Istoricul Georgeta Penelea Filitti spunea despre lumea boierilor de altă dată: „Era o anume rigoare în comportament. O să ziceţi: <Bon, dar lucrurile au evoluat>. E adevărat. Dar sunt câteva trăsături care trebuie păstrate. Şi ştiţi unde şi-au dat măsura educaţiei aceşti boieri? În puşcărie. Lumea asta, altfel educată, a ştiut să facă faţă puşcăriei care, în spaţiul românesc, a fost foarte dură; o zdrobire fizică şi psihică”. Georgeta Penelea Filitti știe aceste lucruri nu numai din perspectiva istoricului, ci și din povestirile soțului său, avocatul Manole Filitti, doctor în științe juridice şi economice.
Atunci când au venit comuniştii la putere, Manole Filitti era director la Fabrica de uleiuri „Phoenix”. Cu înzestrările sale de bun profesionist, ar fi avut în față o carieră mereu ascendentă dacă România ar fi mers pe drumul ei firesc. Dar cum distrugerea elitelor și a economiei capitaliste erau obiective prioritare ale noului regim instalat la 6 martie 1945, tăvălugul avea să lovescă rapid. La 11 iunie 1948 a fost votată Legea pentru naționalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere şi bancare, ce avea de construit sistemul socialist de stat. Au fost „înghițite” peste 1000 de întreprinderi, (90% din producția țării), naționalizarea fiind de fapt o confiscare, fără despăgubire, făcută de comuniști. Măsura a fost asociată cu un alt abuz: arestarea înalților funcționari din întreprinderi care, chiar dacă lucraseră doar ca specialiști, erau făcuţi vinovați pentru „colaborarea cu vechiul regim”.
În aceste imprejurări a fost arestat și Manole Filitti, acuzat de sabotaj și închis la Văcărești. Numele îi devenise „împovărat” de strămoșii săi boieri care, în viziunea noilor autorități, făceau din el un „dușman al poporului”. Povestirile sale despre cei trei ani de detenție – aşa cum s-au păstrat în interviul din Arhiva de istorie orală – sunt însă minimalizate, pentru că, spunea el, prietenii săi avuseseră mult mai mult de suferit în închisori şi lagăre de muncă. Este tocmai dovada acelei „rigori în comportament” despre care vorbea Georgeta Penelea Filitti…
Naţionalizarea la „Vâscoza Românească”
„Eu lucram aici, la Bucureşti, în Direcţia financiară a acestei întreprinderi care se chema <Vâscoza Românească>. […] Şi ne-am pomenit, într-o bună zi, [cu nişte oameni] că intră în birourile noastre care erau lângă statuia lui Kogălniceanu şi ne-au chemat acolo, pe Costică Alexandrescu, pe Niculescu şi pe mine. Şi au stat de vorbă cu noi, în legătură cu preluarea [întreprinderii]. Şi pe urmă au stat de vorbă cu fiecare dintre noi în parte și limbajul lor a fost cam acelaşi: <Ascultă, Filitti! Noi ştim foarte bine că tu eşti un om foarte capabil, că eşti frate cu muncitorii, că iubeşti muncitorii, dar ăsta, tâlharul ăsta de Alexandrescu, ăsta e un bandit, domnule! Recunoşti că…?>, şi dă-i, dă-i, dă-i, o serie întreagă de incriminări faţă de Alexandrescu, incriminări faţă de Niculescu! Şi pe urmă, discutând cu Niculescu, eu eram banditul şi ăla era… şi aşa mai departe. […] Era în zilele alea în care s-a făcut naţionalizarea.
Şi noi a trebuit să plecăm, am semnat un proces verbal, am predat cheia, am predat o serie întreagă de acte şi aşa mai departe. […] Am plecat, ne-am dus la Palatul <Mica>, de pe Calea Victoriei, unde astăzi este Hotel Bucureşti, acolo, imobilul ăla în care era faimoasa cofetărie <Nestor>. Şi era şi o sală de teatru şi o sală de gimnastică, iarăşi lucruri foarte interesante şi foarte utile. Ei, şi ne-am dus acolo, în birourile alea, am redactat o hârtie în care am spus ce s-a întâmplat în strada Grădina cu Cai şi s-a făcut o declaraţie a stocurilor care erau, eu am semnat şi după două zile m-au arestat. Şi nu numai pe mine, au arestat foarte multă lume care era în industrie.”
„Omul se obişnuieşte cu orice situaţie…”
„Şi ne-au dus întâi la Prefectura Poliţiei, în subsol. Acolo era ciment pe jos, am stat acolo întinşi pe jos câteva zile. […] Ca psihologie, vă pot spune că e foarte ciudat: omul devine temător, se obişnuieşte cu orice situaţie în care se află. Pentru că, la câteva zile în care am stat acolo ca şobolanii, ne-au luat pe toţi şi [unii spuneau:] <Unde ne duce, unde ne duce, unde ne duce?!.. Lasă, domnule, că stăm foarte bine aicea!> Or, ne-a dus sus, în Palatul Prefecturii, se făcuse aşa, un dormitor mare, se făcuseră geamuri uriaşe, era lumină, erau nişte paturi şi nişte priciuri din astea, pe care ne-am aliniat, acolo şi am stat… Dar, mă rog, aveam apă, aveam lumină, era cu totul altceva, decât să stăm [pe jos]…. Ei, şi pe urmă au început să ne trieze, ne-au dus la Văcăreşti.
În momentul când aţi fost arestat, vi s-a adus vreo învinuire?
La început nu am ştiut nimic şi a durat luni de zile afacerea asta. […] Şi, pe urmă, ne-am întâlnit acolo cu o mulţime de borfaşi. […] Era, însă, foarte bine, pentru că veneau la vorbitor din familiile ăstora, bogătaşilor, le aduceau curcani, le aduceau fel şi fel de bunătăţi; eu am avut norocul să fiu într-o celulă cu ăştia şi am dus-o destul de bine…
Deci, asta era în vara lui 1948…
Aşa, exact aşa!.. Şi era atuncea în ţară un boxer, Moti Spakov, era celebru, fusese el campion naţional de greutate din asta mare, cum se spune. Şi acest Spakov care, evreu fiind, avea relaţii cu o serie întreagă de elemente din poliţia românească – care era şi ea împănată cu o serie întreagă de ofiţeri nou făcuţi, evrei – şi avea relaţii peste tot. Pe mine, ca sportiv, mă cunoştea foarte bine. Şi nevastă-mea [prima soție – n.r.] a avut ideea foarte luminoasă să facă apel la Spakov. Şi atuncea, când m-a chemat la tribunal, în loc să fac drumul ăsta pe jos, cu 20-30 de incriminaţi, venea Spakov şi mă lua de la Văcăreşti şi mă ducea acasă, mă spălam şi veneam la tribunal! Şi stăteam la tribunal, că trebuia să stau în termenul de judecată, şi când se termina procesul, iar mă lua Spakov, iar veneam acasă, mâncam, stăteam cu familia, şi pe urmă la 5, la 6 seara, mă ducea la Văcăreşti şi intram în normal, ca să zic aşa.
Şi cât a durat <normalul> ăsta?
<Normalul> ăsta a durat vreo patru luni de zile, după care am fost condamnat la un an de închisoare, ceea ce mi se părea că a fost un foarte mare <succes> – ăsta era [oricum] un bluf, povestea asta a declaraţiilor de stocuri!
Deci asta era învinuirea care vi s-a adus în instanţă…
Da! Fals!… Falsificarea declaraţiilor de stocuri de mărfuri – şi asta în toată industria, în toate ramurile. […] Şi am făcut [apoi] aproape doi ani de închisoare, în care am stat la Văcăreşti, am lucrat un timp la colonia de muncă de la <Progresul>. […]
Şi dumneavoastră ce făceaţi acolo?
Eu săpam… Da, săpam! Asta era munca pe care o făceam acolo.
Şi la un an de zile după expirarea pedepsei aţi fost eliberat…
Da! Exact aşa! Eu n-aveam… nu avusesem niciodată activitate politică şi, mă rog, împrejurarea a fost favorabilă pentru mine şi am fost eliberat.”
„Era complicată treaba cu finanţările”
„După ce am fost eliberat, am reuşit să intru [muncitor necalificat], datorită unui coleg de clasă, Ernest René care era ministru adjunct la Agricultură. […] În liceu fusesem colegi de clasă şi el, aflând de situaţia în care mă aflu, a dat dispoziţie şi am fost angajat ca muncitor necalificat şi repartizat la depozitul de materiale pe care îl avea unul din marile şantiere de construcţie ale acestui minister, la Otopeni.
Deci eraţi doctor în ştiinţe economice şi a trebuit intervenţia unui ministru să vă angajeze muncitor necalificat!
Da, sigur!… Şi a fost destul de plăcută această etapă din activitatea mea, acolo am lucrat contabilitate, sisteme de fişe, măsurători, cantităţi, mă rog, înregistrări de tot soiul şi pot să spun că m-am făcut remarcat. Şi atuncea era un ins foarte drăguţ, Vintiloiu îl chema, care mi-a fost şef ani de zile şi care văzând toate raporturile mele şi toate cifrele pe care le trimiteam eu la centru, m-a chemat şi m-a întrebat: <Nu vrei să vii în Centrală?> <Păi, sigur că vreau!>, pentru că la doi paşi, în Piaţa Rosetti, erau birourile. Şi m-a băgat acolo, în Serviciul de contabilitate şi am preluat acolo o serie întreagă de activităţi de genul ăsta, de contabilitate.
Iarăşi, după un timp, tot acest Vintiloiu, îmi spune: <Eu am nevoie de tine, te fac şeful Serviciului financiar.> Zic: <Măi, tu eşti nebun! Cum îţi închipui că o să mă accepte sindicatul?!> <Asta e treaba mea!> El era, bineînţeles, membru de partid, era un tip cu o <origine foarte sănătoasă>, dar un om vioi de tot, deştept, amuzant şi am rămas în raporturi cu el şi după ce m-am pensionat, că acolo m-am pensionat, la aceste şantiere de construcţii din Bucureşti – şi în ultimul timp sediul era în Floreasca – unde făcuseră nişte barăci foarte frumoase, acolo, şi erau foarte multe şantiere răspândite în multe zone din preajma Bucureştiului. Se punea problema captării şi curăţării tuturor lacurilor pe la Buftea, Mogoşoaia, se duceau până jos, departe, Pantelimon şi mai departe.
Ei, şi acest Vintiloiu m-a ajutat destul de greu, pentru că era foarte complicată treaba cu finanţările, cu creditele. Nu făceam planul, falsificam cifrele de planuri, pentru că planurile trebuiau <realizate>! Pentru că era o înşiruire, o înlănţuire: muncitorul nu lucra, dar trebuia să-l treci că a făcut nu ştiu ce, ca să-i dai leafa. Şi atunci raportările noastre mergeau, false, până la banca ce ne dădea banii pentru salarii sau mai ştiu eu ce treburi… Şi a mers treaba aşa, până în momentul când am împlinit 60 de ani şi în momentul când am împlinit 60 de ani m-am pensionat. În ziua aia, ţin minte că aici, în grădină, am chemat o serie întreagă din colegii mei de atuncea şi am sărbătorit această ieşire la pensie. Şi imediat după aia am intrat la Oficiul Naţional pentru Turism, ca ghid. Am dat un examen, pentru că se dădea un examen de limbă, un examen de istorie, un examen de geografie, de mai ştiu eu ce, şi bineînţeles că am luat acest examen şi a început un nou capitol în viaţa mea, care, mărturisesc că a fost pasionant! […]
Ei, şi atuncea, vara am lucrat pe Litoral, eu eram un mare amator de mare, ca şi de munte de altfel, şi mă duceam acolo cam în jur de 1 Mai şi mă întorceam cam de 6-7 octombrie, când închideam hotelul, când se termina […] Stărui să adaug că am fost un mare iubitor de munte. Şi, cu deosebire, iarna. Şi asta era o treabă de structură, de rezistenţă pe viscolele alea. Mă gândesc acuma şi mă uit pe fereastră sau ies în grădină şi, în zilele în care ninge bogat sau în care bate vântul, mă gândesc la viscolele alea pe care le întâmpinam, – n-a existat să pun ceva pe cap! N-a existat, și erau grade bune sub zero. Tare minunat, minunat acest contact cu muntele! Cred că am călcat munţii iarna, de la Porţile de Fier până sus, în Munţii Rodnei. Peste tot am umblat, cu aceeaşi pasiune şi cu aceeaşi dragoste!”
[Interviu de Virginia Călin, 1996]
