Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
Pictor, scriitor, colecţionar de artă, militar cu succese în carieră, Vasile Parizescu (1925-2019) a fost înzestrat cu un spirit deosebit şi multă energie, daruri care i-au permis să îşi dezvolte atât latura practică a personalităţii cât şi pe cea artistică. Familia sa arborescentă, cu legături în trecutul medieval European, i-a alimentat probabil seva bogată a vieţii începute într-un oraş comercial de mare anvergură. Familia Parisescu era din elita Brăilei, lovită fiind în anii stalinismului de transformările comunizării. Aşa se explică faptul că un tânăr cu înclinaţii artistice care deja scria şi picta a devenit, spre surprinderea tuturor, elev la Şcoala de ofiţeri de artilerie – pe care a absolvit-o în 1947, cu gradul de sublocotenent – intrând astfel într-un domeniu de activitate aparent nepotrivit. Totuşi a urmat în paralel Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, iar mulţi ani mai târziu avea să încheie chiar cursurile Şcolii de arte. Pasiunile de a picta, de a scrie şi de a colecţiona obiecte de artă aveau să aducă împlinire destinului lui Vasile Parizescu. În seria interviurilor pe care le-a acordat pentru Rador, la vârsta de 93 de ani, se vede limpede acest lucru.
Paris – Parisi – Parisescu – Parizescu
„E o istorie a familiei mele puţin cam lungă şi întortocheată. De ea s-a ocupat tatăl meu care a scris 66 de caiete de dictando şi mi le-a lăsat mie, cu memoriile lui şi cu originea familiei noastre. […] Povestea ar fi cam aşa: familia Paris – pentru că familia noastră s-a numit Paris – are rădăcini foarte adânci, mai ales în Franţa. Din cercetările tatălui, a rezultat că în Île-de-France, insula din mijlocul Parisului şi al Senei, acolo a fost un trib care s-a numit de la şeful tribului, Paris şi zona întreagă s-a numit ulterior Parisi. […] Iar Parisi a fost o familie şi este trecută în enciclopedii, a ajuns şi a format o nobilime care a dat şi regi în secolele V şi VI. […] Aşa cum se întâmpla în vremurile acelea, certurile erau puternice în familie şi o ramură a Parisilor [a fost] obligată să plece, […] a fugit din Franţa, cu averea pe care o avea, şi a ajuns la Genova. […] Aicea, la Genova, au înflorit. Şi genovezii, fiind foarte bogaţi şi cu multe corăbii, i-au bătut pe turci şi au ocupat foarte multe insule şi raiale care erau turceşti şi puteau trece Bosforul şi înainte şi înapoi, adică în Marea Neagră şi în Mediterană şi chiar mergând sus de tot, spre gurile Dunării şi coborând pe Dunăre, nu prea departe, până cam în zona Giurgiului. […] Principiul lor era ca băieţii să se căsătorească numai cu fete de boieri, cu pământ mult, […] iar fetele să se căsătorească cu băieţi, la fel, bogaţi. În felul acesta, prin începutul secolului al XIX-lea, o fată din familia Paris, Pepica Paris, s-a căsătorit cu serdarul Aman şi a avut un copil, pe Theodor Aman. Deci, Aman a fost numele de la tată şi Theodor pus, pentru că în familia Paris le-a plăcut numele ăsta de Theodor, de la împăratul Theodor al Bizanţului care se spune că era de provenienţă genoveză.
Fiind foarte bogaţi, s-au hotărât să se despartă, unii spre Craiova şi alţii spre un alt oraş foarte-foarte bogat, Brăila care era raia şi îi spunea Ibraila. Şi acolo au venit, desigur, ca mari proprietari de corăbii cu trei catarge, antreperenori navali, cum s-ar spune astăzi. Şi-au construit o casă frumoasă în stil genovezo-veneţian, chiar pe promontoriul înalt al Brăilei, la malul Dunării, jos era malul Dunării şi promontoriul înalt… Şi cu etaje şi cu terase, ca mamele sau părinţii să se uite de-a lungul Dunării, spre Galaţi, cum vin corăbiile spre Brăila unde acostau la pontoanele chiar din faţa casei acesteia căreia i s-a spus întotdeauna în Brăila <Casa Veneţiană>. Această familie locuia în capul străzii, la Dunăre, al străzii Pensionatului, pe partea stângă. Acolo a trăit şi străbunica mea şi bunica lui tata şi mama bunicului meu foarte bogat. Străbunica mea, era dintr-o altă familie Teodor, aromâni din Dalmaţia, pentru că mulţi români au coborât Dunărea în zona asta pentru afaceri. […] Şi atunci Teodor, care venise din Dalmaţia, fiind ruşii în război cu turcii, a zis că ar fi mai bine să-şi facă un nume apropiat de ruşi şi şi-a zis <Teodorovici>. Paris a adăugat <escu> şi a devenit <Parisescu>. Ramura de la Craiova a adăugat <ianu> şi a devenit <Parisianu> şi chiar a fost în perioada interbelică un ministru Parisianu. Iar ăştia din Brăila s-au numit în continuare Parisescu. Cum în Brăila erau 40% greci şi aveau de-a face cu ei, cu corăbiile, cu afaceri şi aşa mai departe, nu le-a plăcut cum le exprimau numele, adică îl exprimau aşa, oarecum strâmbat şi atuncea au spus că se cheamă <Parizescu>, cu <z>. [Eu] mă numesc <Parisescu>, cu <s>, dar în şcoala primară, în liceu, în facultăţi, în armată, în ordinele pe care le-a dat Ceauşescu şi când mi-a dat gradul de general pe care-l am acuma sunt <generalul Parizescu>.”
Copilul care avea „culoarea în sânge”
„Am fost atras de artă de mic, de mic copil. Brăila, fiind un oraş foarte bogat, se dădeau multe baluri: era balul Prefecturii, balul Poliţiei, balul Presei, balul Primăriei, evreiesc de Anul Nou, balul grecesc căruia îi şi spunea <Parnassus>. […] Şi la 5-6 ani coloram cu acuarele şi întotdeauna la <Paranassus> luam premiul I, eram recunoscut ca bun desenator. În [şcoala] primară aveam bineînţeles calificativul la desen şi caligrafie 10, în liceu la fel, iar profesorii mei, Popescu Negreni şi Costel Nicolaevici l-au chemat pe tata la liceu să vină să vorbească cu el. Şi eu nu ştiam de ce, am zis că n-am făcut rău, nimic… eram prin clasa a doua de liceu. Nu făceam decât desenele astea la orele de desen sau făceam alte desene acasă pe care le arătam lor. Şi ei se mirau de multitudinea personajelor sau a caselor sau a pomilor, adică de combinaţia pe care… pe o foaie din asta, de mărimea unui album, eu introduceam zeci de personaje care erau – dacă era iarnă coborau de pe deal cu săniile, alergând, coloraţi, cu căciuli colorate, chestii dintr-astea. Şi în clasa a doua de liceu, la 13 ani, eu pictam în ulei, pictura pe care v-am arătat-o în camera aceea… Şi multă lume care vine la mine să vadă, spune: <Măi, de mic aveai culoarea în tine!> Şi le-am şi explicat de ce: culoarea curge în sângele meu! Pentru că pictura mea e colorată, foarte colorată şi puternică, […] o armonie a culorilor, da, îmi plăceau culorile. […] Şi îl cheamă pe tatăl meu şi el se duce, ei îi spun lui tata: <Copilul dumneavoastră are mare talent la desen şi pictură. Daţi-l la Academia de Arte Frumoase după ce termină liceul…> Şi tata a promis.
Eu pictam în ulei, cu culori făcute de mine. Pe mine mă învăţase să fac culorile Pincas, chimistul care avea un magazin de chimicale şi bineînţeles că în magazinul lui se vindeau şi prafuri de culori sau culori-bulgări pe care trebuia să-i pui în mojar şi să-i loveşti, să-i spargi şi să-i faci praf, după aia să-i amesteci cu ulei de in şi cu un stabilizator şi apoi pictai. Dar trebuia să amesteci bine totul…”
Omul propriului destin
„După ce aţi terminat liceul, v-aţi dus totuşi la Şcoala militară…
Păi, s-au întâmplat multe între timp. Am pictat şi am scris poezii, pentru că citeam foarte mult. Tata era cel mai mare bibliofil din ţară şi avea 26 000 de cărţi vechi, numai vechi, începând cu prima carte a lui Gutenberg şi incunabule, cărţi vechi de tot, din secolul al XVI-lea, al XVII-lea, al XVIII-lea şi aşa mai departe. […] Deci, pictam, deja eram considerat ca un om care va merge la Academia de Belle Arte. A venit războiul. Războiul a dat peste cap nu numai viaţa mea, ci viaţa multora. Dar eu nu ştiu dacă aş trage concluzia asta acuma, după ce a trecut timpul şi am început cu pictura şi o termin tot cu pictura! Şi am început cu pictura şi cu scrisul şi termin cu pictura şi cu scrisul, după ce am scris 43 de cărţi. Şi romanul ăsta [Viaţa ca o pasiune] care cuprinde nouă volume, […] adică un roman cu nouă volume nu a mai scris nimeni! O să fie trecut, dacă s-o uita cineva şi o vedea, în Guinness Book. În fine, treaba lor ce se va întâmpla, nu-mi fac probleme, că sunt omul destinului. Eu sunt omul care ţin la soartă, adică la destin, la familia mea care m-a făcut şi la Dumnezeu.
Revin la problemă. A început războiul… nefericire, au venit cartelele de pâine, de ulei, de zahăr. Tata era cu regimentul prin raioane de concentrare întâi, pe urmă în războiul [propriu-zis]… A început în ’41, a plecat pe front cu Regimentul de artilerie, artilerie grea, subordonat Corpului de Armată. […] Ei, s-a terminat războiul, adică pentru noi. Şi a venit un rahat de grup de oameni, cu Bodnăraş, că Bodnăraş era vârful atunci, cu el se discuta, el s-a dus şi la Palat. Şi s-a făcut armistiţiul, ruşii au venit peste noi, a început comunizarea. […] Tata a fost deblocat, eu am terminat liceul, mi-am luat bacalaureatul dintr-un foc… pe vremea aia era mare lucru, l-am avut pe Perpessicius preşedintele comisiei, am ieşit al 16-lea din 95 de inşi. L-au scos pe tata din armată, […] nouă ne-au luat casa, ne-au luat pământul de pe promontoriul Dunării, unde a fost Combinatul de la Chişcani, […] via de la Baldovineşti… am rămas sărac. Şi-atuncea, mi-aduc amite, tata m-a luat de umeri şi mi-a spus, zice: <Băiete, nu pot să te mai trimit la Belle Arte! N-am bani, trebuie să mai cresc încă doi copii> – fraţii mai mai mici – <du-te la Şcoala militară pe care am făcut-o şi eu>. Şi în felul ăsta am plecat la Şcoala militară [din Piteşti]. […] Am dat examen şi l-am luat…
Vin în Bucureşti după examen, mă întâlnesc cu colegi: <Măi, Pari, măi, ce faci tu? Unde ai fost?… Unde te înscrii?… Ce faci?> ştiţi cum sunt colegii, te întreabă. Şi am spus: <Măi, eu m-am înscris la Şcoala militară şi la Şcoala militară am reuşit, mă fac militar>. Ei au început să spună: <Păi, măi Pari, măi, tu nu te-ai uitat la tine? Nu eşti vânjos, nu eşti puternic, nu eşti nimic… Tu, care faci versuri, pictezi atât de mult, în loc să te duci la asta… hai cu noi, măcar la ASE sau la Litere, că eşti cu versuri…> Zic: <Măi, eu, întâmplător, când veneam cu trenul de la Brăila la Piteşti, la Şcoala militară, pentru examen, întâlnesc o fată>, Zina o chema, <în tren şi ne placem amândoi, ne iubim puţin şi ea dădea la Litere şi m-am înscris şi eu la Litere…> <Dar cum, vezi, dacă dai la Şcoala militară şi reuşeşti, cum dai examen aici?> <O să cer voie, o să văd eu cum…> Şi ne-am înscris amândoi la Litere şi am terminat, dom’le, în 1949 şi Litere, tot prin concurs de întâmplări. Viaţa este un şir de mărgele, de întâmplări, adică ale destinului, ale familiei şi ale lui Dumnezeu.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2018]
