“Ceaușescu te fixa [cu privirea] şi te făcea să te simţi mărunt”
Imediat după numirea sa în fruntea Partidului Muncitoresc Român, Nicolae Ceaușescu a trecut la consolidarea poziției sale. A început sa-i îndepărteze pe veteranii partidului, pe cei care ocupaseră poziții importante în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Chiar și cei numiți de Ceaușescu au fost schimbați de pe o poziție pe alta. De altfel, Nicolae Ceaușescu nu avea încredere în nimeni. Pentru a evita formarea unor relații locale, demnitarii statului și activiștii de toate gradele au fost schimbați periodic (“rotirea cadrelor”) în funcție de bunul plac al secretarului general. Această practică a fost aplicată de Nicolae Ceaușescu în toate domeniile. Devenise un lucru obișnuit ca din inginer să fii numit activist de partid în celălalt colț al țării, din profesor univeritar să fi trimis ambasador, sau un general de armată să fie trimis director de întreprindere sau primar de municipiu. Ceaușescu îi chema și cu un ton sec le comunica hotărârea lui. Nu ținea cont de nici un argument. Nimeni nu avea curajul să i se opună, să refuze numirea. Așa a fost cazul lui Cornel Burtică, care, deși era inginer, întâi a fost trimis să lucreze la Comitetul Central, apoi a fost trimis în diplomație.
Cornel Burtică: “ Pe Ceauşescu l-am cunoscut în 1956. Ceauşescu a avut atunci un rol important în crearea organizaţiilor studenţeşti pentru că el era secretar al Comitetului Central şi se ocupa cu tineretul, printre altele. Eram la o practică, în Valea Jiului, şi m-am trezit chemat la Bucureşti şi mi s-a spus: “Uite, ce-ar fi să te ocupi de studenţii din Bucureşti?” Şi aşa am ajuns secretar al organizaţiilor studenţeşti din Bucureşti. După aceea, am fost preşedinte. În 1959 trebuia să plec la doctorat în Germania şi învăţam de zor limba germană. Trebuia să fac doctorantură în semiconductori. Şi m-am trezit într-o zi chemat de Virgil Trofin (important om politic communist, prim secretar al CC al UTC, apoi secretar al Comitetului Central – n.r.), care a spus: “Vino, că trebuie să mergem la tovarăşul Ceauşescu” – care era secretar cu tineretul. Şi-am venit la Ceauşescu, care mi-a spus: “Ne-am gândit să nu mai pleci la doctorat. Ar fi bine să lucrezi la Comitetul Central.” Așa m-am trezit că mă bagă în tot felul de delegaţii … la întâlnirea balcanică a tineretului şi studenţilor…. pe urmă m-a trimis cu Ion Iliescu la Praga la Ununea Internaţională a Studenţilor. La întoarcere am fost băgați direct în Plenara Comitetului Central al Uniunea Tineretului Muncitor şi Trofin a anunţat: “Trecem la ultimul punct de pe ordinea de zi: măsuri organizatorice. Conducerea partidului a hotărât Ion Iliescu să fie eliberat şi vă propunem să fie ales secretar al Comitetului Central Cornel Burtică.” Mie nu mi-a spus nimeni absolut nimic înainte. După aceea, Trofin m-a întrebat: “Ce părere ai?” Zic: “Dacă ştiam că-i vorba de funcţia asta refuzam să vin la Comitetului Central.” Sigur, s-a supărat. I-a spus lui Ceauşescu. Ceauşescu m-a luat la rost: “Adică, cum? Tu pleci îndoit la drum. Ai de gând să nu faci treabă.” … Tot felul de interpretări tâmpite. Pe urmă m-a treacut la Ministerul de Externe. Şi Ceauşescu mi-a spus: “Vrem să te creştem ca viitor ministru de Externe.”
Prima impresie pe care mi-a făcut-o Ceauşescu a fost de om taciturn. Avea o figură mai încruntată. Mi-a făcut impresia unui om deştept, dar nu suficient de cult. Asta a fost impresia mea despre el. Trebuie să vă spun că avea o personalitate puternică. Adevărul e că te impresiona. Eu nu mă prea sinchiseam de figurile astea mari, dar la Ceauşescu intram cu oarecare strângere de inimă. Această personalitate îi copleşea pe mulţi. Deci, ăsta era Ceauşescu. Te fixa [cu privirea] şi te făcea să te simţi mărunt. Deci după ce am fost la Comitetului Central, am trecut la Externe şi am fost consilier la Paris trei ani. Eu mi-am dat seama de lacunele lui Ceauşescu mai ales în domeniul istoriei. Lui Ceauşescu îi plăcea foarte mult istoria. Şi mi-am dat seama că el nu ştie foarte multe lucruri despre Basarabia, Bucovina…. La Paris i-am cumpărat în permanenţă cărţi, i-am făcut rezumatele acestor cărţi. El s-a apucat şi-a început să mai înveţe franceza. Era interest în mod deosebit în legătură cu istoria noastră … despre Basarabia, Bucovina. Pe urmă a început el să-mi ceară “mai interesează-te şi de cutare şi de cutare…” În perioada respectivă – anii 1956 – 1960 – a avut o curiozitate ştiinţifică formidabilă.
Îl durea pierderea teritoriilor româneşti, l-a durut când a aflat cum s-au purtat rușii, sovieticii…. În felul lui a fost un patriot. Nu vorbesc de evoluția lui ulterioară. Eu vorbesc de perioada de început… a fost o perioada de acumulare a unor cunoştinţe de care habar n-avea”.
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Cristian Popişteanu, Virginia Călin, 1997]
