Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă. Astăzi, în ajunul zilei Radioului, iată o lectură plăcută: prima parte a interviului pe care ni l-a oferit om deosebit, care şi-a dedicat cei mai mulţi ani din viaţă instituției noastre.
Talent în domenii variate, mult devotament și o intensă pasiune pentru „scena undelor”. Cu aceste înzestrări, Vasile Manta (1949-2018) a lucrat o jumătate de secol în Radio ca actor, inginer de sunet, regizor tehnic, regizor responsabil. În perioada copilăriei avusese sute de roluri în piese și spectacole de divertisment pentru copii, devenind, cu vocea sa pură și cristalină, o mică vedetă a Radioului. La 16 ani a început să învețe în studiourile Teatrului radiofonic, „la butoane”, cu regizorul tehnic, inginerul George Buican – încă o activitate care i-a plăcut foarte mult și care l-a făcut să se decidă în alegerea carierei. S-a înscris la Politehnică și nu la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, așa cum se aștepta toată lumea din jurul său. După absolvirea Facultății de Electrotehnică, inginerul Vasile Manta a trăit în lumea teatrului ca regizor, începând cu 1981, anul în care a fost angajat permanent la Redacția Teatru a Radioteleviziunii. A privit lumea artistică pe care o cunoștea din copilărie de la pupitrul din studio, devenind un adevărat maestru al teatrului radiofonic.
Prima oară în studiourile de Radio
„Trebuie să vă spun că toată viaţa mea a fost legată de Radio. Mi-aduc aminte că, odată, acum câţiva ani, într-un interviu la Televiziunea Română, o reporteriţă foarte tânără care, auzind câte ceva din activitatea, viaţa mea la Radio, mi-a pus aşa, un fel de poreclă, <radiofonistul Vasile Manta>. Mie mi-a plăcut această această expresie, <radiofonistul Vasile Manta>, pentru că într-adevăr, toată viaţa mea a fost legată de Radio, începând cu perioada copilăriei.
Şi să vă spun cum am ajuns să intru pe culoarele Radioului. În blocul meu, la etajul 8 – eu stăteam la etajul 3 – într-o garsonieră, stătea un ziarist care se numea George Radu Chirovici. Cred că lucra la Scânteia şi în acelaşi timp era un colaborator permanent al Radioului. El a venit într-o zi […] la părinţii mei şi i-a întrebat dacă poate să mă invite în studiourile de Radio pentru [a citi] un mesaj. Mama mea şi tatăl meu au fost destul de surprinşi, dar au zis: <Să decidă copilul, că noi nu ştim despre ce este vorba>. […] Ziaristul despre care v-am pomenit a fost întâi la şcoală şi a întrebat de cineva care să reprezinte tânăra generaţie sau copilărimea de atunci. Directoarea i-a spus numele meu, <A!>, zice, <îl cunosc pe Vasilică…>, aşa îmi spuneau ei atunci. A venit, m-a întrebat şi eu am zis: <Dar despre ce mesaj este vorba?> Zice: <Te duc într-o cabină unde tu vei transmite un mesaj de 1 iunie pentru copiii din întreaga lume>. <A>, zic, <nu e mare scofală!> Zice: <Nu. Îţi dau eu textul, nici nu trebuie să-l înveţi pe dinafară, îl citeşti şi este ca şi cum un copil din România transmite un measaj tuturor copiilor din întreaga lume, cu ocazia zilei de 1 iunie> – 1 iunie şi acum se sărbătoreşte, Ziua internaţională a copilului, era şi atunci, pe vremea aceea.
Şi, într-adevăr, a doua zi dimineaţă, la ora 8, m-am prezentat aici, la poarta din [strada] Temişana, a venit cineva, m-a luat şi m-a dus într-o cabină, la etajul 1, în cabina – o ţin minte şi acum – cabina umărul 12 unde se înregistrau emisini pentru copii. Acolo trona un regizor sau un animator al emisiunilor pentru copii, se numea Eugen Stoicescu. El s-a uitat, aşa, la mine: <Tu eşti ăla cu mesajul?> <Da, eu sunt cel cu mesajul de 1 iunie>. <Bine, intră acolo, să vedem ce voce ai, că mi-au adus ăştia tot felul de voci care nu sunt potrivite>. Şi am intrat în studioul cabinei 12, de la etajul 1. Şi am citit acest mesaj, atât am făcut. Din întâmplare, pe acolo mişunau mai mulţi oameni din anturajul acesta al teatrului, teatrul radiofonic pentru copii sau teatrul radiofonic pentru adulţi. Şi, din întâmplare, s-a nimerit pe acolo Constantin Moruzan, era un regizor de la teatru, nu ştiu ce treabă avea, căuta un copil de la domnul Eugen Stoicescu şi m-a auzit. <Dar cine-i copilul ăsta?> <Un copil, l-a adus George Radu Chirovici să citească un mesaj de 1 iunie>. Probabil că a fost impresionat de timbrul vocii mele, de glasul meu, nu-mi dau seama, acum sunt puţin cam răguşit, dar pe vremea aceea aveam un glas cristalin – şi mai târziu am aflat cu plăcere că timbrul vocii mele semăna foarte mult cu cel al Silviei Chicoş care era o mare vedetă a teatrului pentru copii în perioada anilor ’60, atunci când citeam eu acest mesaj. Aşa a început cariera mea la Radio România. Aveam 9 ani, am început cu acest mesaj de 1 iunie, peste două zile am fost chemat la o emisiune pentru copii, se numea Clubul voioşiei care era scrisă pentru copii şi, în general, interpreţii erau copii în faţa microfonului, evident şi însoţiţi de câţiva actori.”
Micul actor
„Făceaţi repetiţii, înainte primeaţi indicaţii de la un regizor, cum se lucra?
Categoric! Erau emisiuni diverse, pe vremea aceea emisiunile pentru copii erau la mare preţ în Radio România, foarte multe, dacă nu chiar majoritatea, se dădeau pe Programul 1, actualul România Actualităţi, se prindea în toată ţara, era perioada aceea când în orice difuzor, în orice cătun se asculta acest program. […] Pe Programul 1 se difuzau foarte multe emisiuni pentru copii, în general educative. Vă dau câteva exemple care îmi vin acum în minte: Roza Vânturilor, Vreau să ştiu, Prietenii lui do-re-mi, Înşir-te mărgărite, O sută una legende româneşti, apoi teatru pentru copii. Vă spun, o groază, o groază de emisiuni, ca să nu mai zic de Clubul voioşiei şi de alte emisiuni de divertisment care se transmiteau duminica. Duminica era un spaţiu sfânt: de la ora 9 [era] teatrul la microfon pentru copii, o oră, între 9 şi 10. Acesta a fost unul dintre brandurile emisiunilor de teatru, teatrul pentru copii, pentru că avea o vechime şi o constanţă în audienţa ascultătorilor extraordinară! Și s-a păstrat de-a lungul anilor şi se păstrează şi astăzi, cu mici modificări…
Dar vreau să vă spun că acest lucru se datorează şi acestor oameni care, timp de peste 60 de ani, au lucrat la această emisiune. Şi, în general, calitatea scenariilor şi felul în care erau lucrate aceste emisiuni pentru copii, [le făceau] foarte atrăgătoare şi foarte-foarte ascultate. Nu vă mai spun, că era o emisiune care se dădea în fiecare dimineaţă la 7 fără un sfert – îi zicea Salut voios de pionier – unde existau colaboratori permanenţi care scriau câte o pagină-două pagini, un fel de editorial al emisiunii, pentru anumite personaje, Tic Pitic, Tică şi Rică, tot felul de personaje inventate pe vremea aceea. Eu am fost unul dintre personaje, pentru că am intrat aşa, în plin, într-un serial care se numea Aventurile lui Prichindel. A avut mare succes! Şi din cauza asta aveam un fel de statut special şi în fiecare dimineaţă, la 7 fără un sfert, aveam aşa, un mic editorial scris special pentru mine de Călin Gruia. Era un autor angajat al Radioului, stătea într-un birou la etajul 6 şi mi-aduc aminte că mă duceam cu mare plăcere la el, ţinea la mine foarte mult şi după ce discutam, aşa, el îşi scria acest editorial pentru mine, pe care îl citeam eu a doua zi dimineaţă. Au fost momente pe care n-am să le pot uita niciodată, copilăria mea a fost marcată de această prezenţă în faţa microfonului şi istoriile pe care aş putea să vi le spun despre acea perioadă sunt nenumărate, ore întregi aş putea să vă povestesc. […]
În perioada aceea era o obsesie ca Radioul să aibă o trupă de copii bine formată care, cu uşurinţă, să poată interpreta orice fel de rol în faţa microfonului. Eu am făcut parte din această trupă, din anii ’60. Lucrul acesta a durat destul de mult timp, vreo cinci-şase ani. Copiii de atunci sunt astăzi mari personalităţi în domeniul teatrului, mulţi dintre ei. […]
Actorii mari, când vedeau copii lângă ei, interpreţi în faţa microfonului, aveau aşa, o uşoară… cum să-i spun eu?!… Să nu-i zic <invidie>, dar se uitau la noi aşa, cu uşor amuzament, pentru că exista pe vremea aceea o prejudecată, că un copil pe scenă, pe scena de scândură şi în faţa microfonului – deci pe scena undelor, cum eram noi – le cam ia din aura lor de mari interpreţi şi copiii sunt cei care câştigă în urechile ascultătorilor. Şi ne povesteau, chiar pe scena de scândură când aveau partener un copil, tot publicul se uita mai mult la copil decât la actori şi nu mai erau atenţi la replicile actorilor mari, ci mai mult la ce spuneau copiii.”
De la actorie la inginerie
„Am terminat liceul printre primii şi, cum era o mare modă atunci, am dat examen de admitere la Institutul Politehnic, la Facultatea de Electronică şi am intrat, evident, din prima, în vara aia. Pe vremea aia nu prea exista chestia asta cu meditaţii, cu… se făceau foarte multe lucruri bune la şcoală şi eram destul de bine pregătit, profesorii erau extraordinari. Şi din cauza asta, toţi cei care mă cunoşteau şi care m-au cunoscut încă din copilărie erau uimiţi cum de nu am îmbrăţişat această carieră actoricească.
Mi-aduc aminte că, înainte de terminarea liceului, regizorul Ion Cojar – care era preşedintele comisiei de admitere la Institutul de Teatru – m-a chemat şi mi-a spus că este o formalitate [să intru la Teatru]. Să învăţ două poezii – mă cunoaşte foarte bine! – să învăţ două poezii pe care să le ştiu şi să vin acolo, să dau examen, că nu va fi niciun fel de problemă [să intru]. Ştia că sunt bun la limba română care era probă scrisă. Zice: <La proba practică n-o să ai niciun fel de problemă…>
Dar ăsta a fost destinul meu, [am făcut Electronica] cu gândul că, făcând această facultate tehnică, mă voi întoarce în Radio şi voi lua locul maestrului George Buican care mă ţinuse, când eram copil, pe genunchi şi care mă lăsase să învârt şi să ridic la butoane ani şi ani de zile.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2012]
