Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
Vasile Parizescu avea „culoarea în sânge” – metafora îi aparţine. A pictat de când era copil, preparându-şi singur culorile. La 13 ani lucra deja în ulei. A pictat peisaje şi natură statică pe când era elev la Liceul Naţional „Nicolae Bălcescu” din Brăila. A pictat apoi fotomontaje la Şcoala de ofiţeri de artilerie… De fapt, avea să picteze şi să retuşeze tablouri până în ultimul an al vieţii sale. A fost mai întâi autodidact, apoi a ucenicit pe lângă trei pictori consacraţi, iar în anii ’70 a urmat cursurile Şcolii de arte, lucrând cu profesorii Nicolae Savin şi Paul Lutescu.
De la fotomontaje la maeştrii picturii româneşti
„Eu am avut marele noroc ca, intrând în Şcoala militară, să înceapă comunismul să ceară şcolilor să facă fotomontaje şi gazete de perete. Pe lângă ceea ce trebuia să învăţ pentru Şcoala militară, eram înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, trebuia să mă duc la examene şi trebuia să învăţ şi pentru asta. Eu citisem foarte mult biblioteca lui tata care era la zi cu toate apariţiile şi cu vechiturile. Şi, în plus, a venit şi chestia asta: m-a <trădat> cineva, [a spus] că Parizescu desenează. […]
Al doilea lucru a fost că am ieşit primul la examenul de licenţă şi ministrul mi-a dat drept recompensă [repartizare] în Garnizoana Bucureşti. În Garnizoana Bucureşti a <suflat> cineva şi la regiment mi-au cerut să fac fotomontaje. Şi am început să fac fotomontaje. La facultate, la Academia Tehnică Militară, la fel, mi s-a cerut să fac fotomontaje şi am făcut fotomontaje. Şi asta a fost, cum să spun, mană cerească pentru mine, că ochii mei nu s-au îndepărtat de culori şi nici mâna de pensulă, ca să ştie să dea şi să umple chiar spaţii mari de pictură. De aicea totul a mers foarte uşor, pentru că eu, unde îmi plăcea ceva, aveam carnetul de schiţe la mine şi schiţam ce-mi plăcea şi pictam acasă, adică treceam schiţa din carnet pe carton şi pe şevalet, că aveam atuncea şevalet de câmp, trepied uşor . […]
Primul maestru de la care am luat lecţii de pictură a fost Rudolf Schweitzer Cumpăna. Mie mi-a plăcut pe vremea aceea, prin 1960, că Rudolf Schweitzer Cumpăna e pictorul cailor şi animalelor şi al caprelor, al boilor şi aşa mai departe. Şi într-adevăr, pictura lui are cele mai multe animale de la ţară. […]
Cum aţi ajuns la el, mai ţineţi minte?
Da, eu am dat telefon, mi-a răspuns o doamnă şi am spus: <Sunt colonelul cutare> sau locotenent colonel, ce eram, < şi aş vrea să-l cunosc pe maestru>. Şi mi-a spus: <Vi-l dau la telefon>. Mi l-a dat la telefon, i-am spus: <Maestre, aş vrea să vă cunosc>. Şi m-a invitat, m-am dus şi am rămas prieteni. Eu aveam maşină, cu maşina am fost peste tot, prin Câmpulung, pe la Sibiu, peste tot, unde vroia el să picteze. Şi pictam împreună, unul lângă altul şi am pictat 10 ani.
Înainte de Rudolf Schweitzer Cumpăna, pardon, am greşit… primul pictor a fost Dumitru Ghiaţă. Am lucrat cu Dumitru Ghiaţă tot cam 10 ani, mă duceam acasă le el. El făcea schiţele în jur şi la ţară, la el, la Colibaşi, el era născut la Colibaşi. […] El m-a învăţat sinteza în tablou şi în desen şi într-adevăr am învăţat. După aceea am cunoscut pe Schweitzer Cumpăna, Ghiaţă între timp s-a îmbolnăvit, n-a mai mers cu mine nicăieri şi am mers cu Schweitzer. Schweitzer era vibrant, adică imediat cum vedea ceva şi-i plăcea, imediat se apuca şi desena sau picta – imediat! El nu pierdea vremea, imediat în 10-15 minute, un ceas, termina tabloul. Şi eu lângă el, sigur, mai întârziam, mai… de la el am luat toate sculele astea franţuzeşti de ţinut tablouri pictate ca să nu se lipească între ele. Le-am făcut şi eu într-un loc, la un atelier, identice, ca alea cumpărate de el şi-mi duceam şi eu tablourile cu aceste dispozitive, ca ele, pictate fiind să nu se lipească, să le ţină dispozitivul la distanţă. […]
Şi cine v-a mai influenţat?
L-am cunoscut pe [Gheorghe] Vânătoru foarte mult, numai că am lucrat cu el opt ani. Vânătoru era cerebral, el nu se apuca de pictură într-un spaţiu decât până găsea imaginea potrivită minţii lui. Eu făceam trei-patru desene şi el încă stătea cu mapa şi se învârtea în jurul meu, eu stând pe scăunel şi făcând schiţele, una, două, trei, patru… el pe urmă se aşeza şi făcea una. Când te uitai la ea, era o capodoperă! Îi spuneam: <Maestre, vă dau eu toate schiţele astea, daţi-mi dumneavoastră schiţa asta, acuarela asta sau tempera asta…> Zice: <Am nevoie de ea ca s-o trec pe ulei>. Şi aşa ne învăţasem toţi, făceam schiţele şi treceam la urmă pe ulei. Era cerebral. […]
Pe urmă, am fost prieten cu toţi pictorii perioadei comuniste. Cu Sabin Bălaşa, cu Ion Popescu Negreni, cu Ionescu Gheorghe, cu Pacea, Iancu Pacea, cu Piliuţă, Constantin Piliuţă…
Cu Ţuculescu aţi fost prieten?
Nu, Ţuculescu a murit în ’65 [1962-n.n.] şi mie îmi plăcea perioada de dinainte de totemuri… Că Ţuculescu la un moment dat a cerut şi el Dalles-ul să organizeze o expoziţie. Datorită influenţelor politice şi aşa mai departe, care au fost întotdeauna şi sunt şi acuma, nu i s-a dat lui şi i s-a dat unul altui pictor, tot ca Ţuculescu, că nici Ţuculescu n-a avut şcoală, a pictat aşa, ca şi mine… Că am făcut eu şcoala, asta a fost aşa, ceva suplimentar, că unul din profesori, la un moment dat, când am făcut un tablou în ulei, mi-a şi zis, zice: <Domnule Parizescu, dumneavoastră pentru ce aţi mai venit la şcoală?!> Dar eu m-am dus la şcoală ca să am o şcoală, că mi-aduc aminte că taică-meu, când eram copil, mi-a spus: <Băiete, să te duci la toate şcolile, la toate cursurile, la orice, ca din fiecare să înveţi!> Şi atuncea eu am spus: domnule, fac şi chestia asta. Şi pentru că un militar – că eram militar – nu avea voie să facă o altă şcoală fără aprobarea de sus a ministrului, a C.C.-ului [Comitetului Central al PCR] sau mai ştiu eu ce, depinde de funcţie, eu m-am dus la directorul şcolii, i-am spus că sunt militar, i-am spus că-s colonel şi l-am rugat să spună că sunt tehnician la 23 August. Şi eu am făcut şcoala ca tehnician la 23 August, colegii mei ştiau că sunt tehnician la 23 August. […] Sala [de clasă] trebuia curăţată, trebuia măturată, trebuiau şterse ferestrele, trebuiau toate strânse, şevaletele, scaunele aşezate, rânduite, când terminai şedinţa. Îmi venea şi mie rândul, ei nu ştiau că sunt gogeamite colonel şi cu funcţie mare. Şi ziceau: <Tovarăşul Parizescu, haideţi să luăm astea, să măturăm…> Măturam în sală, cutare, cutare. Aranjam modelele, veneau oamenii, bărbaţi, femei, le aranjam pe un postament înalt, aşa, le ajutam la dezbrăcat, mai ales femeile… […]
Ce v-a plăcut mai mult să pictaţi, peisaj urban, natură statică?
Orice mi-a plăcut! Adică, când mi-a plăcut ceva, nu conta ce era. […] N-am făcut uzine, n-am făcut… pe vremea comunismului. Am făcut ce-am vrut eu, fiind liber profesionist am făcut numai ce-am vrut eu şi ce mi-a plăcut mie. Eu nu făceam pictură pentru bani sau pentru ceva, o făceam pentru plăcerea mea, pentru reconfortarea mea.”
Saloanele de expoziţii
„Când aţi organizat prima expoziţie?
În 1974, […] la Galeriile Centrale de Artă, pe [Bulevardul] Elisabeta, cea mai mare galerie atunci. […] Era Galeria Casei Centrale a Armatei şi apărea afară afiş mare Vasile Parizescu Pictură, desene. I-am invitat, le-a plăcut, au rămas uimiţi, dar ei ştiau din aplicaţiile pe care le făceam cu Comandamentul Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia că hărţile mele strategice, mari cât doi pereţi, erau cele mai bune, cele mai frumoase, erau aproape picturi, cu inamicul, cu amicul, cu obiective, cu coloanele de tancuri, cu bazele de reparaţii, cu uzinele, cu chestii. Erau reale, când te uitai la harta mea era foarte real, până şi ministrul spunea: <Foarte bine, foarte bine!>, eram singurul care primeam foarte bine de la ministru. […]
Încet-încet, începând cu anul 1974, am început să intru în expoziţiile saloanelor oficiale: municipal, bienale, în saloanele făcute în cinstea lui 23 August [1944], 1 Mai, ziua lui Ceauşescu, lui Elena. Dar eu veneam [cu picturi] cu flori, cu case şi aşa mai departe. Mi-a povestit la un moment dat directorul Oficiului de Expoziţii, Viorel Oprea, că Ceauşescu, vizitând expoziţia, nu mai ţin minte cu ce scop era făcută, a întrebat: <Dar oameni, pictori care nu sunt în Uniune ai expus?> Zice: <Da, am…> şi l-a dus la tabloul meu. Şi văzând tabloul, Elena Ceauşescu şi cu el şi cu cei din jur, au zis: <Ăsta-i mai frumos ca multe din tablourile ăstorlalţi, profesioniştilor, deşi pictorul ăsta nu e profesionist.> <Dar ce e?> <E militar>. <Cum, militar?> <Da, e militar>. […]
Numai când am început să realizăm tancurile, transportoarele blindate maşina de luptă a infanteriei, tractoare de artilerie, camioanele speciale, Dac-urile şi eu le prezentam, împreună cu alţi camarazi, atuncea m-a cunoscut mai bine, mai ales că, la un moment dat, Ceauşescu, tot văzându-mă… – mai aveam şi o expoziţie permanentă de tehnică la Clinceni unde era Institutul armatei de cercetări ştiinţifice şi depozitarea tehnicii care se realizase – mă învăţase. La un moment dat, el, Ceauşescu, înconjurat de miniştri spune: <Tovarăşul Parizescu, ce om! Nu eşti oltean?> Toată lumea a rămas surprinsă. Dar eu îi spun: <Tovarăşe comandant suprem…>, eram şi foarte dârz în armată şi nu trecea oricine peste mine, nici miniştrii, nici… pentru că întotdeauna eram bine pregătit şi le răspundeam corect şi la obiect ceea ce era de discutat. Şi atuncea îi răspund lui Ceauşescu: <Tovarăşe comandant suprem, într-adevăr, nu sunt oltean, dar aproape>. […] <Cum?> <Tovarăşe comandant suprem, eu m-am născut în Brăila şi oraşul Brăila a fost un oraş cosmopolit, avea toate neamurile de oameni, începând cu români, greci, bulgari, italieni, francezi, englezi, chinezi… […] Şi s-au amestecat toate rasele astea şi au ieşit fete frumoase şi băieţi deştepţi ca şi oltenii!> A început să râdă când a auzit <băieţi deştepţi ca şi oltenii>. Şi toţi au râs aşa, odată cu el, că dacă şeful râde tare, ăilalţi râd, ha-ha, mai tare! […]
Am făcut expoziţii la Roma, la Paris, la Viena. Am participat la multe expoziţii internaţionale, am luat premii la expoziţiile internaţionale. […] Eu nu eram membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Nu, eu pictam, nu aveam nevoie să fiu membru, pictam şi pictura mea era mult mai bună decât a multor pictori. Era considerată pictura unui pictor bun, în perioada comunistă. Dar eu nu făceam rabat, cum se spune, cum făceau ei cu portrete, cu scene socialiste şi aşa mai departe. Eu pictam ce-mi plăcea mie. Şi ce-mi plăceau mie nu erau nici socialiste, nici în tema partidului. Şi pentru că era pasiunea mea, nimeni nu se lega că de ce nu fac aşa, de ce nu fac aşa. Dar erau foarte frumoase, foarte plastice, foarte expresive. Deci, pictura mea, cum spuneau istoricii şi criticii de artă, era o pictură tradiţională adusă la zi, adică mult avansată decât cea interbelică, mai expresivă, mai puternică, mai muzeală. Şi într-adevăr, pictura mea a plăcut nu numai mie, nu numai românilor şi muzeelor din România, dar a plăcut multor colecţionari din Franţa, din America, din Italia, din Anglia… În Japonia am 146 de lucrări şi se vând la preţuri foarte mari. […] Aicea, în România, preţurile sunt prost realizate, tendinţa magazinelor şi a caselor de licitaţie este aceea de a vinde mult şi atuncea ei coboară foarte mult preţurile, ca morişca de care am mai pomenit, marfă-bani […] să se învârtească repede, ca să-şi scoată banii şi să aibă şi profit. […]
Mai pictaţi acum?
Pictez, sigur, [tabloul] ăsta… rândul trecut când aţi venit era altfel, puţin. Adică, eu mă uit, văd că are greşeli… […] De exemplu, am picturi pe care, să zic, le-am făcut anul ăsta. Peste cinci ani, dacă mi se pare că au o greşeală, revin la ele. Şi scriu pe spate. Eu scriu pe spate istoria tabloului, în afară de faptul cel mai emoţionant că l-am făcut, spun: <Revenit la data de…>, de câte ori am revenit.
Este o practică?
Nu, sunt singurul… Bine, ce se întâmplă?! Ingineria, ordinea militară, disciplina, rigoarea şi toate chestiile astea mi-au influenţat acea plăcere [a pictatului]. Vă daţi seama că eu scriam în acelaşi timp cărţi, în acelaşi timp pictam şi-n acelaşi timp îmi îndeplineam sarcinile de serviciu, de aşa natură încât avea toată lumea, până la Ceauşescu, încredere că rezolv – şi am rezolvat nişte probleme importante pentru armată şi pentru ţară, date de Ceauşescu, de aşa natură încât mi se spunea: <Vasile Parizescu este omul indispensabil armatei>!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2018]
