Joi, 5 septembrie, se împlinesc 90 de ani de la naşterea Catincăi Ralea, excepţională realizatoare de emisiuni radio-tv, jurnalistă şi traducătoare, actriţă şi regizoare de film, într-un cuvânt o personalitate culturală remarcabilă. Ea a ridicat prestaţia radiofonică la rang de artă, iar traducerile sale au reuşit întotdeauna să se ridice la anvergura originalului, prin fantezie, expresivitate modernă şi coerenţă stilistică.
Deşi a avut o mare pasiune pentru poezie şi teatru, a tradus opere importante din proza engleză a diferitelor perioade, din romanul american şi francez şi îi revine meritul de a fi familiarizat cititorii din România cu prestigioase nume ale literaturii universale, cum sunt J. D. Salinger, D. H. Lawrence, John Updike ori Truman Capote.
A fost în permanenţă o prezenţă rafinată, însă în acelaşi timp neîndurătoare cu obtuzitatea şi suficienţa, dar de o mare generozitate cu cei care demonstrau inteligenţă şi profesionalism. Adesea numită „profesionistă a întrebarii”, Catinca Ralea a fost apreciată pentru fineţea şi eleganţa apariţiei dar şi pentru profesionalismul şi ineditul cu care îşi gândea şi realiza interviurile.
Ea a rămas, prin întreaga sa activitate, unul dintre cei mai autentici intelectuali pe care i-a dat cultura românească în secolul trecut.
Catinca Ralea s-a născut la Bucureşti, la 5 septembrie 1929, fiind fiica Ioanei (născută Suchianu) şi a esteticianului şi sociologului Mihai Ralea, doctor în drept şi filosofie, diplomat, om politic de stânga, profesor la Universitatea din Iași, membru al Academiei Române, director al revistei „Viața românească”. Totodată a fost soţia marelui actor Emanoil Petruţ – pe care l-a înconjurat cu sprijin total şi o dragoste infinită – şi nepoată pe linie maternă a criticului de film D. I. Suchianu.
A urmat cursurile secundare în Statele Unite şi a absolvit Facultatea de limbi romanice şi clasice, secţia limba şi literatura franceză a Universităţii din Bucureşti (1949 – 1953). Catinca Ralea devenise o excelentă vorbitoare în limbile germană, franceză şi engleză.
În tinereţe a fost căsătorită, pentru o scurtă perioadă, cu Valentin Lipatti, profesor şi diplomat, fratele marelui pianist şi compozitor Dinu Lipatti.
În anul 1953 se angajează la Secţia engleză a Redacţiei emisiunilor pentru străinătate (REPS) a Radiodifuziunii Române, fiind mai întâi crainic, apoi redactor şi şef al secţiei din anul 1968.
În 1957 debutează ca traducătoare cu „Jurnalul Annei Frank”, piesă de Frances Goodrich şi Albert Hackett.
Traduce, în colaborare cu Eugenia Câncea, în anul 1960 „Tess d’Urberville”, a lui Thomas Hardy, iar în 1964 volumul „Moara de pe Floss”, autor George Eliot.
Tot în 1964 apare traducerea cărţii lui J.D. Salinger „De veghe în lanul de secară”, realizată în colaborare cu Lucian Bratu.
În anul 1967 realizează alte două traduceri – D.H. Lawrence „Parfum de crizanteme” şi volumul lui Truman Capote, „Harfa de iarbă şi alte povestiri”, în colaborare cu Constantin Popescu.
Un an mai târziu traduce „Centaurul”, creaţia lui John Updike, în 1971, în colaborare cu Cella Serghi, „Vă place Brahms ?”, al lui Francoise Sagan, iar în 1975 traduce „O poveste cu un hobbit”, autor J.R.R. Tolkien, în care ea s-a străduit să identifice elementele comune culturii populare engleze şi folclorului românesc şi astfel să creeze o lume familiară cititorului de la noi, trolii devenind uriaşi, orcii gnomi, elfii iele, iar dragonul Smaug zmeu.
În 20 iulie 1969, realizează, alături de crainicul Ion Ghiţulescu, transmisia radiofonică în direct a aselenizării şi a celor mai importante momente ale misiunii Apollo 11, un moment remarcabil în istoria postului public de radio din ţara noastră.
În anul 1973 devine regizor de film, prin apariţia peliculei documentare „Apa vie leac să-ţi fie”, un portret despre viaţa şi opera folcloristului Harry Browner, profesor, autor de comunicări ştiinţifice, conferinţe radiofonice şi consilier pentru folclor în Radiodifuziunea Română.
Relaţia sa cu lumea cinematografică nu se opreşte aici, fiind apoi vocea Miss Scharp în „Tănase Scatiu”, regizat de Dan Piţa – în anul 1975 -, apoi jucând rolul nevestei lui Muran în „Lumina palidă a durerii”, regia Iulian Mihu – în 1981.
Jurnalista a realizat interviuri radio şi TV cu un număr impresionant de personalităţi din toate sferele vieţii sociale, din ţară sau străinătate: Samuel Beckett, William Saroyan, Saul Bellow, Henry Moore sau Marshall McLuhan, Henry Kissinger, Edward Heath, Christian Barnard, Louis Armstrong, Duke Ellington, Grigore Moisil, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Margaret Thatcher, Edward Kennedy etc.
A publicat interviuri, traduceri şi comentarii, mai cu seamă în revista „Secolul 20″, care i-a găzduit interviuri cu Marshall McLuhan (în nr. 6, 1970) şi Edward Heath (în nr. 10-11-12, 1978) şi traducerile „Sandviciuri cu diamante”, de Truman Capote (în nr. 9, 1965), „Ofiţerul prusac. Taina calului de lemn” (în nr. 11, 1966), „Alexandria Quartel”, , de D. H. Lawrence (fragmente, în nr. 7-8, 1970), „În căutarea domnului Green”, de Saul Bellow (în nr. 10, 1968) şi „Muzica în viaţa mea”, de Edward Heath.
La radio a susţinut mult timp o rubrică de comentariu vizând dinamica vieţii internaţionale, alături de colegul său Florin Hera, fost redactor-şef adjunct la Redacţia emisiunilor pentru străinătate (REPS), un excelent comentator de politică externă.
A trecut la cele veşnice, în urma unei crize de astm, la 19 ianuarie 1981, la Bucureşti, la doar 52 de ani, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.
În anul 1983 – chiar în anul în care şi soţul ei, Emanoil Petruţ, se stingea la doar 51 de ani -, apar la Editura Cartea Românească, postum, traducerile volumelor lui Lawrence Durrell – „Justine” şi „Balthazar” şi prima jumătate a „Cvartetului din Alexandria”, proiect dus la bun sfârşit apoi de a altă strălucită traducătoare, Antoaneta Ralian, care a adus publicului versiunea în limba română a celelalte două volume scrise de Durrell, „Mountolive” și „Clea”.
În anul 2003 primeşte premiul in memoriam din partea Consiliului Naţional al Audiovizualului.
Mioara Roman, fostă soţie de premier şi fost corespondent radio în lumea arabă, spunea despre Catinca Ralea – naşa şi prietena ei cea mai bună – că a fost chiar „cea mai mare ziaristă de după război”.
În amintirea acestei personalităţi de o rarisimă cultură, Societatea Română de Radiodifuziune a numit una din sălile de conferinţe a instituţiei „Catinca Ralea”, după numele jurnalistei şi omului de cultură cu un farmec personal fabulos, atât de deschis, popular, direct, nesofisticat şi camarad de nădejde.
