Sursă de viaţă, dătător de căldură şi lumină, soarele, cel mai mare astru din sistemul solar, a fost venerat în multe culturi, iar zeităţile solare au jucat un rol primordial în multe religii şi mitologii, adesea reprezentat sub forma unui disc luminos, a cărui prezenţă deasupra orizontului aduce ziua şi a cărui absenţă lasă loc întunericului nopţii. Deificarea soarelui s-a aflat în centrul vieţii unor civilizaţii precum vechii egipteni, hinduşii, japonezii, aztecii în Mexic sau civilizaţia Inca în Peru şi în alte zone sud-americane, unde comunităţile indigene cunoscătoare ale tainelor şi ale puterii soarelui organizează şi în prezent festivităţi de cinstire a strălucitorului astru. Soarele este descris pe drapelul istoric al statului Peru, în stema Ecuadorului şi cea a Boliviei, iar discul solar cu raze este emblema naţională a Argentinei şi a Uruguayului, apărând pe steagurile acestor două ţări. Considerat divinitate supremă în Imperiul Inca statornicit pe înălţimile Anzilor, zeul Soarelui, Inti, sursă a tuturor bogăţiilor, era reprezentat ca un disc cu raze de jur împrejur, având trăsături umane – ochi, nas, gură. În Mexic, zeul aztec al Soarelui, numit şi ‘cel de-al Cincilea Soare’, Tonatiuh, reprezentat ca un zeu aprig şi războinic, purta un scut şi săgeţi şi a fost strâns asociat cu practica sacrificiului uman. În shintoism, una dintre cele două religii tradiţionale ale Japoniei, cea mai importantă divinitate era zeiţa Soarelui, Amaterasu-Omikami, considerată strămoşul direct al împăraţilor japonezi. Se spune că, în urma unei dispute cu fratele său, Amaterasu s-a refugiat într-o peşteră, iar lumea a fost astfel cuprinsă de întuneric. Peste o vreme, când a ieşit din peşteră, a readus lumina soarelui în univers. În hinduism, soarele încă este considerat un zeu. Surya (soare, în sanskrită), zeul Soare, este creatorul universului şi sursa vieţii, sufletul suprem care aduce lumină, călătorind pe cer în carul său de aur tras de şapte cai, conduşi de Aruna, personificarea aurorei.
De-a lungul dinastiilor sale, Egiptul Antic a dat mai multe nume zeităţilor solare. În Regatul Vechi, soarele era personificat în puternicul zeu Ra, cu trup uman şi cap de erete, călătorind în lumea subterană noaptea şi revenind pe cer ziua, venerat la Heliopolis. În Regatul de Mijloc, cultul solar se materializa în forma zeului creator Amon, venerat la centrul religios Teba. În perioada efemerei capitale de la Amarna, zeul Aton reprezentând discul solar devine o divinitate unică pentru faraonul Akhenaton, care a interzis închinarea la alţi zei, închizând temple şi construind o nouă capitală, la Amarna. Însă după moartea lui Akhenaton, succesorul său, Tutankhamon, avea să revină la vechiul cult politeist, demolând sanctuarele închinate lui Aton şi părăsind Amarna, pentru a se instala la Memfis. Aşezaţi între fluviile Tigru şi Eufrat, primii mesopotamieni, sumerienii, venerau soarele personificat ca zeul Utu-Shamash, o divinitate ajutătoare, menită a-i salva pe cei aflaţi în primejdie. Principalul său templu se afla în cetatea antică Larsa, iar simbolul său principal era discul solar, un cerc cu patru puncte în direcţiile cardinale. Pe faimoasa stelă din diorit în care au fost săpate legile întrunite pentru prima dată într-un cod de regele babilonian Hammurabi, zeul Shamash apare dăruindu-i suveranului un simbol de autoritate. Zeul solar Helios al grecilor, închipuit ca un tânăr frumos şi puternic, era purtat de un car tras de cai de foc, străbătând zilnic bolta cerească, iar seara cufundându-se în apele oceanului, pentru a-şi găsi odihna într-un palat de aur, urmând a porni din nou la drum, în ziua următoare. Astronomii greci clasificau soarele drept una dintre cele şapte planete, iar denumirea zilelor săptămânii după cele şapte planete datează din epoca romană. În Imperiul Roman târziu, Sol Invictus era zeul Soarelui şi patronul soldaţilor. În anul 274 d. Hr., la 25 decembrie, împăratul roman Aurelian a făcut din Sol Invictus un cult oficial, zeul soarelui invincibil dominând viaţa religioasă şi după Aurelian şi apărând pe monedele Imperiului.
Conexiunea dintre pamânt şi cer a influenţat culturile străvechi şi credinţele locale, determinând localizarea unor impresionante construcţii structurate în armonie cu astrele, pentru a intra în contact cu energiile sacre. Multe monumente antice au fost construite în conexiune cu fenomenele solare: de exemplu, megalitele de piatră marchează cu precizie solstiţiul de vară sau de iarnă, ca de exemplu cele ce la Nabta Playa, din Egipt, datate în jur de 7500 î.Hr. La Nabta Playa, alinierea blocurilor de piatră pare să sugereze un calendar circular ce indică direcţia răsăritului la solstiţiul de vară. În Irlanda, la Newgrange, un monument preistoric mai vechi decât Stonehenge şi decât piramidele egiptene a fost proiectat pentru marcarea solstiţiului de iarnă. Intrarea sa este aliniată cu răsăritul soarelui, la sosirea iernii, când lumina astrului străluceşte printr-o nişă specială, inundând camera interioară a construcţiei. Ansamblul neolitic de la Stonehenge, Anglia, început în anul 3.000 î.Hr, a fost construit de druizi, având o semnificaţie deosebită în solstiţiul de vară. Dintr-o anumită poziţie, razele soarelui inundau spaţiul într-un mod atât de spectaculos, încât acest fenomen le părea celor care se pricepeau a tălmăci viaţa astrelor a fi trimisă de un zeu. Mnajdra, din Malta, datând de peste 5.000 de ani, excavată prima dată în 1840, este o structură preistorică formată din trei temple: superior, mijlociu şi inferior. Cel inferior pare să fi fost folosit ca observator astronomic şi calendar deopotrivă. La echinocţiul de primăvară şi de toamnă, lumina soarelui trece prin poarta principală luminând axa principală, iar la solstiţii, razele soarelui scaldă muchiile megalitelor din stânga şi din dreapta acestei porţi.
În India, zeul Soarelui, Surya, avea numeroase temple şi altare, cel mai însemnat construit în cinstea lui aflându-se în regiunea Orissa, la Konarak, datând din secolul al XIII-lea. Pe templu este sculptat carul cu şapte cai al zeului şi 24 de roţi uriaşe, reprezentând lunile anului. Statui ale zeului Soarelui împodobesc nişe la exteriorul templului şi un panou îl înfăţişează purtând o coroană conică, împodobit cu bijuterii.
Unul dintre cele mai sace locuri ale shintiosmului, cel mai important altar al zeiţei Soarelui, Amaterasu-Omikami, este Marele Sanctuar de la Ise-Jingu, considerat ‘sufletul Japoniei’. Datând din secolul al III-lea, complexul de la Ise Jingu, Japonia, are două altare principale, Naiku (intern) şi Geku (extern), Naiku fiind dedicat cultului zeiţei Amaterasu-Omikami, venerată iniţial în Palatul Imperial de către împăraţii Japoniei, iar Geku servind cultului zeului agriculturii şi recoltei, Toyouke-Omikami. Ambele altare, cel Interior şi cel Exterior, sunt reconstruite de la zero la fiecare 20 de ani, conform unei tradiţii shintoiste, cea de-a 63-a urmând a avea loc în 2033.
În sudul Mexicului, la situl maya de la Palenque, pierdut în inima pădurii tropicale, Templul Soarelui (Templo del Sol), dedicat zeului Soare-Jaguar (Bahlam Kin), care se cufundă în lumea de dincolo, în ‘inframundo’, a fost redescoperit de exploratorii europeni în secolul al XVIII-lea. Construite la sfârşitul secolului al VII-lea d.Hr, ca parte a complexului cunoscut sub numele de Grupul Crucii (Grupo de la Cruz), la ordinele regelui K’inich Kan Bahlam, fiul lui Pakal, marele conducător maya de la Palenque, Templul Crucii (Templo de la Cruz), Templul de Crucii Înfrunzite (Templo de la Cruz Foliada) şi Templul Soarelui (Templo del Sol) aveau fiecare câte un zeu patron, asociat cu un nivel al cosmosului. Templul Crucii a fost asociat cu nivelul celestial şi a reprezentat sălaşul mitic unde s-a născut divinitatea sa dominantă, Chaak, asociat cu apa şi cu ploaia. Templul Crucii Înfrunzite a fost legat de nivelul terestru, zeul său tutelar fiind K’awiil, asociat cu fugerul, dar şi cu fertilitatea. Dovadă a stăpânirii ştiinţelor astronomiei de către mayasi, Templul Soarelui , reprezenta regiunea subterană, inframundo, a Soarelui-Jaguar, şi era dedicat sacrificiilor aduse zeului la solstiţiile de vară şi de iarnă. Veghind împreună la păstrarea rânduielii sacre şi a funcţionării lumii, aceste zeităţi se completau între ele, pentru a simboliza mişcarea universului, exprimată prin alternanţa zi-noapte, ciclul zilnic al soarelui şi, mai larg, prin alternanţa anotimpurilor, în ciclul anual şi cel agricol.
Piramida Soarelui străjuie, împreună cu Piramida Lunii, situl arheologic de la Teotihuacan, unde, după tradiţia aztecă, soarele şi luna, precum şi restul universului, îşi au originea. Dominând partea estică a Căii Morţilor, prin dimensiunea sa masivă, formată din trei milioanee de tone de piatră, Piramida Soarelui de la Teotihuacan rivalizează cu cea a Marii Piramide egiptene de la Giza şi cu Marea Piramidă de la Cholula, numită şi Tlachihualtepet, adică ‘dealul construit de mână’. În interiorul Piramidei cu 248 de trepte de la Teotihuacan, arheologii au descoperit un tunel de circa o sută de metri ducând din partea vestică a piramidei la o peştera aflată exact în centrul construcţiei, unde au găsit artefacte religioase, indicând utilizarea ca altar. Se crede că soarele era adorat aici, înainte ca piramida să fi fost construită, şi că vechii locuitori ai oraşului au trasat originea vieţii în această grotă.
Abandonat în secolul al V-lea şi redescoperit în 2012, situl arheologic El Zotz din Guatemala, luminat de razele amurgului, confirmă cultul puternic pe care civilizaţia maya îl avea pentru soare, cu referire la începuturile cosmice şi dinastice, pecetluind o strânsă legătură între rege şi cel mai puternic corp ceresc, în conexiune directă cu identitatea şi autoritatea monarhică. O substructură a piramidei El Diablo din complex, Templul Soarelui Nocturn prezintă inscripţii şi detalii care coincid cu cele descrise în Popol Vuh, cartea sacră a civilizaţiei maya, despre lumea de dincolo, şi este o dovadă a funcţiei sale de venerare a soarelui. În iconografia templului se regăsesc imense măşti reprezentând varii deghizări ale astrului de-a lungul unei zile, dispuse pe faţada edificiului. O mască în formă de rechin sugerează răsăritul soarelui; o creatură însetată de sânge duce cu gândul la dogoarea amiezii, iar jaguarul semnifică soarele ce se duce la odihnă în lumea întunericului, peste noapte.
Tiwanaku (sau Tiahuanaco), un sit arheologic precolumbian din vestul Boliviei, este recunoscut de cercetătorii andini ca unul dintre cei mai importanţi precursori ai Imperiului Inca, înflorind ca o capitală ritualică şi administrativă a statului. În apropiere de Lacul Titicaca, situată la aproape patru mii de metri deasupra nivelului mării, în apropiere de La Paz, Poarta Soarelui, construită dintr-un bloc de piatră unic, cu o înălţime de 3 metri şi o lăţime de 4 metri, este un fel de calendar foarte bine structurat, pentru a îndruma perioadele de semănat, dar având şi conotaţii astronomice. Tot aici se află şi o Poartă a Lunii, cu varii motive zoomorfe asemănătoare cu ultima bandă decorativă de la Poarta Soarelui, cu simboluri ale lumii andine, ambele construcţii fiind asociate cu cosmogonia culturii Tiwanaku. Indigenii aymara din Bolivia, parţial descendenţi din civilizaţia pre-Inca Tiwanaku, ţin o sărbătoare de An Nou la aceste ruine, la 24 iunie, îmbrăcaţi în costume tradiţionale. Ei urcă în vârful templului, în zori, pentru a întâmpina primele raze ale soarelui. O parte din elementele iconografiei Porţii Soarelui s-au răspândit spre alte regiuni din Bolivia şi spre Peru. O legendă aymara spune că poarta închide în ea o mare taină, ascunsă aici de strămoşi, pentru a ajuta oamenii din viitor în cazul unei mari primejdii.
Cel mai important templu din Imperiul Inca, iniţial numit Intikancha şi dedicat zeului soarelui Inti, Koricancha de la Cusco, Peru, a fost clădit în aproape un secol. Aici, povestesc miturile, e locul unde Manco Capac, primul conducător şi fondator al civilizaţiei Inca la Cusco, a decis să ridice construcţia. Înainte de colonizare, acest edificiu era unul dintre cele mai bogate şi mai sacre din întreg Imperiul Inca. Potrivit cronicarilor vremii, pereţii interiori acoperiţi cu aur descriau mai mulţi zei – Soarele (Inti), Luna (Killa), Stelele (Chaska) şi curcubeul-fulger (Illapa). Grădina îi era rezervată creatorului universului, Viracocha (sau Huiracocha), venerat şi ca zeu al Soarelui şi al furtunilor, reprezentat purtând o coroană în formă de soare, cu fulgere în mâini şi lacrimi curgându-i din ochi, ca ploaia. După războiul din secolul al XVI-lea cu spaniolii, coloniştii au construit biserica Santo Domingo pe acest loc, demolând templul şi folosind fundaţia pentru edificiul creştin. La Koricancha, festivitatea Inti Raymi, însemnând ‘sărbătoarea Soarelui’, o ceremonie cosmică, îl onorează pe zeul Inti, în fiecare an pe 24 iunie, solstiţiul de iarnă al emisferei sudice, cea mai scurtă zi a anului. La festivitate, Sapa Inca, împăratul, marele şi unicul Inca, venera Soarele în curtea interioară de la Koricancha, concentrând razele astrului cu o oglindă concavă şi aprinzând focul pentru jertfă. Spaniolii au scos sărbătoarea păgână în afara legii, la mijlocul veacului al XVI-lea, fiind apoi ţinută clandestin sau deloc, şi reluată abia în 1944, la Cusco. Astăzi, în afară de Peru, sărbătoarea Inti Raymi se regăseste, la sfârşit de iunie, şi în Ecuador, Bolivia, Columbia sau în nordul Argentinei, la Jujuy.
Autor: Cristina Zaharia
RADOR – 22 iulie
