Marţi, 3 septembrie, se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Ovidiu Drimba, istoric literar, scriitor, profesor universitar, eminent cărturar, remarcabil spirit enciclopedic, italofon şi italofil.
* * * * *
Ovidiu Drimba s-a născut la 3 septembrie 1919, în satul Margine, judeţul Bihor, părinţii săi fiind Eugen Drimba, învăţător în comuna sa şi participant la Marea Adunare Naţională strânsă la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, ca reprezentant al comunei sale, şi al Măriei (născută Samuilă).
A mai avut doi fraţi, istoricul literar Lucian Drimba şi orientalistul Vladimir Drimba.
În perioada 1930-1938, a urmat Liceul Emanoil Gojdu din Oradea, apoi a parcurs secţia franceză-italiană a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, între anii 1938-1942, luându-şi licenţa în literatura franceză (principal) şi italiană (secundar).
În anul 1944, debutează cu studiul pozitivist „Filosofia lui Blaga” (1944), prin care intenţiona să îndrepte erorile de interpretare anterioare şi să prezinte în mod limpede coordonatele reale ale filosofiei lui Lucian Blaga.
Un an mai târziu publică lucrarea „Pagini despre cultura europeană”, în care judecata de valoare este exprimată cu mijloacele eseului, iar abordarea include însuşiri distinctive ale culturii engleze, stilului spaniol sau exerciţiul comparatist dintre culturile franceză şi germană.
În anul 1948, a obţinut licenţa în filosofie, dar şi doctoratul, cu teza „Primele influenţe ale simbolismului francez asupra poeziei romane”.
Va avea trei mentori spirituali recunoscuţi – Lucian Blaga, Tudor Vianu şi D. Popovici – care vor influenţa în mod hotărâtor formaţia istoricului literar.
În anii 1948 şi 1949, este asistent al lui Lucian Blaga – căruia i-a luat apararea, în perioada comunistă, atunci când cand poetul şi filosoful era frecvent atacat şi denigrat – , iar după ce predă câţiva ani literatura universală şi comparată la Facultatea de Filologie şi Istorie din Cluj, se transferă, în anul 1955, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”din Bucureşti, ca profesor titular la Catedra de literatură universală, al cărei şef va deveni între anii 1962-1968.
În 1956, publică lucrarea „Însemnări despre teatrul lui Ibsen”, o exegeză a dramaturgiei scriitorului scandinav din punct de vedere al esteticii materialiste.
În acest timp, între anii 1962 şi 1968, conferenţiază şi la Universitate, la catedra condusă de Tudor Vianu.
În perioada 1963-1971, publică, în trei volume, remarcabilul studiu „Istoria literaturii universale”, în care autorul se opreşte asupra acelor curente şi autori care au influenţat cu mai multă forţă artistică spiritualitatea unor colectivităţi, pledând mai convingător şi folosind cu mai multă strălucire limbajul artei în afirmarea idealurilor. Studiul tratează epoci întregi, de la Antichitate până în vremea noastră, curente determinante pentru istoria culturii, scriitori şi opere de prim rang.
Între anii 1968 – 1979, este detaşat în Italia ca şef al Catedrei de limbă şi literatură română de la Universitatea din Torino, predând şi la Universitatea Catolică din Milano.
În anul 1973, publică lucrarea „Teatrul de la origini şi până azi”, în fapt al patrulea volum al „Istoriei literaturii universale”, în care Ovidiu Drimba abordează aspecte în litigiu şi umple lacune teoretice, lucrarea fiind o succintă istorie a teatrului universal care prezintă şi aspecte specifice profesiunii scenice.
Din anul 1974, este vicepreşedinte al Academiei Internaţionale „Leonardo da Vinci”, iar începând cu anul 1978, este preşedinte al Centrului interuniversitar pentru studierea raporturilor dintre Italia şi alte ţări.
Tratarea prin metodologia tradiţională a istoriei literare, împletită cu cea a literaturii comparate, se remarcă în alte doupă lucrări ale sale, „Eseuri de literatură străină” (1976) şi „Scriitori scandinavi şi alte eseuri (1980).
Ovidiu Drimba este şi autorul a patru remarcabile monografii: „Leonardo da Vinci” (1957), „Ovidiu, poetul Romei şi al Tomisului” (1960), „Rabelais” (1963) şi „Federico Garcia Lorca. Rapsodul” (1981).
Între anii 1984-1995, Ovidiu Drimba şi-a concentrat eforturile exclusiv în elaborarea unei noi lucrări monumentale, „Istoria culturii şi civilizaţiei”, volumele I-IV, prima de acest gen de la noi, o lucrare destinată să ofere informaţii esenţiale privind apariţia şi evoluţia marilor civilizaţii, evidenţiind specificul fiecăreia şi principalele influenţe pe care le-a primit sau le-a exercitat, acoperind evoluţia umanităţii de la epocile preistorice până la Renaştere inclusiv.
Drimba a şi tradus din literaturile franceză, italiană, spaniolă şi suedeză – printre aceste volume aflându-se „Cuceritorul”, de Elsa Triolet, apărut la Veritas în anul 1946, „Esteiros” – Pereira Gomes, Editura Tineretului, 1956 şi „Mathias Sandorf” – Jules Verne, Editura Tineretului, 1959 , a participat la numeroase colocvii, congrese şi a organizat expoziţii.
A colaborat cu publicaţii precum „Revista Fundaţiilor Regale”, „Revista de filologie romanică şi germană”, „Viaţa Românească” sau „Scrisul bănăţean”.
Către finalul vieţii, Ovidiu Drimba a donat întreaga sa bibliotecă şi arhivă, însemnând circa 7000 de volume, Bibliotecii Centrale Universitare Carol I din Bucureşti.
Ovidiu Drimba a plecat la Domnul la 29 aprilie 2015, la vârsta de 95 de ani, fiind înhumat la Lugaşu de Jos, jud. Bihor, lângă soția sa.
