Motto: „În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre -, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.” – Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”
Luni, 29 iulie, se împlinesc 107 ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt, scriitor, critic literar şi doctor în drept constituţional, în fapt o prezenţă fascinantă în toate domeniile pe care le-a abordat: literar, teologic, etic, critic şi cultural. Evreu la origini, el s-a convertit la religia creştin-ortodoxă în închisoarea de la Jilava şi s-a călugărit la Mănăstirea Rohia după eliberarea din detenţie, sub numele de fratele Nicolae. Steinhardt este creatorul unei opere unice în literatura română, „Jurnalul fericirii”, rămasă posterităţii drept „testamentul” său literar.
Nicu – Aurelian Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, într-o familie evreiască, tatăl său fiind inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, director al unei fabrici de mobilă şi cherestea, participat activ la Primul Război Mondial – fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul Virtutea Militară -, iar mama sa fiind Antoaneta Steinhardt, care era înrudită cu Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei.
Încă din copilărie este atras de clopotele şi obiceiurile creştineşti, părinţii săi fiind foarte apropiaţi de preotul Mărculescu din comună. În egală măsură, lui Steinhardt i-a plăcut de mic să citească, între vârstele de 8 şi 12 ani, el lecturând deja marea majoritate a capodoperelor literaturii universale: Tasso, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Vergiliu, Homer, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, sau Chaucer.
A urmat clasele primare în parte acasă, în parte la Şcoala „Clementa”, începând cu anul 1919.
Din anul 1929, Steinhardt a frecventat cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, în care era descoperit un viitor literat talentat.
Tot în 1929, a absolvit Liceul „Spiru Haret“ – unde a debutat literar, în revista Vlăstarul -, dar şi Bacalaureatul, fiind coleg, printre alţii, cu Mircea Eliade şi Constantin Noica. În liceu a fost singurul dintre cei patru elevi de origine evreiască care nu avea certificat de la rabin, tocmai fiindcă şi-a propus să înveţe religia creştină, dascăl fiindu-i preotul Gheorghe Georgescu.
În anul 1934 devine licenţiat în Drept al şi Litere al Universităţii din Bucureşti, unde a devenit apoi, în anul 1936, doctor în Drept Constituţional, sub îndrumarea lui Mircea Djuvara, cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”.
Tot în anul 1934, publică primul său volum, intitulat „În genul… tinerilor“ – în care îi parodia pe Eliade, Cioran şi Noica, atitudine pe care avea să o regrete mai târziu – , urmat de alte două apariţii editoriale în limba franceză, publicate la Paris, ambele privind religia iudaică – „Essai sur la conception catholique du Judaisme“ – în 1935 – şi „Illusion et réalités juives“ – în 1937.
În anul 1934, este admis în Baroul de Avocaţi Ilfov, iar între anii 1934-1935, a folosit episodic pseudonimul „Antisthius”, în „Revista burgheză”, unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor Criterion şi Vremea, precum şi pe Eugen Ionescu.
În perioada 1937-1939, călătoreşte prin Europa, în Anglia, la Paris, în Elveţia – unde a parcurs studii de specializare, dar şi în Austria – familia sa având legături de rudenie cu Sigmund Freud -, mai târziu având să constate că experienţa acumulată în această perioadă va contribui la desăvârşirea sa intelectuală.
În anul 1939, după revenirea în România, Camil Petrescu îl ajută să obţină un post de redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“, însă un an mai târziu este dat afară, împreună cu Vladimir Streinu, pe motivul originii sale evreieşti şi a „purificării etnice” declanşate de regimul Antonescu.
După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, este din nou angajat aici, însă în 1947, este din nou înlăturat de la revistă, este exclus şi din avocatură şi activitatea sa literară este pusă sub interdicţie. Pe acest fond, care i-a cauzat suferinţe materiale şi sufleteşti, a venit desăvârşirea sa spirituală, el simţindu-se tot mai atras de creştinism. În această perioadă extrem de dificilă, a fost constrâns să se întreţină din tot felul de slujbe mărunte, iar în anul 1959 este arestat „lotul Noica-Pillat“, al aşa-numiţilor „intelectuali mistico-legionari“, la care aderase.
La sfârşitul anului, la 31 decembrie, Securitatea îi cere să fie martor al acuzării în procesul respectiv, iar după ce refuză, la 4 ianuarie 1960, este arestat şi condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii personale, pentru „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului”.
La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează în credinţa creştin-ortodoxă – cu apă dintr-un ibric cu smalţul sărit – , naş fiindu-i fostul şef de cabinet al Mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu. Martori ai tainei au fost Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici – unul fiind Monseniorul Ghika – doi preoţi greco-catolici şi unul protestant.
Steinhardt este mutat apoi în închisorile de la Gherla şi Aiud, iar în august 1964 este eliberat ca urmare a decretului de graţiere colectivă a deţinuţilor politici. Imediat după ieşirea din detenţie, Steinhardt îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea Sfintei Împărtăşanii, la schitul bucureştean Dărvari.
După eliberarea din detenţie şi după moartea tatălui său, în 1967, Nicolae Steinhardt începe să caute o mănăstire unde să-şi trăiască restul zilelor, însă mai mereu era întâmpinat cu refuzuri, fiindcă stareţii se fereau de un fost deţinut politic.
În anul 1971, scrie prima formă a manuscrisului dactilografiat „Jurnalului fericirii” – una dintre cele mai prolifice opere de introspecţie culturalo-mistică din peisajul literaturii noastre post-moderne – , care îi este confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, la intervenţia Uniunii Scriitorilor (manuscrisul avea însă să fie confiscat din nou în anul 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă). „Jurnalul fericirii” a fost scris în mai multe versiuni, una dintre acestea fiind scoasă pe ascuns din ţară, ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Monica Lovinescu avea să difuzeze „Jurnalul”, în serial, în anii 1988 şi 1989, la postul de radio Europa Liberă, câteva din fragmente reliefând idei limpezi care indicau aderarea lui Steinhardt la principii şi acţiuni legionare, mai ales în perioada interbelică.
În anul 1973, Constantin Noica îl anunţă că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. De atunci, an de an, Steinhardt vizita Mănăstirea Rohia, care l-a cucerit imediat şi pe deplin, în 1979 se stabileşte definitiv acolo, pe postul de bibliotecar, iar Părintele Serafim Man îi promite că îl călugăreşte.
La 16 august 1980 este tuns în monahism de către episcopul Iustinian Chira şi de către arhiepiscopul Teofil Herineanu, primind numele de Nicolae.
Părintele Serafim i-a obţinut, de la ierarhii superiori, încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti, unde să poată merge, din când în când, pentru a-şi continua activitatea literară, aceasta fiind considerată, indirect, şi în folosul Bisericii.
Steinhardt pune în ordine cele peste 25.000 de volume ale bibliotecii Mănăstirii Rohia – una dintre cele mai impresionante colecţii existente vreodată în mănăstirile româneşti -, participă la slujbe, predică, dar îşi dedică timpul şi activităţii literare.
Steinhard publică traduceri, eseuri şi cronici, în revistele Secolul XX, Viaţa Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont şi altele. De asemenea, publică mai multe volume de eseuri şi critică literară, precum „Între viaţă şi cărţi” – în anul 1976 şi „Incertitudini literare” – apărută în anul 1980, volum pentru care primeşte Marele Premiu al Criticii literare. A mai publicat cărţile „Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” – în anul 1982, „Critică la persoana întâi” – în 1983, „Escale în timp şi spaţiu” – 1987 şi” Prin alţii spre sine” – în 1988.
Harul părintelui Steinhardt era un atu pentru toţi tinerii învăţăcei de la Mănăstirea Rohia, iar modul său de viaţă – atitudinea faţă de Dumnezeu şi ascultarea – erau lucrurile care l-au făcut unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi duhovnici ai mănăstirii. Răbdarea de care a dat dovadă, cuvintele de alinare şi sfaturile pe care le dădea tuturor făceau ca sute de oameni, de orice vârstă, să-l caute neîncetat la chilia de la Mănăstirea Rohia.
La începutul lunii martie a anului 1989, angina pectorală de care suferea se agravează, se hotărăşte să meargă la Bucureşti pentru tratament, însă, înainte de îmbarcare, în Autogara Baia Mare, suferă un infarct şi este dus la spitalul din Baia Mare. La doar câteva zile distanţă, la 30 martie 1989, trece la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia, ceremonia înhumării sale fiind supravegheată îndeaproape de către Securitate – el fiind până la final o ameninţare, doar prin prisma influenţei enorme pe care acesta o exercita, deopotrivă, printre oamenii simpli şi intelectuali.
După Revoluţie, Editura Polirom decide să publice, în colaborare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, integrala operei lui Nicolae Steinhardt, iar în cadrul mănăstirii a fost înfiinţată Fundaţia Nicolae Steinhardt.
La 30 de ani de la plecarea sa, chilia sa a rămas neschimbată, straiele sunt aranjate frumos, cerneala şi hârtia se află pe masă, cărţile la care ţinea atât de mult şi fotografiile din viaţa sa, toate au rămas la locul lor, exact aşa cum părintele le-a lăsat…
Fotografii din arhiva personală, realizate la Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, august 2016
