După ce a salvat euro cu ajutorul a trei cuvinte magice, președintele Băncii Centrale Europene, care își va încheia mandatul la finalul lunii octombrie, este mai criticat ca niciodată. Iată bilanțul celor opt ani ai lui „Super Mario”.
Când Mario Draghi a preluat funcția de președinte al Băncii Centrale Europene (BCE), pe 1 noiembrie 2011, un economist din Belgia preciza, în paginile publicației noastre: „Este italian și nu va dori să treacă drept unul care își favorizează propria țară. Draghi va adopta deci comportamentul unui german”. Opt ani mai târziu, șeful BCE, al cărui mandat se încheie luna aceasta, este hulit în Germania, fiind acuzat că duce o politică monetară prea favorabilă țărilor din sudul zonei euro…
Nu este mai puțin adevărat că Mario Draghi este aproape unanim recunoscut ca cel care a salvat zona euro atunci când aceasta s-a aflat la limita imploziei, grație unei interpretări extensive a mandatului BCE, care i-a permis să desfășoare o panoplie de măsuri inedite. În schimb, sub conducerea sa, instituția monetară europeană nu a reușit să-și atingă obiectivul de inflație. Favorizând susținerea monetară, Mario Draghi a divizat consiliul guvernatorilor, organul de decizie al BCE. Și și-a asumat, probabil, și unele riscuri ce puteau degenera.
”Dar ceea ce va reține istoria este că Mario Draghi nu a ezitat să se detașeze de o interpretare prea strictă a mandatului său, și astfel a putut să salveze zona euro”, tranșează profesorul Eric Dor, director de studii economice la IESEG School of Management din cadrul Universității Catolice din Lille.
Zona euro, salvată
„Whatever it takes”: aceste trei cuvinte i-au adus lui Draghi porecla de „Super Mario”. În iulie 2012, atmosfera din Europa era apăsătoare. Un al doilea plan de ajutor pentru Grecia tocmai fusese adoptat cu dificultate, și chestiunea sustenabilității datoriei publice se punea și pentru alte țări, cum ar fi Portugalia, Spania și Italia. Dobânzile cu care aceste țări se refinanțau erau sub presiune, ceea ce provoca temeri privind o posibilă implozie în zona euro.
Dar pe 26 iulie, cu ocazia unui discurs pronunțat la Londra, Mario Draghi a afirmat cu tărie: „În cadrul mandatului nostru, BCE este gata să facă orice va fi necesar („whatever it takes”) pentru a păstra euro. Și, credeți-mă, va fi suficient”. Această promisiune a fost auzită de către investitori: rata dobânzilor s-a relaxat, fără ca BCE să fie nevoită să pună în practică măsurile la care făcea aluzie Draghi. Zona euro a fost salvată.
„Ceea ce este remarcabil este că această declarație nu fusese pregătită „, își amintește Peter Vanden Houte, economist-șef la ING Belgique. „Nimic nu fusese încă discutat de consiliul guvernatorilor. A fost o inițiativă personală a lui Mario Draghi. Abia după aceea, directorii băncilor din zona euro au luat măsuri concrete în acest sens. Acesta a fost un factor determinant pentru salvarea euro. Va trebui să ne amintim mereu de Mario Draghi pentru acest act de curaj”.
Pragmatic, președintele BCE a însoțit vorbele de fapte, afirmă Eric Dor. În septembrie 2012, BCE a anunțat adoptarea unui program numit OMT („Outright Monetary Transactions”, sau operațiuni monetare definitive), care îi permitea să achiziționeze obligațiuni ale țărilor din zona euro pentru a „remedia perturbările mecanismului de transmisie al politicii monetare generate de situația specifică a obligațiunilor suverane”. Altfel spus, Banca Centrală Europeană a lui Mario Draghi susținea că speculațiile asupra datoriilor statelor din sud împiedică politica monetară a BCE de a avea efecte tangibile în aceste țări, ceea ce o autorizează să acționeze pe piața datoriilor pentru a restabili transmisia politicii sale. „Mario Draghi a fost foarte abil în această privință”, apreciază Eric Dor. „A avut capacitatea de imaginație necesară pentru a exploata la maximum un mandat a priori restrâns.”
Ceea ce se știe mai puțin este că patronul politicii monetare a zonei euro a căutat susținere politică în timpul mandatului său. „A avut o înțelegere cu Angela Merkel, care nu este lipsită de importanță”, explică Peter Vanden Houte. „Pentru a adopta măsuri care să se întâlnească cu strictețea băncilor centrale din trecut, avea nevoie de un acord, fie el și tacit, al cancelarului german. Un director de bancă centrală europeană nu se poate lăsa influențat de politică, dar Draghi trebuia să fie sigur că aceste măsuri vor fi acceptate în Germania”.
Culmea este că, ulterior, confruntată cu o inflație amorfă, BCE va adopta măsuri care vor suscita o opoziție aprigă din partea germană…
În 2014, pentru a contracara riscul de deflație care se contura în zona euro, BCE a decis să experimenteze o rată de referință a dobânzii negativă. Dobânda de depozit, care permite băncilor să plaseze lichiditățile excedentare la banca centrală, a scăzut până la -0,10%, apoi chiar -0,20%. În paralel, rata de refinanțare, principala dobândă de referință a politicii monetare din zona euro, a scăzut la 0,05%. Această rată, care permite băncilor să își refinanțeze împrumuturile în fiecare săptămână, va ajunge la 0% la începutul lui 2016.
Dar acest lucru nu a fost suficient pentru a relansa creșterile de prețuri în zona euro. În consecință, în ianuarie 2015, Mario Draghi a realizat a doua mare faptă de arme: BCE adoptă un program extins de achiziții active, inclusiv obligațiuni guvernamentale. Tratatele europene interzic totuși băncii centrale să finanțeze îndatorarea statelor. Dar BCE interpretează prevederea ca pe o interdicție de a subscrie la emiterea de noi obligațiuni și nu ca pe o prohibiție a achiziției de titluri existente pe piața secundară.
Cu patru ani în urmă, nimeni nu și-ar fi imaginat că instituția păstratoare a euro s-ar putea aventura pe acest teren care nu a fost explorat decât de bănci centrale cu mandat mai larg, în special în țările anglo-saxone. Ceea ce i-a făcut pe observatorii politicii monetare să afirme că prin Mario Draghi, BCE a devenit o bancă centrală ca oricare alta… „Mario Draghi s-a înscris într-o linie foarte pragmatică a politicii monetare”, nuanțează Eric Dor. „Majoritatea măsurilor adoptate în mandatul său au fost legitime, în special pentru garantarea stabilității financiare”.
În această privință, BCE condusă de Draghi a inovat, lansând împrumuturi masive cu termen lung (LTRO) destinate băncilor, procedând la achiziții de datorii bancare („covered bonds” și altele) și încheind acorduri „swap” (schimb de devize) pentru a le permite băncilor europene să obțină atât de necesarii dolari. „Uniunea bancară a avansat și ea în timpul mandatului lui Mario Draghi”, reamintește Peter Vanden Houte. „BCE a devenit supervizorul celor mai mari bănci. Draghi, care avea deja experiența supervizării bancare, era conștient de rolul sectorului financiar și de fragilitatea sa”.
În timpul mandatului său, Mario Draghi a făcut adesea referire la ”cutia cu scule” pentru a descrie diferitele instrumente, convenționale (dobânzi de referință) sau nu (achiziții de titluri, împrumuturi pe termen lung, etc.), ale politicii monetare din zona euro. Dar în septembrie a.c., BCE părea să fi epuizat mecanismele aflate la dispoziția sa: relansând achizițiile de active pe o durată nedeterminată, pare să fi aruncat toate forțele în luptă pentru relansarea inflației.
Mario Draghi și-a atras numeroase critici din cauza acestei lovituri de poker. „Dacă mâine va avea loc o nouă criză, ce vom face?” se întreabă economistul Marc Touati, președinte al cabinetului ACDEFI. „Deja au fost folosite toate gloanțele din dotare.”
O inflație insuficientă
În ciuda măsurilor inovatoare, BCE nu a reușit să relanseze inflația în mod durabil. În octombrie 2016, Mario Draghi anunța fără menajamente că inflația BCE s-ar putea apropia de obiectivul de aproape 2% la finalul anului 2018 sau la începutul lui 2019… „Când analizăm previziunile serviciului de studii al BCE, constatăm că ele au supraestimat mereu inflația viitoare”, recunoaște Peter Vanden Houte. „De la debutul președinției lui Mario Draghi, inflația medie a fost de 1,2%. Dacă considerăm că obiectivul nr. 1 este de a ne apropia de o inflație de 2%, nivelul său a fost puțin cam prea scăzut. Creșterea a fost de asemenea redusă în această perioadă: 1,24% în medie. Dar poate fi acuzat Mario Draghi pentru asta? Banca centrală nu este singura responsabilă de acești parametri.”
Cu atât mai mult cu cât obiectivul unui nivel de inflație de aproape 2% este din ce în ce mai mult pus sub semnul întrebării. Potențialul de creștere se reduce în toate țările dezvoltate, iar economiștii estimează că ar fi suficientă și o rată a inflației de 1%. A rămâne la acest nivel ar fi o modalitate de a asigura o stabilitate a prețurilor, așa cum este ea definită în mandatul BCE. Este adevărat că aceasta din urmă și-a fixat ea însăși obiectivul de a atinge aproape 2% la termen… Ceea ce îl face pe Peter Vanden Houte să afirme că „a ne uita la nivelurile inflației și ale creșterii economice nu ar fi cea mai bună metodă de a evalua mandatul lui Mario Draghi”.
Ceea ce rămâne notabil este că BCE a utilizat acest obiectiv pentru a justifica măsuri care i-au atras critici.
Divide și salvează
Căutând să relanseze inflația cu orice preț, Mario Draghi și-a atras dușmănii consistente. „Tot ceea ce și-a propus a fost realizat cu prețul unor disensiuni extreme în sânul consiliului guvernatorilor BCE”, afirmă profesorul Dor. „Problema este că aceste disensiuni minează credibilitatea instituției”. Un reproș ce îi poate fi adresat lui Draghi este că a fost ”undeva departe” de tabăra germană.
Criticile cele mai virulente la adresa președintelui BCE au venit, într-adevăr, dinspre Germania. După relansarea achizițiilor de active, în septembrie, ziarul german Bild titra: „Contele Draghila va sifona conturile noastre bancare”. Guvernatorii băncilor germană, olandeză și franceză și-au exprimat opoziția față de reluarea achizițiilor de obligațiuni. Sabine Lautenschläger, membru al consiliului director, chiar a demisionat.
Programul OMT al BCE fusese deja criticat de băncile germane, „dar acesta era justificat”, crede Eric Dor. „Mario Draghi a îndrăznit să înfrunte această opoziție. Dar falia dintre BCE și germani s-a adâncit apoi din ce în ce mai mult.”
Draghi a acceptat această divizare pentru a salva zona euro. Dar după aceea, achizițiile de obligațiuni au fost utilizate pentru a combate deflația, ceea ce a accentat opoziția germană. În ultimul timp, când riscul de deflație nu mai este pe ordinea de zi, BCE a reluat achizițiile, de data aceasta pentru a relansa inflația. „Aici este o dilemă, din punct de vedere academic”, explică Eric Dor. „Mario Draghi a plecat de la principiul că inflația este prea scăzută din cauza unei cereri prea scăzute, dar există poate și alți factori, ca de exemplu deschiderea comerțului mondial și concurența, chiar intra-europeană, care pun presiune pe salarii, sau chiar noua economie care intensifică concurența.”
Marc Touati, un fervent partizan al lui Draghi până anul acesta, se declară decepționat: „Mario Draghi a salvat zona euro când era grav bolnavă, desigur, dar după aceea a comis o eroare. Când pacientul se simte mai bine, trebuie să îl vitaminizezi încetul cu încetul. Aici, dimpotrivă, i s-au administrat doze suplimentare de opiu, vorbim de lichidități care au contribuit la crearea bulelor pe piețe. Draghi a contribuit la întărirea toleranței organismului la acest stimulent venit de la BCE.”
Bule și riscuri
Rata dobânzii negative produse de BCE sub Draghi ar putea avea efecte perverse. „Creează un risc moral pentru statele care nu sunt suficient de convinse să-și modereze deficitul bugetar”, subliniază Marc Touati. „Pe planul stabilității financiare, impactul asupra băncilor este de asemenea problematic, deoarece modelul lor de afaceri este puternic afectat de ratele negative ale dobânzilor.”
„Există riscuri de creare a unor bule”, constată Eric Dor. „Măsurile BCE ar putea avea efecte de redistribuire perverse. Există numeroase critici asupra efectului negativ asupra veniturilor micilor economii și ale pensionarilor, în timp ce cei mai bogați, care dețin acțiuni, imobiliare sau obligațiuni, devin câștigători.”
Rata negativă a dobânzii ar putea de asemenea să apese asupra rentabilității băncilor până la punctul în care acestea vor avea tendința de a împrumuta mai puțin, ceea ce ar face măsurile BCE contraproductive. În plus, scăderea rentabilității fondurilor de pensie și a companiilor de asigurări dau naștere la temeri privind o destabilizare financiară.
Aureolat cu titlul de salvator al monedei euro, Mario Draghi va părăsi postul în această toamnă, lăsând o grea moștenire viitoarei președinte a BCE, Christine Lagarde.
L’ECHO (Belgia), 23 octombrie 2019
Traducerea: Ruxandra Lambru
