Ecaterina László s-a născut în 1912, în comuna Scorţeni din judeţul Bacău, într-o familie catolică. La 12 ani a auzit două consătence, de asemenea catolice, vorbind despre viaţa la mănăstire. Discuţia i-a rămas la suflet şi a rodit cinci ani mai târziu, când s-a hotărât să vină la Bucureşti, la Institutul „Sfânta Maria” din strada Pitar Moş. Nu a venit singură, a fost însoţită de preotul din sat. La trei ani după aceea a primit rasa monahală şi apoi a depus jurământul de credinţă, cu numele de Clara. Nu ştia carte, avea doar două clase primare, dar ştia să vorbească bine româneşte, ungureşte şi nemţeşte. Era harnică, destoinică şi credincioasă, era foarte devotată bisericii catolice. Toate acestea aveau să-i deschidă sorei Clara drumul vieţii dăruit multă lumină sufletească, dar şi cu multă suferinţă.
În 1938 maica Clara a fost trimisă administrator la Nunţiatura Apostolică de unde avea să fie arestată în 1950 de autorităţile comuniste care desfiinţaseră, cu doi ani înainte, Biserica Greco-Catolică, aruncându-i episcopii în închisori. Atunci, în anii ’50, guvernul de la Bucureşti spulbera relaţiile cu Vaticanul care se vedea silit să-şi recheme ambasadorul, pe nunţiul apostolic Andrea Cassulo. Locul său a fost luat pentru scurt timp de monseniorul Patrick O’Hara ca regent, alungat şi el, în iulie 1950, de însuşi ministrul de externe, Ana Pauker. A urmat un „proces al unui grup de spioni în slujba Vaticanului”, cu şase prelaţi acuzaţi (septembrie 1951) şi un alt „proces al Vaticanului”, în aprilie 1952, cu 14 arestaţi, condamnaţi la ani grei de închisoare politică. Erau procese staliniste, procese-spectacol menite să-i înspăimânte pe „dușmanii poporului”. Printre condamnați a fost şi sora Clara, unul dintre ultimii plecaţi din clădirea Nunţiaturii Apostolice care fusese predată Ambasadei Elveţiei la Bucureşti. Cum s-au petrecut exact lucrurile, ne povesteşte chiar maica Clara.
„O să vină Securitatea şi o să ne aresteze…”
„Atunci când a plecat nunţiul, a lăsat Nunţiatura sigilată şi pus sigiliul deasupra. Şi era actul de protecţie pe fiecare uşă, afară de o singură uşă pe care ne-a lăsat-o pentru noi [cele patru călugărițe] deschisă. Şi [domnul Mayer, locţiitorul Ambasadei Elveţiei] zice: <Să daţi actul de protecţie jos, că am fost la Ministerul de Externe şi mi-a spus că atât timp cât este actul de protecţie acolo, nu poate să ne dea nouă adeverinţa de custodie, că avem dreptul să ocrotim Nunţiatura!> Când am auzit acest lucru, am spus: <Domnule secretar, dacă noi vom lua jos actul de protecţie, imediat o să vină Securitatea şi o să ne aresteze!> <Nu există>, zice, <că doar e cuvântul Ministerului de Externe!> Zic: <Îmi pare rău, dar sunt securiştii care care v-au spus acest lucru!> <Nu, că era doar un funcţionar de-acolo…>, s-au făcut că sunt funcţionari… Până am venit eu din închisoare, tot acolo l-am găsit [pe acela]! Şi, mă rog, m-am dus acasă, asta la ora 3. Strânsesem toate covoarele din casă, rulate frumos, curăţate şi aşa mai departe. În ziua aceea, adusesem scara afară, o scară mare, pe care am pus covoarele pentru bătut şi curăţat. Şi a rămas scara afară… […]
La ora 6 vine o măicuţă în birou, acolo unde eram, şi zice că e jos un civil şi cu trei miliţieni şi <Vă caută pe dumneavoastră>. Eu spusesem la surori, aicea, după plecarea nunţiului… Că ele veneau în fiecare zi, să vadă ce se întâmplă cu noi, că era mare vâlvă atunci când a plecat nunţiul, că toate ziarele erau [pline] […] şi pereţii erau cu hârtii mari, contra Papei, fel şi fel de fotografii, acolo, urâte. Şi ne aşteptam că o să vină ceva. Şi spusesem la surori, când vin la Nunţiatură să nu vină pe partea Nunţiaturii, să meargă vizavi, pe stradă, şi dacă văd pe cineva străin în curte, atunci să meargă la primul telefon public şi să telefoneze la Ambasada elveţiană, că <doamna Caterina e bolnavă>, aşa era parola, ca să ştie… […] [Măicuţa] aceea care era la Nunţiatură a venit, a intrat înăuntru, la poartă, acolo unde era sigilat. […] Şi Miliţia când s-a dus acolo, atuncea sora repede a fugit – era civil îmbrăcată, că nu mai puteam să umblăm în hainele de maică din 20 august 1949 şi acuma era 1950 – ea a fugit repede afară pe stradă, a luat-o prin Cişmigiu, […] a plecat de-acolo şi Miliţia, până s-a întors, nu mai era ea acolo.
[Eu] m-am uitat pe geam, fiind geamul deschis, cine e jos. Şi atunci acel civil mă vede, zice: <Dumneata eşti sora Clara?> Zic: <Da, eu sunt!> <Deschideţi uşa, ca să căutăm bomba atomică pe care aţi ascuns-o la pod!> Şi am spus: <Pentru aşa ceva nu vă deschid, pentru că eu ştiu ce este în casa aceasta şi noi nu avem bombă atomică!> <Deschide!> <Nu! Degeaba insistaţi, că nu deschid!> M-am certat acolo o oră întreagă cu el şi la urmă pleacă şi vine iarăşi înapoi şi scoate un bilet din buzunar, spune că este de la Ministerul de Externe şi că are dreptul să vină să facă percheziţie în Nunţiatură. Am răspuns atuncea: <De ce nu mi-aţi arătat acest bilet când aţi venit prima dată? Aţi spus că veniţi pentru bomba atomică, dar noi nu avem aşa ceva aici şi eu nu vă deschid! Nu vă mai cred, pentru că nu mi-aţi spus adevărul!> Şi m-am certat acolo, o oră, aşa, şi pe urmă au plecat.
Când au plecat, am închis geamul şi m-am dus la poartă, acolo – că asta era în partea asta de clădire, din dos, şi în partea din faţă era strada – şi m-am dus acolo să văd că ce fac. Acuma, între timp, măicuţa [care fugise] s-a dus şi a telefonat. Când ei [dădeau] să iasă pe poartă, hop! că vine domnul Mayer, secretarul de la Ambasadă. El n-a venit înăuntru, a stat în curte, acolo. […] Şi se vede că era un funcţionar de la Ministerul de Externe, că nu ştia nici o limbă decât româneşte, era securist, desigur! Şi a chemat pe unul dintre călugări, ca să facă pe translatorul. […] Am văzut că au ieşit toţi, afară, pe stradă. […]
Atuncea am văzut că au plecat toţi şi au rămas ăştia doi miliţieni acolo, m-am dus înapoi la bucătărie, am deschis geamul şi l-am întrebat pe călugăr ce a vorbit cu domnul Mayer. Şi a spus că acei de la de la Securitate au spus domnului Mayer că mâine dimineaţă – asta era miercuri seară – mâine dimineaţă, la ora 8, dacă nu e domnul Mayer aici cu adeverinţă de la Ministerul de Externe că are drept să aibă în custodie Nunţiatura, tot personalul de serviciu va fi arestat. Şi atuncea am spus: <Nu mai aşteptaţi pentru mâine dimineaţă, mergeţi, pregătiţi-vă, că noaptea aceasta o să ne aresteze cu siguranţă, că sunt mincinoşi>. Şi aşa a fost.”
Miliţienii au intrat ca hoţii
„Când s-a întunecat, au plecat cu toţii, eu stăteam mereu acolo, la uşă. Întâmplător, venise cu o seară înainte episcopul Dragomir care era confesorul nostru, să ne spovedească şi să facă Sfânta Liturghie. A făcut Sfânta Liturghie şi nu a mai apucat să mai plece, a fost surprins acolo, el şi cu surorile care s-au dus sus, în capelă, să se roage, la mansardă – noi aveam încă o capelă, lângă bisericuţa Nunţiaturii, pentru noi, surorile. Şi acuma, când s-au dus toţi acolo, am încuiat şi eu uşile toate, geamurile, m-am dus la subsol să văd – că acolo era locuinţa noastră – dacă e vreo soră… Dormeam câte două surori într-o cameră şi aveam perdele, fiecare, la pat. Şi am deschis uşa şi întreb: <Nu e nimeni?> N-am observat că o măicuţă de-abia se culcase şi adormise, cea mai bătrână… n-am văzut-o.
Şi acuma, noi ne-am dus în capelă, sus, m-am dus şi eu în capelă. […] Când am ieşit din coridorul din parter, am auzit geamul spargându-se. Au spart geamul şi au intrat ca hoţii, pur şi simplu ca hoţii! Au spart geamul – asta era la parter – şi atunci eu am urcat la etaj. Au pus scara pe care am avut-o noi afară, la geam, şi au spart geamul, prin geam au intrat. Au spart uşa de la birou şi au intrat în restul clădirii. Eu, când m-am urcat la etaj, am auzit uşa spărgându-se şi acolo aveam tabloul cu siguranţele. N-am făcut lumină ca să nu mă vadă unde mă duc, am deşurubat câteva siguranţe, cum s-a nimerit, toată casa era pe întuneric, numai la parter, acolo, la saloane, era lumina aprinsă. Noi eram acuma sus, în capelă. Ei au intrat aşa, de cum s-a întunecat, a venit câte o maşină, câte o maşină, câte o mașină, eu am numărat cam vreo zece maşini, câte trei-patru ieşeau [din fiecare], am numărat până la 20 de soldaţi care au intrat în curte şi atuncea m-am dus şi eu sus, în pod. Şi am încuiat şi acolo uşa. Era o capeluţă mică, era un coridoraş… şi acolo era uşă şi aicea uşă, aici era o cămăruţă mică şi capeluţa.
Ne-am dus acolo, ne rugam, am încuiat toate uşile şi la ora 12.00, în miezul nopţii, au ajuns şi sus la pod. Au făcut percheziţie întâi la subsol, cât ne-au căutat pe noi. Au făcut percheziţie la parter, pe urmă la etajul 1, nu ne-au găsit şi au venit sus, în pod. Acolo, într-o parte, era acea cămăruţă şi cu capela, în spate era o cameră mare şi una mai mică – în camera mare noi întindeam rufele iarna – şi pe urmă era podul. Am mers acolo, toţi. Şi pe urmă, auzim cum toţi pleacă jos şi unul vine la urmă şi strigă pe ceilalţi înapoi: <Mai este o uşă aicea!> Se întorc toţi înapoi, sparg şi prima uşă, sparg a doua uşă şi ne găsesc…”
„Cu făclii aprinse şi cu ciomege…”
„Ei la subsol intraseră, erau camerele noastre, unde locuiam, acolo aveam magazie […] și acolo erau şi [lumânări], în primăvara aceea au venit trei lăzi de la Vatican, cu lumânări lungi, aşa, lăzile erau sigilate <Città del Vaticano>… Au crezut că acolo e bomba atomică. Când colo, lumânări! Fiind întuneric acolo, a luat fiecare soldat o lumânare. Au găsit şi o măicuţă acolo, bătrână, şi pe cei doi-trei călugări de jos. Fiecare avea câte o lumânare în mână, şi călugării, şi sora, şi ei toţi, miliţienii, fiecare sodat avea câte o lumânare aprinsă. I-am văzut în clipa aceea, când au deschis uşa, venind toţi cu lumânările aprinse, acolo, am văzut cum a fost prins Iisus în Grădina Măslinilor, când a venit o cohortă mare ca să-l prindă pe Iisus, cu făclii aprinse şi cu ciomege. Aici, a venit fiecare soldat cu o lumânare, într-o mână avea lumânare, în mâna cealaltă avea puşca, avea revolver în mână, altul cu lumânare în mână şi cu baionetă, altul cu lumânare în mână şi cu cauciuc de-acela cu care se bate! Am văzut exact prinderea lui Iisus în Grădina Măslinilor, asta am avut tablou în faţa mea!”
[Interviu realizat de Mariana Conovici la Institutul „Sfânta Agnesa”, 2003]
