Motto: „Nostalgia este dorul de vremurile trecute, în care nu era nimic de râs.” – Charles Aznavour
Cu un an în urmă, în noaptea de 30 septembrie/1 octombrie, cântărețul, compozitorul, actorul, activistul public şi diplomatul francez de origine armeană Charles Aznavour, a murit la vârsta de 94 de ani. Aznavour a fost unul dintre cei mai longevivi şi cunoscuţi cântăreți francezi, alături de nume precum Edith Piaf sau Mireille Mathieu, cariera sa impresionantă însemnând peste 1300 de melodii compuse, peste 1400 de cântece înregistrate, în opt limbi de circulaţie internaţională – foarte multe devenite hituri internaţionale – şi peste 180 de milioane de discuri vândute. Aznavour a fost şi un remarcabil actor, fiind prezent în distribuţia a peste 90 de producţii cinematografice, iar excepţionala sa carieră artistică a fost recompensată cu premii internaţionale de prestigiu.
Criticul muzical Stephen Holden l-a numit “zeul muzicii pop franceze”, tocmai fiindcă, alături de Frank Sinatra și Elvis Presley, este considerat cel mai important și fascinant cântăreț al secolului al XX-lea și cea mai longevivă stea a muzicii pop.
Charlez Aznavour, pe numele real Shahnour Varenagh Aznavourian, s-a născut la 22 mai 1924, la Paris, fiind fiul unui cuplu de imigranţi armeni, Mischa Aznavourian, un georgian de origine armeană, muzician şi deţinător al unui restaurant şi Knar Baghdasaryan, descendenta unei familii de comercianţi turci de origine armeană, licenţiată în literatură, dar reprofilată în actriţă de comedie. Interesant este faptul că familia de origine armeană – inclusiv sora lui mai mare, Aida, născută în Grecia – se afla la Paris doar în tranzit, iar Charles a fost conceput înainte ca părinţii săi să obţină viza pentru America, mult-visatul „tărâm al făgăduinţei”, la acea vreme.
Tatăl său, fiu de bucătar, deschisese la Paris un mic restaurant – „Le Caucase” -, pentru a-şi întreţine familia, un loc care era frecventat de imigranţi, dar care nu avea să aducă cine ştie ce benefiicii.
Părinţii săi încercau să-şi binedispună clienţii restaurantului oferind concerte, în această atmosferă producându-se şi debutul artistic al micului Charles, la vârsta de nouă ani, recitalul muzical şi actoricesc primind aprecieri privind „urechea muzicală” şi aptitudinile interpretative.
„Tata a fost un muzician talentat, dar un prost afacerist şi un suflet mare: în restaurantul lui mâncau gratis mai toţi prietenii pe care îi avea, dar şi oamenii săraci şi înfometaţi care îndrăzneau să îi treacă pragul. Vă daţi seama că afacerea nu a durat prea mult, profitul fiind zero”, avea să mărturisească artistul, peste ani.
Micul Charles avea să renunţe repede la şcoală, dedicându-se prestaţiilor artistice, iar banii pe care îi câştiga reprezentau un real ajutor pentru familia sa.
Artistul mărturisea: „Am abandonat repede şcoala, dar înainte de a o lăsa baltă, am primit un «Certificat d’Etudes», de care sunt foarte mândru, deşi nu înseamnă mare lucru. Următoarea diplomă pe care aveam s-o primesc a venit 70 de ani mai târziu şi era un titlu de Doctor Honoris Causa”.
În anul 1936 debutează într-un rol minor, în filmul „La guerre des gosses”, urmat, după doi ani, de un alt rol de elev în „Les disparus de St. Agil”.
În timpul ocupaţiei naziste, Charles a cântat prin cabarete, inclusiv pentru a păstra viu spiritul patriotic francez, în condiţiile în care tatăl său devenise membru al rezistenţei franceze şi protector a zeci de armeni şi evrei ruşi, în faţa pericolului german.
În anul 1946, când împlinise 22 de ani, a avut şansa să fie remarcat de Edith Piaf, care l-a încurajat în abordarea unei cariere muzicale. Astfel, Charles în duet cu pianistul Pierre Roch – care îl acompania începând cu anul 1941, în diferite cluburi şi cabarete -, au însoţit-o pe artista franceză într-un turneu efectuat în oraşe din Franţa şi SUA, o reuşită exclusiv artistică, nu, însă şi financiară.
Au urmat opt ani în care Charles a locuit împreună cu Edith Piaf, ea fiind cea care l-a împins de la spate, l-a pus să îşi caute un profesor de canto şi să descopere absolut tot ce ce ar putea să facă cu vocea lui. De aseameanea, Piaf l-a îndemnat să-şi interpreteze propriile compoziţii.
„Tinerii pe care ea îi ajuta să urce pe scenă erau amanții ei. Nu era însă și cazul meu. Ea m-a susținut din cu totul alte motive. Trecutul meu se potrivea foarte bine cu al ei. Părinții mei erau străini, care nu vorbeau limba franceză. Ei ne-au lăsat pe sora mea și pe mine să devenim copii ai străzii. Edith Piaf era și ea un copil al străzii. Acest lucru ne-a apropiat”, spunea Aznavour despre Edith Piaf.
Tocmai având în vedere că se afla sub protecţia unei mari artiste, criticii francezi ai vremii l-au etichetat – deloc măgulitor – ca fiind „prea urât, prea scund şi cu o voce oribilă.”
Tânărul a avut marele merit de a nu se lăsa descurajat, iar în anul 1950 avea să înregistreze primul succes, interpretând propria compoziţie „J’ai Bu”.
Din acea perioadă datează şi îngrijorările artistului referitoare la „minusurile” sale: „Mă dezavantajează vocea, statura, gesturile, lipsa de cultură, prea puţină şcoală, sinceritatea şi lipsa de personalitate”, după cum mărturisea artistul.
După momentul primului succes, tot Edith Piaf i-a recomandat să-şi facă o operaţie estetică de corectare a nasului, pentru a-şi îmbunătăţi aspectul fizic, tot ea fiind cea care remarca, după operaţie, uşor anecdotic: „Îmi plăceai mai mult înainte”…
Au urmat ani în care Charles Aznavour a compus mai multe melodii pentru celebrul Gilbert Becault, iar anul 1956 marca primul recital propriu de mare succes, la Casablanca, unde publicul marocan şi presa locală s-au exprimat în termeni extrem de laudativi la adresa cântăreţului de origine armeană.
A urmat un nou concert, acasă, la Paris, în sala Alhambra, unde publicul pretenţios l-a ovaţionat. Melodia sa, „Je m’voyais déjà” – compusă pentru Yves Montand, cu ani în urmă, pe care acesta o considera, însă, neinspirată – va deveni, de aici înainte, un cântec extrem de apreciat.
Succesul din această perioadă îl aduce în atenţia spectatorilor şi a criticii, iar contractele nu întârziau să apară.
Tot în 1956 apărea prima melodie de mare succes – „Sur Ma Vie” – , cântată în premieră pe scena Olympia din Paris, apoi şirul cântecelor de excepţie care au dăinuit peste ani, a continuat cu „Tu t’laisses aller” – în 1960, „Il faut savoir” – în anul 1961, „Les comédiens” – în 1962, „Et pourtant”, „Hier encore”, „For Me Formidable” sau „Que c’est triste Venise” – în anii 1963-1964, sau „La Bohème” – în anul 1965.
Artistul sărac de altătată avea Franţa şi lumea muzicală mondială la picioare, devenind unul dintre cei mai bogaţi şi mai apreciaţi artişti de pe mapamond.
Au urmat hituri precum „She” sau „The Old Fashioned Way”, cu care cucerea, în anii ’70 spaţiul anglofon, tot în această perioadă media de peste Ocean caracterizându-l ca fiind „un Sinatra francez”. În 1974, piesa „She” a ajuns pe prima poziţie a clasamentelor britanice de trei ori mai repede decât orice alt cântec de până atunci, în condiţiile în care topurile muzicale de specialitate erau dominate, pe atunci, de muzica rock.
De-a lungul timpului a colaborat cu Édith Piaf, Fred Astaire, Frank Sinatra (Aznavour a fost unul dintre puţinii cântăreţi europeni invitaţi să cânte cu el), Andrea Bocelli, Bing Crosby, Ray Charles, Bob Dylan, Liza Minnelli, Elton John, Dalida, Serge Gainsbourg, Josh Groban, Petula Clark, Tom Jones, Shirley Bassey, José Carreras, Laura Pausini, Nana Mouskouri şi Julio Iglesias.
În anul 1960, a înregistrat un mare triumf cinematografic, în rolul principal din „Tirez sur le pianiste” („Trageţi în pianist !”), al lui François Truffaut, iar în anul 1979 s-a remarcat în filmul „Die Blechtrommel” („Toba de tinichea”), într-un rol secundar, producţia fiind premiată cu un Palme d’Or.
Charles Aznavour s-a căsătorit, prima dată, în anul 1946, cu Micheline Rugel, aceasta dăruindu-i doi copii – pe Seda, născută în anul 1947 şi pe Charles, născut în anul 1952, mariajul celor doi încheindu-se în anul 1953.
La doi ani distanţă, Charles se recăsătoreşte cu Evelyne Plessis, care în 1956 a dat naştere unui băiat, Patrick, care avea însă să moară la vârsta de 25 de ani. Charles şi Evelyne aveau să se despartă în anul 1960.
În anul 1967, artistul se recăsătoreşte cu suedeza Ulla Thorsell – născută în 1941 -, care devenise iubirea vieţii sale, care se află şi acum alături de el şi care i-a dăruit trei copii: pe Katia – în anul 1969, pe Misha – în anul 1971 – şi pe Nicolas – în 1977. Despre familia sa, Aznavour remarca, recent: „Sunt un francez catolic cu rădăcini armeneşti, soţia mea este suedeză protestantă, am un cumnat algerian, care este musulman şi un nepoţel evreu. Ne înţelegem bine pentru că nu discutăm despre religia celuilalt, ci o respectăm”.
În anul 1976, Aznavour s-a stabilit în Elveţia, a rămas extrem de mândru că este francez, însă nu şi-a uitat niciodată rădăcinile armene.
El a scris, în anul 1975, un impresionant cântec dedicat special Genocidului Armean, cu titlul „Ils sont tombés” (în versiunea engleză „They fell”).
În anul 1988, un cumplit cutremur lovea Armenia, iar în 24 de ore Aznavour înfiinţa deja fundaţia “Aznavour for Armenia”, prin care artistul a sprijinit cu o sumă fabuloasă persoanele sinistrate şi refacerea ţării, care a provenit din concertele susţinute alături de mari vedete ale vremii, dar şi din contribuţii personale, care continuă şi astăzi.
În onoarea sa, o piață din Erevan îi poartă numele, iar în Gyumri, orașul care a suferit cele mai multe pierderi de vieți omenești în cutremur, i s-a ridicat o statuie.
De asemenea, în plin centrul Erevanului, s-a construit Casa-muzeu „Charles Aznavour”, pe care a vizitat-o preşedintele francez de atunci, Nicolas Sarkozy, şi care urmează să fie inaugurată în toamna aceasta, probabil în prezenţa artistului şi a preşedintelui Emmanuel Macron, cu prilejul Summitului Francofoniei care se va ţine în Capitala Armeniei, în luna octombrie.
Începând cu anul 2008 a primit şi cetăţenia armeană, iar în anul 2009, la 12 februarie, a fost numit ambasador al Armeniei în Elveţia. Aznavour a fost, de asemenea, începând cu anul 1995, ambasador al bunăvoinţei şi, mai apoi reprezentantul permanent al Armeniei pe lângă UNESCO.
În anul 2004, Charles Aznavour a filmat la Bucureşti în rolul titular din „Moş Goriot”, după Honoré de Balzac, un serial de televiziune în regia lui Jean-Daniel Verhaege. Cu acel prilej, el a participat la o slujbă religioasă de duminică, la Catedrala Armeană din Bucureşti, s-a întâlnit cu membri ai Comunităţii armene din Capitală şi a asistat, la Librăria ”Mihail Sadoveanu”, la lansarea unei cărţi pe care a scris-o împreună cu prietenul său, reputatul jurnalist Rochard Balducci, o cuceritoare carte de confesiuni, aparută la Editura ”Ararat”, remarcabil tradusă de scriitoarea şi jurnalista Madeleine Karacaşian, o neobosită ambasadoare a culturii armene.
În anul 2005, Charles Aznavour s-a hotărât să se retragă de pe scenă, organizând în acest sens un turneu de adio în SUA şi Canada.
Doar că solicitările pentru concerte nu au încetat să apară. În 2011, artistul hotărăşte că stă în puterile sale să mai susţină anumite spectacole dar nu în cadrul unor turnee de anvergură, astfel că publicul are ocazia să îl asculte pe scena de la Olimpya din Paris şi la Moscova. Avea 87 de ani.
Cariera sa artistică remarcabilă a fost recompensată cu nenumărate onoruri, premii şi distincţii.
În anul 1960, el primea Grand Prix Award for Best Italian Song, în anii 1963, 1971, şi 1980 era laureatul premiului Edison, în anul 1971 primea un „Leu de Aur” onorific la Festivalul de film de la Veneţia, pentru versiunea italiană a cântecului „Mourir d’aimer”.
De asemenea, Aznavour a fost distins cu Marea Medalie a Academiei Franceze – în anul 1995, titlul de Ofiţer al Legiunii de Onoare – în 1997, în acelaşi an fiind onorat cu Premiul onorific César, titlul de „Erou Naţional al Armeniei” – în 2004, Ofiţer al Ordinului Leopold – în acelaşi an, premiul de onoare al Festivalului de Film de la Cairo – în 2006, Ofiţer onorific al Ordinului Canadei – în 2008, MIDEM Lifetime Achievement Award, Ofiţer al Ordinului Naţional al Québec-ului şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Montréal – în 2009, Ordinul de onoare al Rusiei, pentru contribuţia la întărirea relaţiilor culturale între Rusia şi Franţa – în 2010, Premiul special Rouben Mamoulian în domeniul filmului din Armenia, pentru contribuţia la dezvoltarea cinematografului mondial – în 2014, Ordinul Coroanei Belgiene în grad de Comandor – în 2015 sau o stea pe celebra Hollywood Walk of Fame, for Live performance – în 2017.
De asemenea, în iulie 2013, la Erevan, capitala Armeniei, era dezvelită o stea în onoarea artistului. „Dragul şi iubitul nostru Charles…, dezvelim această stea care poartă numele tău şi care simbolizează un mare armean şi un mare artist”, i-a spus cântăreţului ministrul armean de atunci al Afacerilor Externe, Eduard Nalbandian.
Un eveniment deosebit l-a onorat pe artist în octombrie 2017: Charles Aznavour a fost premiat în Israel pentru ajutorul oferit de familia sa evreilor şi armenilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când, timp de trei ani, membrii familiei Aznavour au ascuns – cu riscul pierderii propriilor vieţi – evrei şi armeni în modestul lor apartament parizian. Interpretul a primit din mâinile preşedintelui israelian de atunci Reuven Rivlin şi medalia Raoul Wallenberg, decernată de comitetul omonim al cărui sediu se află la New York. „Putem citi în Talmud (text central al iudaismului) că oricine salvează o singură viaţă salvează o lume întreagă”, a declarat preşedintele Reuven Rivlin. „Dumneavoastră şi familia dumneavoastră, dragă Charles, aţi salvat foarte mulţi oameni în timpul zilelor întunecate ale celui de-Al Doilea Război Mondial într-o Franţă ocupată de nazişti”, a adăugat el.
La 15 octombrie 2014, cântăreţul de origine armeană a fost tratat pentru „o infecţie” şi oboseală şi a fost nevoit să îşi amâne un concert programat la Geneva. Momentul venea după o serie de concerte care au marcat a 90-a aniversare a starului, în Statele Unite ale Americii, Canada şi la Moscova.
La 28 aprilie 2016, Charles Aznavour susţinea un concert la Bucureşti, pe scena Sălii Palatului, la 63 de ani distanţă de la primul şi singurul concert pe care îl mai susţinuse la noi, pe aceeaşi scenă. Spectacolul din 2016 a avut loc în cadrul turneului restrâns “One Night Only”, desfăşurat în doar câteva capitale europene. Artistul în vârstă, pe atunci, de 92 de ani, a demonstrat că este într-o formă de zile mari, a cântat splendid și a dansat, a întreținut publicul cu glume rafinate și pline de haz, a stârnit lacrimi și a declanșat aplauze furtunoase.
În aprilie 2018, el a fost nevoit să îşi anuleze un concert programat la Sankt Petersburg, în Rusia, din cauza unor dureri lombare severe, iar la 14 mai 2018, Charles Aznavour a fost externat din spital după o fractură de humerus, după ce a căzut la domiciliul său din sud-estul Franţei. Concertele pe care urma să le susţină în această lună în Japonia şi Uzbekistan au fost amânate pentru date ulterioare, însă artistul îşi va respecta întânirile cu publicul programate începând cu luna iunie 2018.
Din 2011, de la reluarea apariţiilor pe scenă, concertele lui Charles Aznavour au continuat cu o anumită cadenţă, adaptată vârstei, până la finalul vieţii.
El a trecut la Domnul în noaptea de 30 septembrie/1 octombrie 2018, la vârsta de 94 de ani, la Mouriès, în Franța, în urma unor afecţiuni cardiovasculare complicate de un edem pulmonar, într-un moment în care mai avea programate concerte în mai multe oraşe din întreaga lume, printre care Monte Carlo, Londra, Tokyo, Kiev, Saint-Etienne, Strasbourg sau Zürich.
A avut parte de funeralii naţionale în Franţa, fiind înhumat în cimitirul Montfort-l’Amaury.
