Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
Vasile Parizescu (1925-2019) picta din primii ani de şcoală. Iubea culorile vii şi peisajele cu multe personaje. În liceu scria versuri. La 22 de ani era ofiţer artilerist, cu un început de carieră în ascensiune. Tuturor acestor activităţi care îi asigurau traiul zilnic şi bucuria sufletului i s-a mai adăugat o pasiune: aceea de colecţionar de tablouri şi, în general, de obiecte de artă. Se spune că cei care colecţionează au această manie în sânge. La fel şi la generalul Vasile Parizescu la care mania era ereditară: tatăl său, colonelul Iancu Parisescu, avusese valoroase colecţii de timbre şi de cărţi rare, pierdute cu timpul. Colecţia de timbre fusese distrusă chiar de „Ciufulică”, băiatul său, care, plin de candoare şi generozitate, dusese clasoarele la şcoală şi împrăştiase timbrele pe la colegi. Peste ani şi ani, tânărul Parizescu – cel care avea să devină fondatorul şi preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România – înţelegea mai bine ce înseamnă să aduni cu pasiune, pricepere, fler şi inspiraţie obiecte de artă de tot felul. Vizitele sale dese în casele elitei interbelice i-au adus lui Vasile Parizescu nu numai bucuria recuperării unor obiecte de mare valoare, dar mai ales plăcerea incursiunilor într-o lume pe care o cunoscuse în Brăila copilăriei sale.
Exigenţa cumpărării
„Eu am făcut pictură în ulei până când am început să colecţionez, după George Călinescu şi după încă un asistent de la Politehnică, Dimitrie Hogea, la Electrotehnică, care avea colecţie mare şi m-a învăţat cum să colecţionez. Mă duceam să cumpăr tablouri din [ziarul] România Liberă la rubrica Vânzări. Luam adresa, sunam şi stabileam ora. Mă duceam, vedeam, îmi dădeau la început [doar] tablouri care mie îmi plăceau. Hogea mi-a spus: <Să nu iei niciodată fără să-mi spui!>. Şi i-am spus: <Uite, am găsit cutare, cutare, cutare… opt tablouri, mi le dă cu 7000 de lei, în rate>. <Care e numele pictorilor?> <Cutare, cutare…> <Nu, niciunul! Pleacă de acolo! Du-te! Mai bine mai pui 1000 de lei şi cumperi un Ghiaţă Dumitru, o iarnă frumoasă sau un Petraşcu. Şi încet-încet am început să învăţ şi eu exigenţa cumpărării. Asta s-a întâmplat acum 57 [de ani]… mi-au trebuit vreo 50 de ani până am învăţat să aleg lucrările.
Asta ce însemna, că le luaţi după cota autorului? […]
Nu de cotă, cota de autor e falsă de multe ori. De calitatea picturii se ţine seamă, calitatea picturii, numele autorului, dacă l-a consacrat cineva şi bineînţeles, la sfârşit, de valoarea cu care se vinde.[…]
Un colecţionar care era de fapt intermediar, împreună cu alt colecţionar, tot intermediar, vindeau tablouri. Şi într-una din zile văd un anunţ în România Liberă: <Vindem tablouri, pictori consacraţi> şi dădea adresa, dădea adresa pe C.A. Rosetti. M-am dus acolo, era într-un bloculeţ mic, la etajul 1, într-o cameră. Ei închiriaseră acolo o cameră şi acolo îi aduceau pe ăştia care cumpărau. Şi acolo m-au dus şi pe mine şi am văzut, era un Steriade, Oraşul Bucureşti care mi-ar fi plăcut mie, dar n-au vrut să lase niciun ban, un Iser şi un Vânătoru. Şi am cumpărat, mi-au spus ei că Vânătoru ţine foarte mult la tabloul ăsta, că dă două tablouri în locul lui, mi-au spus o mulţime de baliverne, de minciuni. Ca, mai târziu, să-i trimit eu pe la colecţionari să cumpere ceea ce ăia încercau să-mi vândă mie, dar dacă nu-mi plăcea pictura, chiar dacă era nume mare, Pallady, Petraşcu, Tonitza să zicem, Şirato, chiar dacă era Ghiaţă, Schweitzer sau mai ştiu eu ce, dacă nu-mi plăcea, nu era pictural – pentru că eu pictam şi ştiam deja, de-acuma aveam experienţă în modul cum trebuie să arate un tablou – nu-l cumpăram. Dar ăla, văzând că nu cumpăr mai lăsa din preţ, dădea şi în rate şi atuncea îi anunţam pe ăştia doi, pe unul îl chema Constantin Constantinescu şi pe unul îl chema Ion Bâlă. Şi le spuneam: <Uite, duceţi-vă în locul cutare: are Pallady, are Petraşcu, are cutare şi le-a lăsat foarte ieftin. Ca ei să vină să-mi spună, după un an-doi, vin să-mi spună: <Domnule Parizescu, de ce nu le luaţi dumneavoastră pe astea pe care le găsiţi, să le ţineţi vreo doi-trei ani şi pe urmă să le vindeţi la preţuri mai mari, cum facem noi?> Le-am spus: <Dom’le, eu sunt colecţionar, eu nu cumpăr decât ceea ce-mi place, care rămâne la mine în colecţie până mor! Nu intermediar sau negustor de artă, sunt colecţionar. Niciun tablou nu s-a mişcat de aici de când l-am cumpărat şi, sper, până mor.”
Talciocul Bucureştiului
„Se înfiinţase talciocul şi în talcioc se vindeau lucrurile bune…
Unde era talciocul acesta?
A fost în mai multe locuri: a fost pe Splaiul Dâmboviţei, dincolo de vechiul Abator, […] nu puteai să mergi acolo decât cu un singur tramvai, 16, sau 18 sau cu o motocicletă, cum mi s-a întâplat mie de am mers mai târziu, cu motocicleta sau cu maşina. De acolo s-a mutat în alt loc, pe Colentina undeva, dar pe urmă s-a stabilizat pe locul Spitalului Fundeni. Deci, unde e clădit spitalul Fundeni, tot teritoriul ăla a fost teritoriul talciocului. Era mare de tot, acest talcioc era ca o atracţie universală, ca să zic aşa, indiferent că era uscat şi era plin de praf sau ploua şi era plin de noroi. Lumea <fostă>, lumea intelectuală, fosta lume afaceristă, fosta lume bogată care nu mai avea după naţionalizare nimic îşi vindea lucrurile, fie haine de blană, fie covoare, fie bijuterii, fie artă decorativă sau tablouri, orice aveau, ca să câştige şi ca să trăiască, să-şi crească în continuare copiii. […] Preţurile se formau atuncea, îţi cerea atât, cumpărătorul oferea, dacă se înţelegeau cumpăra, dacă nu, nu.
În general, cine cumpăra aceste lucruri? Mă refer, în afară de colecţionarii consacraţi…
Erau şi colecţionari consacraţi care mergeau şi cumpărau, dar nu cumpărau de-acolo, că acolo nu se găseau lucrurile cele mai grozave. Lucrurile cele mai grozave erau scrise pe pancarte, prinse de piept, pe care scria: <Am tablou de Luchian> sau <Am tablouri pictori consacraţi, telefon…> cutare. Dădeai telefon şi pe urmă te primea acasă unde erau mutaţi, că de fapt erau scoşi din casele lor mari şi mutaţi pe străzile din marginile oraşului, cum am găsit eu familia Lahovari care era în afara oraşului, prin Ferentari pe undeva, era departe de tot, cu motocicleta am fost şi am mers de-am înnebunit.
Şi ce vindea Lahovari?
Tablouri, avea numai tablouri, dar avea tablouri din astea, de Renaştere, de maeştri italieni, flamanzi şi aşa mai departe. În plus, fata celui care mai rămăsese din familia Lahovari, Sonia, avea tablouri de pictori români, Petraşcu, Pallady şi aşa mai departe. Era o fată frumoasă, încât, fără să vreau, aproape ne-am îndrăgostit noi doi puţin, dar eram căsătorit şi ne-am oprit. Însă ea mă tenta cu tablourile, să vin să le văd; nu mai m-am dus.
Pe urmă, era familia Magheru, doamna Magheru, pe [strada] 11 Iunie mutată… Şi am cumpărat de la ea Pompiliu Macovei, am cumpărat eu, a cumpărat George Călinescu. George Călinescu a cumpărat scrinul roşu căruia el i-a spus în carte <scrinul negru> şi mă contrazic – şi la televizor ne-am contrazis, într-o masă rotundă – cu istoricul şi critical literar… Valeriu Râpeanu. […] Istoricul respectiv spunea că scrinul de la George Călinescu şi cartea Scrinul Negru este inspirată de cumpărarea unui scrin negru, cu documente, trei sertare pline cu documente pe care, într-adevăr, George Călinescu le prezintă, corespondenţe… Şi eu i-am spus că nu e negru, e roşu, un scrin roşu, lucrat dintr-un lemn roşu foarte frumos şi se găseşte în colecţia lui George Călinescu… Şi nu l-a luat din talcioc, ci a mers cu mine la doamna Magheru, pe 11 Iunie şi a luat scrinul. A venit a doua zi cu o căruţă a unor ţigani şi a luat scrinul şi l-a dus acasă, în [strada] Vlădescu 53 cât era, sau 51. […] Şi a fost cumpărat fără niciun document, pentru că toate documentele alea i le-a adus un om care a crescut în anticariatul ăla roşu, unde a fost pe vremuri Ministerul de Interne, aproape de Splaiul Dâmboviţei, este o clădire ovală, roşie, din cărămidă roşie. Acolo era centrul de anticariate, o clădire construită sub auspiciile şi grija lui Nicolae Iorga. Şi acest băiat despre care vorbesc că a adus documentele se numea Ficu Feldman şi el de copil a trăit numai pe la anticariate mari în care erau evrei în majoritate. Acolo, în această <cetate a cărţii> el a găsit aceste documente şi el i le-a adus lui George Călinescu, care i-au folosit ulterior să scrie corespondenţa reală, după nişte documente reale, între un bărbat şi o femeie. […] Afară de familia Lahovari a mai fost familia [fostului ministru de Externe Grigore] Gafencu care, la fel, a fost mutată din casa lor, o casă frumoasă… […] Au fost mutaţi într-o fostă cârciumă, pe Calea Rahovei. Cârciuma era închisă, că se naţionalizase şi i-a mutat în locul cârciumii, unde se puneau mesele. […] Aproape… familia Gafencu nu a avut ce vinde […]
Generalul Sănătescu… am avut şi eu norocul să cumpăr o lucrare foarte valoroasă din colecţia lui, dar nu mai era colecţia lui, pe el îl dăduse afară din casă. În casa lui intrase altcineva şi acel altcineva mi-a vândut tablourile şi eu le-am cumpărat.
Acel altcineva se pricepea la artă?
Nu se pricepea deloc, deşi lucra la o editură de artă, nu se pricepea şi ne-am înţeles la preţ şi le-am cumpărat.”
Colecţionarii vechi şi noi
„Alţi colecţionari aţi mai cunoscut?
Foarte mulţi am cunoscut. Am cunoscut pe Aurel Siligea, am cunoscut pe Mircea Iliescu, am cunoscut pe Traian Iliescu, am cunoscut pe C. Constantinescu… […] L-am cunoscut pe Hurmuz Aznavorian, l-am cunoscut pe Garabet Avachian, l-am cunoscut pe Hrandt Avachian.
Dar din noua clasă politică comunistă s-au ridicat colecţionari?
Da, de exemplu, Manea Mănescu, Ştefan Andrei… erau colecţionari mari. Zoe [Ceauşescu] şi cu bărbatul ei aveau colecţie… […] Păi, Comitetul Central avea o direcţie specială care umbla după artă, pentru Comitetul Central şi pentru sediile de partid ale judeţelor, ale palatelor lui Ceauşescu. Eu nici nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu tablourile de Grigorescu, de Petraşcu, de Pallady, de Şirato, de Tonitza, de toţi marii pictori români care erau în palatele lui Ceauşescu. Dacă au mai rămas aceste tablouri acolo – că eu le-am văzut, am intrat în ele. În fiecare judeţ, când mă duceam într-o inspecţie cu primarul sau cu şeful consiliului politic, adjunctul primului secretar sau cu cineva mare, mergeam în vizită să vedem nu numai casa, ce e în interior, dar şi împrejurimile, ce se vedea din casa aia! Toate erau puse într-un loc splendid din punct de vedere al naturii! Iar în interior erau palate, ce să spun…
Deci, era o direcţie care se ocupa cu achiziţiile…
Da, era… Achiziţii obiecte de artă. Dar asta cumpăra şi de la artiştii perioadei, care erau recunoscuţi […], cum mi-a cumpărat şi mie [tablouri]. Era cel care se ocupa de pictură, era unul, Solomon.
Avea studii de specialitate?
N-avea niciun studiu, îşi formase…
Plătea preţul real sau dădea mai puţini bani?
Dădea mai mult decât noi! Când ei ajungeau înaintea noastră şi vânzătorul spunea că a fost şi domnul cutare să-l ia, atuncea îl achiziţiona imediat la preţul cel mai mare!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2018]
