În contextul aniversării celor 30 de ani de la căderea blocului estic și al discuțiilor ivite în ultimele două săptămâni legate de controversatul film „Între chin și amin”, corespondentul RFI la Berlin, William Totok, a pregătit acest material despre fenomenul Pitești. Despre legende, folclor penitenciar, memorialistică mistificatoare, istoria comunismului şi instrumentalizarea politico-ideologică a trecutului recent într-o discuţie cu cercetătorul de la CNSAS, Mihai Demetriade.
Despre ororile din închisoarea de la Piteşti s-a tot vorbit. S-au scris cărţi şi s-au făcut filme documentare. Un amplu volum documentar, publicat în 1995, intitulat „Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla” cuprindea o selecţie de documente din arhiva Securităţii (astăzi integral accesibile pe site-ul CNSAS), destinate ilustrării întîmplărilor care au avut loc în acest penitenciar între anii 1949 şi 1951. Criticii volumului au susţinut că documentele ar reprezenta doar perspectiva organelor represive şi ar falsifica realitatea istorică. Foştii deţinuţi de la Piteşti erau de părere că ororile le pot înţelege şi explica doar cei care au trecut pe acolo, afirmînd că mărturiile lor constituie singurul material autentic pe care ar trebui să se bazeze istoricii.
Această idee a fost postulată şi de către Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, înfiinţat în aprilie 1993. Într-un interviu, din 1994, Ciuceanu ne-a declarat:
„Noi avem o axiomă. Nimeni nu are voie să scrie despre supliciile de la Piteşti decît dacă a trecut pe acolo.”
Regretatul Constantin Ticu Dumitrescu, în schimb, avea o altă părere, considerînd că acest exclusivism e dăunător istoriografiei. Pe de altă parte identifica în această atitudine şi o încercare de promovare a unei imagini istorice conforme opiniilor unui grup din cadrul Asociaţiai foştilor deţinuţi politici din România (AFDPR), pe care-l descria eufemistic drept:
„Un anumit segment, care rămîne tributar unui fanatism sau unui anacronism, legat de apartanenţa lui de odinioară, la un partid, sau la o grupare, sau mişcare, de nuanţă totalitaristă.”
În literatura consacrată Piteştiului a fost răspîndită aserţiunea că aşa numita reeducare violentă la care au fost supuşi deţinuţii a fost inspirată din Anton Makarenko şi volumul acestuia, „Poemul pedagogic” (care a şi fost ecranizat în 1931). Cercetărul de la CNSAS, Mihai Demetriade, a studiat dosarele legate de Piteşti şi a publicat un amplu studiu despre activitatea Securităţii în universul penitenciar românesc („Istoricul Serviciului de Contrainformații Penitenciare 1949-1967”, în: Caietele CNSAS. Revistă semestrială editată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, anul VIII, nr. 2 (16)/2015, Editura CNSAS, Bucureşti, 2017, pp. 7-180). L-am întrebat dacă a depistat vreo legătură între reeducarea de la Piteşti şi Makarenko:
„Nu există nicio legătură, nici de asemănare, nici structurală, nici cauzală cu operele psihologului, pedagogului Makarenko. Nici vorbă!”
Demitriade a explicat şi geneza acestei legende: „Povestea e născută de memorialistica legionară sedimentată de cartea lui [Virgil] Ierunca. Memorialistica legionară a imprumutat evident, sau a preluat, sau pur si simplu a agăţat povestea asta cu Poemul pedagogic, fiindcă îi convenea foarte bine paradigma de interpretare.”
Am vrut să ştiu, dacă literatura despre Piteşti nu clarifică această chestiune:
„Ultimele două cărţi despre Piteşti nu produc sub raport metodologic ceva nou, ci sînt în interiorul acestei paradigme.”
S-ar putea vorbi despre un soi de complicitate mai adîncă a victimelor cu ceea ce s-a întîmplat la Piteşti?
„Ce s-a întîmplat la Piteşti…– eu nici n-aş folosi termenul de experiment, care iarăşi este o lectură hiperbolizantă şi excesiv individualizantă a poveştii cu Piteştiul. Aş vorbi mai degrabă de o acţiune, cum o numeşte la un moment dat [ofiţerul Tudor] Sepeanu, o acţiune de rupere sau o acţiune de disoluţie sau o acţiune de diversiune, cum o numeşte [generalul de Securitate] Nicolschi.”
Mihai Demetriade a explicat în continuarea discuţiei noastre şi rolul „actorilor” principali în scenariul de la Piteşti.
„Explicaţia asta pedagogică este asta că a existat un actor represiv, şi anume Securitatea, care a pus în scenă experimentul ăsta pedagogic, care a avut nişte victime. Asta este o lectură foarte comodă simbolic, pentru că avem identificaţi represorii, avem identificată metoda şi avem identificate victimile. Iar cercetarea de arhivă dovedeşte că nu e foarte sigur că, de pildă, victimele au fost victime pînă la capăt. Deci complicitatea lor cu experimentul e cu mult mai subtilă şi mai adîncă.”
Mihai Demetriade vede o paralelă între incidentele violente care au avut loc între legionarii, internaţi în lagărul de la Rostock, unde se aflau gardiştii fugiţi după „rebeliunea” din 1941, şi comportamentul violent al acestora din timpul detenţiei, în România postbelică.
În lagărul de la Rostock, un legionar fusese învinuit de către colegii săi c-ar fi pus la cale un complot contra lui Horia Sima. Învinuitul a fost torturat într-un mod bestial. Şi asta, spune Demetriade „S-a soldat cu cruzimi greu de imaginat – şi care seamănă, ca scenografie a torturii, foarte bine cu Piteştiul. Inclusiv problema aşa-zisei demascări care făcea parte din ritualul violent.”
Referitor la analogiile evidente între acţiunile violente puse la cale de legionari în etape istorice diferite, cercetătorul Demetriade precizează:
„Asta te duce cu gîndul că există [o legătură] – şi nu doar cu episodul Rostock, ci şi cu episodul pedepsirii care era un tip de practică legionară veche în istoria Mişcării, de la pedepsirile publice ale trădătorilor (povestea cu Stelescu), dar şi pedepsirile din inchisori. În detenţia post-rebeliune, facţiunile anti-simiste, grupurile şi grupusculele legionare anti-Sima, se pedepseau, pur şi simplu, prin bătăi sistematice [aplicate] coreligionarilor.” „Tortura nu este o excepţie venită sau impusă de un terţ represor. Ea face parte din anatomia legionară. Administraţia penitenciarului a creat contextul favorabil ca acest episod violent să se dezvolte. Asta developează Piteştiul cumva, şi Suceava, într-o altă lumină. Îţi dai seama că victimele nu sînt chiar victime.”
Gheorghe Pintilie, din partea Securităţii, a coordonat toată acţiunea, folosindu-se de această „anatomie a violenţei” care, în ultimă instanţă, a degenerat în ororile care s-au petrecut la Piteşti între 1949 şi 1951.
Într-un scenariu absurd, Securitatea l-a culpabilizat pe liderul legionar din exil, Horia Sima, c-ar fi pus la cale ororile de la Piteşti. Asta cu scopul de a externaliza propriul amestec, precum susţine şi Mihai Demetriade care spune că Sima:
„În ecuaţia respectivă nu avusese nicio legătură cu Piteştiul. L-au transformat într-o mare ameninţare a oficinelor de spionaj imperialiste care, vezi doamne, ar fi tras sforile, ar fi executat un plan diabolic în interiorul Piteştiului.”
William Totok
RADIO FRANCE INTERNATIONALE, 28 octombrie 2019
