“Noi ne-am sfătuit în Biroul Politic şi-l propunem în locul lui Dej pe Nicu Ceauşescu!”
La 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu Dej a murit. Imediat s-a pus problema succesiunii. Pe lista eventualilor candidați au fost vehiculate mai multe nume de lideri comuniști: Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Nicolae Ceaușescu. Dintre toţi, cel mai bine plasat în interioul partidului era Nicolae Ceaușescu. Era numărul doi în ierarhia partidului. El era secretatul cu probleme organizatorice, adică controla cadrele partidului. Așa că a negociat împărțirea puterii cu principalii contracandidați: Ion Gheorghe Maurer a rămas prim ministru. Chivu Stoica a devenit președinte al Consiliului de Stat, iar Nicolae Ceaușescu a urcat în ierarhia partidului devenind secretar general. A fost un compromis de moment, pentru că, treptat, Ceaușescu și-a îndepărtat rivalii și a concentrat întreaga putere în propriile mâini. Un martor al acestor lupte de culise a fost economistul Alexandru Bârlădeanu – în epoca respectivă membru al Biroului Politic.
Alexandru Bârlădeanu: „La începutul anului 1965, Gheorghe Gheorghiu Dej avea puterea în partid. Chivu Stoica, Gheorghe Apostol erau oamenii lui Gheorghiu Dej. Erau oameni ridicaţi de Gheorghiu Dej. Nu ieşeau din cuvîntul lui Gheorghiu Dej. [Emil] Bodnăraş mai puţin. [Alexandru] Drăghici mai puţin. [Ion Gheorghe] Maurer era simpatizat de Gheorghiu Dej pentru că i-a fost avocat în timpul procesului cu Griviţa şi a mai fost la închisoare. Prin Maurer a căpătat Dej neîncredere în Foriş. Trebuie să vă spun că Dej era cu mult mai deştept decât noi toţi. Politiceşte. Mult mai deştept. Mult mai pătrunzător, vedea mult mai departe. Autoritatea lui se baza pe faptul că era destul de dur când era vorba de puterea lui… era poate chiar neiertător. El s-a dovedit mult mai deştept. Şi tot ce s-a făcut în ţară, retragerea armatei sovietice, CAER-ul şi independenţa ţării… toate au fost iniţiate şi conduse de Dej. Nimeni n-ar fi îndrăznit ce a îndrăznit Dej să facă. Și a făcut-o cu inteligenţă şi cu tact, fără să arunce ţara într-o aventură. Din păcate, Gheorghiu Dej, în ultimii doi-trei ani, a fost preocupat mai ales de problemele internaţionale ale partidului şi de afirmarea independenţei partidului şi ţării și nu s-a mai ocupat de problemele interne de partid, nici de oameni, nici de conducerile regionalelor.
Al doilea om ca autoritate în partid, în acel moment, era Maurer. Maurer avea foarte multă autoritate izvorîtă din mai mulţi factori : întâi, lumea ştia că Dej are încredere în Maurer. Şi Dej pe Maurer îl simpatizează. Maurer era prim-ministru. Al doilea: Maurer era foarte deştept. Aportul lui în rezolvarea unor probleme a fost preţios. După aceea, Maurer era şi simpatic. Avea un spirit de replică rapidă, avocăţească. Pentru toate aceste motive, al doilea om ca autoritate morală în partid era Maurer.
În realitate, puterea în partid o avea Ceauşescu. Ceauşescu era secretar cu organizatoricul. Orice secretar cu organizatoricul are putere mai mare decât toţi ceilalţi. Ceauşescu și-a pus numai oamenii lui ca secretari de regiune şi ca instructori ai Comitetului Central. Toate erau în mîna lui Ceauşescu. Nu ştiţi ce autoritate aveau instructorii veniţi de la C.C. ! Ăştia erau Dumnezei pentru regiuni! Toţi erau oamenii lui Ceauşescu. Aşa că puterea reală în partid o avea Ceauşescu. Pe la începutul lui februarie 1965, Ceauşescu a convocat Biroul Politic, în care a anunţat că Dej este bolnav de cancer și că echipa de medici adusă din străinătate îi mai dă doar câteve luni de viață. Pentru mulţi dintre noi, în orice caz pentru mine, a fost o mare surpriză acest anunţ. Apoi a comunicat hotărîrea Biroul Politic să nu-l deranjăm, să nu-l obosim [pe Dej]. Şi să-l lăsăm în pace în ultimele luni de viaţă ! Singurul care va avea legătură cu Dej va fi Ceaușescu.
În 19 martie ’65, primesc un telefon : „Veniţi imediat! Tovarăşul Dej a intrat în coma.” M-am dus repede la locuinţa lui. Locuinţă foarte modestă. I se construise o casă mică, care avea un hol de două ori mai mic decât ăsta, o sufragerie foarte mică şi-un birou de lucru. Şi sus era un dormitor al lui şi-al însoţitorului lui. Trăia foste modest. Şi mânca modest. M-am dus acolo. Jumătate din membrii Biroului Politic erau deja veniţi. Dej, pe un pat de spital, înălţat, horcăia a moarte. Noi stăteam neputincioşi. Aşteptam sfârşitul. Dej a murit. Şi primul care s-a dus să-l sărute pe Dej a fost Ceauşescu. În acel moment a subliniat faptul că el este primul dintre toţi. Curând după moartea lui Dej, ne-am adunat la Biroul Politic ca să hotărîm măsurile de înmormîntare şi, eventual, succesiunea. În ce priveşte succesiunea, a sărit primul, mi se pare, Drăghici : „Cum să vorbim acum de cine urmează, când corpul lui este încă cald? Discutăm asta mai târziu!” Am fost de acord. În acel moment, eu nu ştiam că Dej vorbise cu Maurer că după moartea sa succesorul să fie Apostol. Asta am aflat mai târziu. Eu sînt convins că Dej ar fi vrut pe cineva de origine muncitorească ! Singurul care putea să satisfacă – parţial – şi celelalte pretenţii ale lui Dej era Apostol. În Ceauşescu constatasem că Dej nu mai avea încredere. În Drăghici, Dej iarăşi nu avea încredere. Cu Drăghici avusese un conflict destul de acut pe problema eliberării deţinuţilor politici. Când Drăghici încercase să reducă cât mai mult numărul celor care urmau să fie eliberaţi. Să pună fel de fel de criterii. În timp ce Dej voia să fie eliberaţi toţi. Deci, nu-l simpatiza [pe Drăghici]. Apostol nu era cea mai fericită soluţie. Este un om cinstit, un om destul de bun. Nu atât de egoist, atât de pripit cum era Ceauşescu… Deci, din aceste puncte de vedere, era superior lui Ceauşescu. Poate nu ar fi avut tăria sau curajul sau fineţea politică pe care o avea Dej. Dar, în acel moment, cea mai bună soluţie politică era Apostol.
A doua zi dimineaţă, când trebuia să discutăm problema succesiunii, am fost convocaţi la 9:00 la Biroul Politic. Însă, venind în sala Biroului Politic, am constatat – avea legătură cu sala lui Ceauşescu – că ședința se ţine întâi la Ceauşescu. Şi-am înţeles că la această şedinţă au fost convocaţi membrii plini ai Biroului Politic. Cu excepţia lui [Petre] Borilă şi a lui Moghioroş. Mai târziu, am întrebat de ce nu au fost convocați și cei doi. Maurer mi-a spus că Ceaușescu nu i-a vrut pentru că nu erau români. Ceauşescu a spus : „Să discutăm între noi, românii !” Aşa mi-a explicat Maurer. Ședința Biroului Politic a durat un ceas. Am aşteptat. Au venit în sala de şedinţe. Maurer, spre stupoarea mea şi cred că şi a altora, a anunţat : “Iată, noi ne-am sfătuit în Biroul Politic şi-l propunem în locul lui Dej pe Nicu Ceauşescu ! Este tînăr, este energic.” A spus câteva cuvinte elogioase. Acum poate dv. nu ştiţi cum se petreceau lucrurile în conducerea partidului. Și în partid. Dacă venea o hotărîre de sus aproape că nu mai aveai ce spune. Foarte rar îndrăzneai să spui ceva. Toţi am tăcut din gură. Nici n-am aplaudat, nici n-am contestat. Aşa a rămas Ceauşescu ales de Biroul Politic să ţină locul lui Gheorghiu Dej. Așa a ajuns Ceaușescu în vârful puterii”.
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Eugen Preda, Mariana Conovici, 1995]
