Absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti în anii ‘70, profesor de drept în Franţa în anii ’70-‘80, Dinu Zamfirescu era încă elev în toamna lui 1946. Se înscrisese în Partidul Naţional Liberal cu un an în urmă, în Organizaţia Colegială al cărei şef avea să devină. Fiind minori, el şi colegii săi nu au putut vota, dar au contribuit cu entuziasm şi putere de muncă la campania electorală a PNL. Din 1945 şi până când a fost „cumpărat” de familia din Franţa în 1975, Dinu Zamfirescu a cunoscut în repetate rânduri închisorile politice pentru vederile sale anticomuniste.
„Foarte multe persoane nu au putut să voteze, nu li s-a permis sub tot felul de ingerinţe administrative. Şi misiunile americană şi engleză ne-au spus <Domnule, daţi-ne dovezi….>
La Partidul Naţional Liberal, la sediul partidului, chiar în ziua de alegeri s-au instituit, în fine, nişte birouri unde veneau oameni să spună, dădeau o declaraţie: <Nu am fost lăsat să votez…>, uite de ce, <deşi eu, cutărică…>, cu datele de pe buletinul populaţiei… spunând foarte pe scurt, într-o propoziţiune motivul respectiv. Noi îi ajutam să completeze aceste formulare la sediul partidului. Erau lăsaţi să intre [la centrele de vot], dar era o filtrare de cordoane de poliţie. Dar oamenii veneau, nu, nu se temeau. Dar pentru a ajunge aceste formulare la americani în special, făceam tot felul de… trimiteam câte unul mai prost îmbrăcat, cu o paporniţă plină, <Domnule, merge să cumpere mâncare> sau nu ştiu ce. Şi mergea la Misiunea Americană care era pe strada Batiştei, acuma nu ştiu ce sediu este, este fosta casă a lui Mihai Antonescu, […] cu câte o paporniţă plină cu formulare. Deci, ca să arătăm, mă rog, opiniei publice occidentale efectiv, cu dovezi, ce s-a întâmplat, cu alţii care fuseseră maltrataţi sau aşa, care dădeau declaraţii mai ample…
Deci, în felul ăsta ne-am implicat. Altfel, noi ca elevi, aşa, eram prea tineri ca să participăm la… nu aveam vârsta. Dar am participat muncind. […] Pentru că toată vara aceea, 1946, organizaţia noastră, a elevilor, am asigurat propaganda Partidului Naţional Liberal în capitală, numai noi. Ce am făcut? În fiecare duminică – şi atuncea se mergea la plimbare pe calea Victoriei, oamenii mergeau mult, pe şoseaua Aviatorilor, Jianu, pe vremea aceea – în fiecare duminică noi constituiam nişte echipe, fiecare echipă de câte 10 persoane care mergea pe trotuar, una pe lângă perete, în monom, altă echipă tot de 10 pe lângă bordură, care venea după. Unde se termina primul monom urma celălalt monom de 10, fiecare cu afişe ale partidului, pe care le dădeam direct în mână trecătorilor. Era un fel de responsabil al acestor două echipe. De ce erau două, pentru că dacă se întâmpla vreun incident, să vină amândoi să rezolve, aceşti 20 de oameni să poată să-i scape, să intervină. Şi mergeam, deci, pe ambele trotuare ale străzii şi căutam să nu fie depăşiri, pentru că erau şi tot felul de provocări, plus atacuri directe. Deci, asta o asiguram, 40 de oameni din organizaţie asta făceau duminica.
În restul timpului, luam planul Bucureştiului şi l-am împărţit pe sectoare foarte mici, cam trei, patru străzi, ca să umplem cu manifeste cutiile de scrisori, să băgăm pe sub uşi, să afişăm pe tramvaie. Şi existau nişte etichete rotunde, <buline> se chemau astea, care aveau lipici pe spate. Se lipeau foarte uşor, puneai limba şi lipeai. Se punea cu o ştampilă, cu ceva, mă rog, electoral sau cu partidul sau… Şi, în special bunicii ce făceau acasă? Ştampilau mii de buline de astea şi noi le dădeam la echipele astea. […]
S-a asigurat o vară întreagă propaganda Partidului Naţional Liberal prin Organizaţia de elevi, Colegială. Studenţii erau plecaţi prin concediu, mai la mare, mai la munte. În fine, erau mai comozi sub aspectul ăsta. Nu ne-am angajat atuncea, dar eram în Bucureşti şi am asigurat în Bucureşti treaba asta. […] Şi întotdeauna eu personal participam ca preşedinte al organizaţiei, eram acolo.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
