Una dintre metodele de falsificare folosită la alegerile din 19 noiembrie a fost modificarea proceselor verbale. Istoricul Dinu C. Giurescu a publicat un astfel de document, din judeţul Vâlcea: ”Raport de activitate la Secţia de votare nr. 45, comuna Pârâieni, întocmit de delegatul Blocului. Subsemnatul am vorbit cu preşedintele [secţiei de votare] artându-i cum trebuie să procedeze pentru ca succesul să fie pentru Bloc cu 93 la sută faţă de opoziţie […] La ora 20 seara s-a deschis urna şi a început numărătoarea. Din cauza preşedintelui nu s-a putut face nimic la faţa locului, deci rezultatul a fost pentru Bloc 189 iar pentru Manişti 864. Reacţiunea şi-a notat, dar nu a primit nici un act la mână deşi a cerut. Miercuri, când am sosit la Râmnic, am cerut acestui preşedinte să facem din nou calcul şi să dăm Maniştilor numai 7%, iar Blocului 93%.”
O mărturie despre cele ce s-au întâmplat în Vâlcea se află şi în Arhiva de istorie orală. Aristide Ionescu, ţăran din Ştefăneşti, de lângă Drăgăşani, era un înfocat ţărănist. Tatăl său era liberal şi cum uneori simpatiile politice produceau disensiuni în familie, tânărul Aristide, proaspăt căsătorit cu o femeie din Cârstăneşti, s-a dus la alegeri în satul soţiei, la 66 de kilometri distanţă. A fost printre cei mulţi nemulţumiţi de fraudele grosolane şi a hotărât să se alăture grupului de rezistenţă de lângă Mănăstirea Arnota. Avea să fie arestat doi ani mai târziu.
„Vedeam în programul ţărănist un program care satisfăcea din dorinţele mele de emancipare a satelor. Şi în popor începuse puţin să vadă că liberalii care erau mai mult cu capital, în sfârşit… mai multă încredere aveau în ţărănişti că le pot satisface din doleanţele lor.
Şi eu, atunci [în 1946], nu am rămas în comună la mine, m-am dus în comuna soţiei, în comuna Cârstăneşti, pentru că tatăl meu aici nu m-ar fi lăsat să fac propagandă ţărănistă. Şi acolo, cu tinerii… Deci, m-am dus în comuna Cârstăneşti, acolo era centrul de votare la care au fost arondate comunele Urşi, comunele Oteşani şi comunele Cârstăneşti, trei comune. […]
Şi am mers acolo şi am luat legătură cu tinerii, cu unul, Vlad, din comuna Urşi. Zic: <Măi, hai să facem ceva…> În ţară erau trupe sovietice. Şi zic: <Măi, comunismul ştim ce însemnează, hai să…> În primul rând, eram foarte revoltat de Basarabia, pe care ne-o luaseră în ’40 şi aceasta a stat la baza, gândesc eu, a sentimentului anti-sovietic, că dacă nu luau Basarabia nu eram aşa de porniţi împotriva ruşilor, când au venit la noi în ţară, în 23 august. Şi cu tinerii de acolo am pregătit alegerile.
În dimineaţa alegerilor din 19 noiembrie 1946 oamenii puterii… care erau ăştia? Salariaţii care se temeau [pentru] funcţiile [lor], dacă nu sprijină la alegeri… erau cu <Soarele> în piept şi cam la vreo 40 de inşi erau cu toţii, din toate comunele astea, învăţătorii, cei care aveau funcţii administrative. […] Şi am studiat bine legea electorală şi legea electorală prevedea că alegerile sunt încheiate nu la o dată fixă, cum au avut loc ultimele alegeri după revoluţie, ci atunci când nu mai sunt votanţi, deci nu la o anumită oră. Şi se consideră că nu mai sunt votanţi când se fac trei strigări. Dacă mai este cineva la vot, asta era strigarea, după 15 minute se repeta şi după alt 15 minute iar se repeta.
Şi atunci, temându-mă că se apropia seara, cam pe la orele 7, cred, temându-mă că atunci când va veni noaptea vor face ceva ca să falsifice rezultatul, pentru că în timpul alegerii se vota masiv cu PNŢ, iar mai înainte de alegeri, cu vreo două săptămâni distribuiseră la văduve de război nişte porumb şi când le-au dat, [le-au zis]: <Aveţi grijă, cu Soarele, că vă dă…> Ca să nu mai vorbesc de presă, cam 99% toată presa era plină cu promisiunile <Soarelui>, a frontului care se formase şi curgeau promisiunile cum curg apele în dezgheţul zăpezilor. Iar partidele de opoziţie, PNL şi PNŢ nu aveau decât o foaie, că nu le dădea ziar ca să tipărească, era Ministerul Economiei care dirija totul. Şi nu pătrunsese… dar de la om la om s-a făcut propaganda, totuşi.
Şi atunci am pus tinerii să facă un cerc în faţa centrului de votare şi cei care veniseră de la muncă mai târziu sau avuseseră o altă treabă să le spună că s-a terminat votarea, ca să folosim prevederea din lege cu cele trei strigări. Şi după cele trei strigări a început numărătoarea. Înainte de a începe numărătoarea, au mai tras de timp. Noi presam, eram tinerii, în faţă, acolo şi presam să înceapă numărătoarea: <Legea asta scrie, asta trebuie să faceţi>. Şi ei dădeau telefoane la Horezu. Horezu fiind… pretori se numeau, pe mai multe comune, şi ăştia dirijau. Şi pretor aici era unul Bănică Alexandru, care avea Dreptul şi căruia probabil i se promisese că dacă la alegeri iese bine, ajunge ceva mare. Şi văzând că încep numărătoarea, am pus pe un tânăr cumnat al meu care era student… întâi am pus un ţăran, Voinea îl chema să taie firul de telefon. Şi ăştia fiind acum foarte derutaţi încercau, strigau mereu, <Alo, alo! Horezu?> […] Am făcut ca să nu mai ia legătura şi ca să fie panica şi mai mare şi presiunea şi mai mare asupra lor, aveam un pistol şi i-am dat la un cumnat al meu să tragă în spatele şcolii, în spatele centrului. Şi atunci au început numărătoarea şi la numărătoare… Înainte de a începe numărătoarea, a venit un învăţător la mine şi mi-a spus: <Domnule Bebe> – aşa îmi spunea mie în sat şi în familie – <lăsaţi-mă şi pe mine să bag 40 de voturi, măcar cât suntem salariaţi şi noi aci…>
De la comunişti…
Da, cu <Soarele>… <Ne dau ăştia afară, gândiţi-vă şi la noi puţin>. […] Şi l-am lăsat, a băgat 40 de voturi, le-a numărat, 40, <Atunci pe astea 40 le bag>…. şi le-a băgat, 40. Şi s-a făcut numărătoarea şi au ieşit, într-adevăr, 43 de voturi [pentru BPD], deci 3 votaseră adevărat, dintre cei 40, printre care, probabil, şi ăsta care a dat voturile. […] La liberali au fost vreo 100 şi ceva, iar la ţărănişti vreo 3000.
Şi, în timpul ăsta, după ce s-au terminat [de numărat], urma procesul verbal. Şi atunci vine un camion de la Horezu cu muncitori îmbrăcaţi militar, cu pistoale mitraliere şi au început să tragă asupra şcolii fără nici un avertisment. Şi am fugit toţi, ne-am aşezat în şanţuri şi au luat din şanţ pe unul, Teodorescu, reprezentantul ţărăniştilor şi pe unul, nu ştiu cum îl cheamă, al liberalilor, i-au băgat într-un colţ, în sala de vot, şi au început a doua oară numărătoarea şi strigau: <Soarele>, <Soarele>! Şi s-a inversat procesul, s-a făcut procesul verbal cu cifrele invers.
Deci <Soarele> a ieşit cam cu 3000…
Cu 3000!
Dumneavoastră ce-aţi făcut?
Eu am gândit în primul moment că este lovitură de stat, cu ruşii care erau în ţară… ăsta mi-a fost primul gând: <Eu, dacă fug> – că eu organizasem treaba asta – <însemnează că vor fi arestaţi cei care m-au sprijinit, din sat de-acolo şi dintre vecini, doi cetăţeni foarte hotărâţi care m-au sprijinit…> era unul, Din Palea, aşa îl chema, şi foarte respectat în sat… să-l numim <chiabur>, cu termenii ăştia mai [comunişti]… dar un om foarte respectat, foarte gospodar. Şi unul, Roibu. Ăştia mă ajutaseră mult, dintre ţărani, […] Şi zic: <Ăştia vor fi primii arestaţi>, plus tinerii care mă ajutaseră. Şi atunci am rămas. Eu i-am spus tinerei soţii: <S-ar putea să fiu arestat> <De ce nu fugi?> <Dacă fug, înseamnă că arestează pe altcineva. Şi să rămân eu şi se vor mulţumi numai cu mine.> Şi aşa a fost, previziunea mea a fost destul de reală, pe la ora 10 au venit în curte vreo 10-12 inşi, de data aceasta erau civili şi numai unul… probabil de la Securitate sau nu ştiu ce uniformă avea, îmi spune: <Domnule, mergi cu noi>…”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
