“I-am făcut lui Ceaușescu o scrisoare deschisă semnată de mai mulţi tovarăşi”
La sfârșitul anilor ’80, situația României devenise critică. Ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a înapoia repede împrumuturile externe secătuise țara. Cea mai mare parte a producției agricole și industriale a țării se trimitea la export, privând astfel populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Produsele de bază s-au raționalizat, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele. Nivelul de trai al populației scădea continuu. Populația era din ce în ce mai nemulțumită. În noiembrie 1987, protestestul muncitorilor brașoveni a izbucnit spontan și s-a răspândit repede în tot orașul. Populația nemulțumită de nivelul de trai scăzut a atacat și a incendiat sediul local PCR. Cu toate că revolta brașovenilor a fost anihilată, cauza nemulțumirilor nu a fost rezolvată. Situația devenise critică, proteste putând să izbucnească oricând, oriunde. Nemulțumirea s-a manifestat și în rândul unor vechi comuniști, care se considerau marginalizaţi și supravegheați de Securitate. Gheorghe Apostol, membru PCR din 1934, i-a trimis lui Nicolae Ceaușescu o scrisoare deschisă în care l-a acuzat că este vinovat de situația grea în care se afla România. Alături de Gheorhe Apostol, scrisoarea a mai fost semnată de câțiva vechi membri PCR: Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu și Grigore Răceanu, devenind astfel “scrisoarea celor șase”. Încă de la începutul scrisorii, autorii au precizat că ei sunt fideli ideilor socialismului pentru care au militat toată viața, deci nu pun la îndoială supremația Partidului Comunist Român. Apoi, autorii au precizat că România se află într-o situație grea, că este izolată pe plan internațional și că pe plan intern populația este din ce în ce mai nemulțumită. Ceaușescu era acuzat că, din ordinul lui, Securitatea a ajuns un instrument de intimidare a membrilor de partid și o oamenilor cinstiți care își arată nemulțumirea. De asemenea, Ceaușescu era acuzat că distruge satele țării (“politica de sistematizare a satelor”) și cheltuie sume mari din buget pentru construirea Centrului civic al Capitalei. În finalul scrisorii, petiționarii au cerut: să se renunțe la proiectul de sistematizare a satelor și să se interzică exportul de alimente. Pentru a fi siguri că întregul popor român va afla conținutul scrisorii, autorii au hotărât să o trimită în Occident, pentru a fi citită la Radio BBC şi la Radio Europa Liberă . “Scrisoarea celor șase” a fost citită la 11 martie 1989 la cele două posturi de radio și, cum era de așteptat, s-a bucurat de un puternic impact în rândul populației.
Câțiva ani mai târziu Gheorghe Apostol povestește într-un interviu cum i-a venit idea de a-i trimite lui Ceaușescu o scrisoare deschisă. Interviul realizat în 1994 se păstrează în Arhiva de istorie orală – Rador.
Gheorghe Apostol: ”În 1988 eram ambasador în Argentina. M-am hotărât să mă întorc acasă, în România. Mai întâi, m-am adresat ministrului de externe. Era [Ioan] Totu, sãracu’. Și m-a întrebat: ”De ce te-ai hotãrît sã vii în ţară? ” Am împlinit o vârstă şi trebuie să mai stau şi pe acasă. Vreau o audienţă la tovarăşul Ceauşescu.” “Da, cum să nu!” Aştept o săptămână, mă duc din nou la ministrul de externe. “A fost ocupat săptămîna asta. Vă asigur eu că vă primeşte”. Mai aştept o săptămână. Nu mă primeşte. Mai aştept o săptămână. Tot nu mă primeşte. Atunci mă duc la partid. Iau contact cu secretarul care se ocupa cu probleme internaţionale, Stoian. L-am rugat foarte mult să intervină să obţin o audienţă la Ceauşescu. “Cum să nu, se poate ca tovarăşul Ceauşescu să nu vă primească? Imediat mă duc la el şi vorbesc cu dânsul să vă primească”. Zic: “Am încercat prin ministrul de externe şi trei săptămîni n-am reuşit să ajung la dânsul”. Aştept o săptămână, aştept două, mă duc din nou la el. “A fost ocupat … o să te primească dânsul. O să te cheme dânsul”. Mai aştept o săptămână. Nu mă cheamă nimeni. Mă duc la [Ion] Coman, ştiind că poate-i mai apropiat de el, că se ocupă cu Securitate, conducea organele de stat care se ocupau de asigurarea ordinei publice. “Cum se poate, tovarăşe, să nu te primească ? Mă duc eu şi vorbesc cu dânsul şi o să te primească”. “Bine !” Aştept o săptămână. Aştept două [săptămâni]. Nu mă primeşte.
Ce vroiam să-i spun lui Ceauşescu?! Vroiam să-i spun că situaţia politică internaţioanlă şi, mai ales, situaţia politică din zonă este defavorabilă personalităţii lui. Și că ar fi bine, în mod onorabil, să se retragă. Asta vroiam să-i spun. Dar n-am avut această bucurie. Văzând că nu mă primește, m-am gîndit să fac lui Ceaușsecu o scrisoare deschisă care să fie semnată de mai mulţi tovarăşi. La cine m-am gândit, în primul rând? M-am gândit, în primul rând, la Brucan. Ca să-l întâlnesc am ieşit în parc. Știam că este imposibil să nu-l întâlnesc. Și l-am întâlnit într-o duminică. Și am intrat în discuţie cu el. A acceptat punctul meu de vedere: să scriem o scrisoare. Deci cu el m-am înţeles. M-am dus la Alexandru Bârlădeanu. Bârlădeanu a fost de acord. M-am dus la Corneliu Mănescu – și el a fost de acord. M-am dus la Pârvulescu – de acord şi el. Cu o singură observaţie, care, până la urmă, şi-a retras-o. Eu m-am înţeles cu Brucan ca scrisoarea să i-o trimitem lui Ceauşescu și, în acelaşi timp, să o trimitem şi la BBC. Pârvulescu a adăugat: “și la [Radio] Europa Liberă ”. “Bine, şi la [Radio] Europa Liberă”. Ne era frică că scrisoarea, după ce i-o trimitem lui Ceauşescu… [acesta] poate s-o bage la dosar şi ne umflă. Pe toţi. Deci, după ce am stat de vorbă cu tovarășii, Brucan a făcut o schiță de scrisoare… Brucan s-a angajat să facă o schiță de scrisoare. A venit aici, a stat de vorbă cu mine. Nevastă-mea l-a servit cu cozonac proaspăt şi cu cafea. Și mi-a citit o scrisorică – probleme generale. “Că nu avem tehnică de vârf, că nu ştiu ce… ” “Acum, noi nu avem nevoie de tehnică de vârf! Noi trebuie să ne legăm de problemele pe care le cunoaşte toată ţara. Și pentru care suferă întreaga ţară. Ar fi bine să te duci şi la Bârlădeanu !” I-am făcut legătura cu Bârlădeanu. S-a dus la Bârlădeanu. Bârlădeanu a avut aceeaşi poziţie. Și atunci m-am apucat să fac eu o schiță de scrisoare. M-am dus cu schița la Bârlădeanu. Bârlădeanu a acceptat-o. Nu a făcut modificări. Apoi m-am dus cu ea la Corneliu Mănescu. A acceptat-o cu o singură adăugire. Să introducem şi Conferinţa de la Viena… Apoi m-am dus la Pârvulescu cu scrisoarea scrisă. M-am dus şi am vorbit. Mi-era frică că el era supravegheat. Și l-am întrebat : “Ce trebuie să cuprindă scrisorea asta?” Și a fost de acord cu ea. M-am gândit şi la Răceanu. Un fost ilegalist. A fost în Secretariatul Comitetului Central în timpul lui Foriş. M-am întâlnit cu Răceanu. Verbal i-am prezentat conţinutul scrisorii. Și el a fost de acord cu ea. Apoi m-am întîlnit în parc cu Brucan fără să am scrisoarea la mine. I-am spus ce conține scrisoarea. Și el a fost de acord cu ea. Mă întreabă: “Ce facem acum?” Zic: “Mai aşteaptă! Vreau să mai angajez câţiva oameni cunoscuţi”.
M-am întîlnit în parc cu Macovescu. Am stat de vorbă cu el cam vreo jumătate de oră plimbându-ne. Și a fost de acord cu scrisoarea. M-am întîlnit cu Sencovici Alexandru. Și el a fost de acord să semneze scrisoarea. M-am întîlnit și cu Titus Popovici. Și el a fost de acord. După ce m-am mai gândit, pe Macovescu, pe Sencovici şi pe Titus Popovici i-am lăsat afară. Sencovici era bolnav – şi ştiam că o să urmeze anchete, cercetări… La Macovescu m-am gândit că a luat poziție când la Congresul al XII-lea PCR Pârvulescu s-a ridicat împotriva cultului lui Ceauşescu. Titus Popovici, deşi era foarte entuziasmat, am avut o îndoială în legătură cu el. Înainte ca scrisoarea să capete forma finală, Brucan a plecat într-o excursie. El a spus că pleacă la Washington pentru că are o carte care trebuie să fie editată acolo, că trebuie neapărat să se ducă. Fără să știu, s-a dus la Londra şi la Moscova. Când s-a întors Brucan, i-am spus că tovarăşii sunt de acord cu scrisoarea, dar vor s-o vadă înainte s-o semneze. Și atunci am mai făcut un tur [și m-am întâlnit cu ei] şi pe cuvânt de onoare au fost de acord să transmită scrisoarea în alb, dar să se ştie că este cu asentimentul lor”.
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Ioan Scurtu, Virginia Călin]
