Absolvent al Facultăţii de Drept şi al Academiei Comerciale din Bucureşti, doctor în drept şi economie la Iaşi (apoi şi la Viena), Manole Filitti avea să-şi construiască în anii premergători războiului o frumoasă carieră, ajungând să lucreze şi în Consiliul Economic Superior, o instituţie de mare importanţă care coordona întreaga economie a ţării. Acolo a fost remarcat de Ion Bujoiu, mare industriaş şi om politic. Fiind un tânăr care provenea din mari familii boiereşti, Manole Filitti era mebru al Jockey Club Român care fusese înfiinţat în 1875 sub patronajul regelui Carol I şi unde se întâlneau generali, oameni politici, oameni de afaceri, medici, diplomaţi. Venirea comuniştilor la putere – împreună cu politica lor de distrugere a economiei şi a elitelor – avea să-l găsească pe Manole Filitti director de fabrică, la 34 de ani…
Respectul pentru om
„Chrissoveloni, care era unul dintre colegii mei de club şi care îşi făcuse studiile în Anglia, care avea relaţii mari în toată industria universală, mi-a propus să intru la Fabrica de uleiuri <Phoenix>, respectiv Fabrica de săpunuri şi de grăsimi <Stela>. Şi eu am vorbit cu Bujoiu, l-am întrebat ce să fac şi cum şi el m-a îndemnat să fac pasul ăsta, l-am făcut. Am plecat de aici, de la Bujoiu, şi m-am dus la această fabrică de uleiuri unde am rămas câţiva ani, până după război. […] Evident că raţiunea de a fi a acestor fabrici eu nu o cunoşteam, cum se desfăşura lucrul ca să produci uleiuri, erau uleiuri vegetale pe care le produceam noi acolo şi atunci materia primă erau floarea soarelui, soia şi multe altele.
Întâi am făcut o tură prin fabrică, la toate secţiile, la rafinare, la ateliere, peste tot. Am cunoscut pe muncitori, pe fiecare din ei, şi am dus acolo câţiva ani o activitate care m-a interesat foarte-foarte mult, cu atât mai mult cu cât aceşti patroni ai fabricii, care erau nemţi, austrieci şi aşa mai departe, aveau acest cult al respectului pentru om. Şi muncitorii noştri erau respectaţi, de cum intrau pe poarta fabricii, erau duşi în nişte condiţii extraordinare, aveau haine de lucru, avea fiecare dulăpiorul lui, erau instalaţii de duşuri, băi, tot ce vă puteţi închipui! Despre cantina pe care au făcut-o oamenii ăştia – eram atuncea director de fabrică – era extraordinar de frumoasă! […]
Am fost trimis într-un stagiu destul de lung la Viena. Acolo era un centru mare, administrativ şi am colindat acolo toate birourile. Înainte să plec, m-au pus aicea să fac un curs din ăsta intensiv de limba germană şi când m-am dus acolo mă puteam descurca, numai că vieneza e foarte deosebită când e vorbită de vienezi între ei, [faţă de] limba germană, şi mă descurcam foarte greu. Şi mâncam la cantină cu şefii de serviciu şi ei glumeau între ei… şi eu ce să fac?! Eu nu prea înţelegeam şi râdeam şi eu. Şi unul dintre ei zice: <De ce râzi? [Ştii] ce-am spus noi?!… De ce râzi?> Şi eu eram încurcat… dacă nu râdeam, ziceau: <Aaa, nu te amuză ce spunem noi!> Până într-o zi, când nu ştiu prin ce împrejurări au aflat că sunt doctor în ştiinţe economice. Din acel moment, tot climatul meu s-a schimbat! Nu conteneau [să-mi spună]: “Herr Doktor, herr Doktor!” Erau absolut la picioarele mele, devenisem vedetă, de unde până atuncea, mă rog…
Şi, în timpul ăsta, am locuit la Hotel Imperial, poate cel mai elegant hotel din Viena. Ei îmi puneau la dispoziţie, secretariatul, bilete la operă, la teatru, la concerte, peste tot. Însă Viena şi Austria erau atuncea la un regim din ăsta de rigoare şi carnea, untul, se dădeau pe bonuri. Şi lumea avea foarte limitate aceste bonuri. […] Eu la 7 trebuia să fiu în fabrică. Nu a existat să întârzii vreodată, indiferent dacă seara m-am dus la concert şi la restaurant. Ei apreciau lucrurile astea şi seriozitatea în comportament. Altminteri, te urmăreau, aveau un serviciu de spionaj şi aveam serviciu de urmărire, pentru că nu investeau capital, bani, în nişte oameni care n-ar fi fost productivi pentru ei! […]
Comuniştii din fabrică
„Îmi spuneaţi că în perioada în care eraţi director, deci după ce v-aţi întors în ţară, vi s-a cerut de la Siguranţă o listă a muncitorilor comunişti…
Mi s-a dat de către Siguranţă o listă a muncitorilor comunişti care erau în vizorul lor, pentru că Siguranţa de atuncea îi urmărea pe ăştia care erau toţi nişte… Şi eu le-am cerut să-mi lase lista acolo, erau nouă inşi cu totul – în fabrică erau 500 – şi i-am chemat rând pe rând pe fiecare şi am stat de vorbă cu ei. Pot să vă spun că în afară de unul sau doi, ceilalţi cinci-şase erau foarte buni, foarte capabili! Şi le-am spus: <Uite ce e: aşa, aşa, aşa!… Eu sunt dispus să vă iau pe garanţia mea, pentru că, de când vă văd, am impresia că sunteţi oameni serioşi.> Şi n-au avut absolut nimic de suferit! […] Şi m-am întâlnit [mulţi ani mai târziu] la o defilare din asta, de 1 Mai, eram pe şoseaua Jianu şi a ieşit dintr-un grup de mărşăluitori din ăştia unul care lucrase în secţia de cazane […], era mai nebun. Şi a ieşit din coloana în care era el angrenat, era plin cu o serie întreagă de decoraţii, a venit la mine şi mi-a spus: <Domnule director, îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat! Ce-am crezut eu [despre comunism] şi ce este!…> Sunt vorbele acestui comunist, înregistrat ca atare şi decorat de forurile lui superioare! […]
Eu mă laud cu lucrul ăsta, pentru că am făcut-o din dragoste şi din interes şi din pasiune: eu, duminica dimineaţa, două-trei ore mi le sacrificam, mă duceam acasă la trei-patru muncitori! Eu luam de la personal [informaţii despre] muncitorii care aveau greutăţi, copii mai mulţi, lucruri de genul ăsta, şi umpleam maşina cu diverse alimente, ştiu eu, săpunuri, detergenţi, mai ştiu eu ce, şi mergem la oamenii ăştia acasă, sunam la uşă sau băteam la uşă, intram acolo şi lăsam darurile astea, schimbam câteva vorbe cu ei, ei mai spuneau de nevoile pe care le aveau, de îmbrăcăminte, de încălţăminte pentru copii şi îi ajutam pe oamenii ăştia. Se crease o relaţie între ei şi noi, care de-a lungul timpului s-a dovedit a fi rămas absolut nealterată.”
Fostul director devine „duşman de clasă”
„Primul meu contact cu muncitorii din fabrică, după 23 august [1944], respectiv după venirea ruşilor, primul meu contact, neplăcut pot să spun, l-am avut la o adunare mare, generală, care era în cantina fabricii. Şi eu am fost acuzat… – dar de fapt nu de muncitori, de fapt de nişte străini de fabrica noastră, care făceau parte din organizaţiile sindicale la care eram şi noi afiliaţi, care nici nu mă cunoşteau şi erau oameni absolut străini de lumea asta, a industriei noastre – mi s-a spus <fost legionar>, că am fost <cămaşă verde>, cămaşă albastră, cuzist şi aşa mai departe. Şi atunci eu m-am sculat şi, după ce s-au terminat toate aceste acuzaţii, am spus: <N-am fost niciodată, nici cuzist, nici legionar! Dar am fost, sunt şi voi fi toată viaţa mea un naţionalist!>. […] Şi zic: <Sunt şi rămân naţionalist, părinţii mei, strămoşii mei dinspre mamă şi dinspre tată mi-o poruncesc!> Şi, urmare a acestei ieşiri a mele, după două sau trei zile am fost chemat, mi s-a desfăcut contractul de muncă. Locuiam într-o casă a fabricii şi după câteva zile a trebuit să mă mut de acolo şi am venit în strada Icoanei, în casa în care locuiesc şi acum.
Să precizăm momentul…
În ’45, […] vara. Eram director al fabricii şi a trebuit să-mi strâng tot mobilierul – trebuie să spun că treaba s-a petrecut foarte civilizat – şi mi-am luat calabalâcul de acolo, eram cu nevastă-mea, cu băiatul meu şi cu mama mea şi cu o menajeră care mersese cu noi de-a lungul anilor, plecasem de la Iaşi cu ea, venisem de la Iaşi cu ea şi acuma este cu băiatul meu în Germania. […] Ei, şi am venit în strada Icoanei numărul 14, unde locuiau socrii mei şi, în casa în care astăzi suntem doi, am trăit 13 oameni. Aşa au început pentru mine ani foarte grei care s-au înşiruit până târziu de tot.”
[Interviu de Virginia Călin, 1996]
