Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
La sfârşitul războiului, Dumitru Ioan, născut şi crescut în Piteşti, era sublocotenent în Armata Regală. În august 1942 ajunsese pe front ca elev-plutonier, fiind repartizat de Școala militară din București la Regimentul 4 dorobanți Argeș. Avea să devină ofiţer de artilerie antiaeriană un an mai târziu, după ce urmase un curs la Centrul de instrucţie al artileriei, din Mihai Bravu-Dadilov. A luptat în Compania a 3-a antiaeriană, înzestrată, potrivit mărturiei sale, cu armament german, cu tunuri antiaeriene Rheinmetall.
În ultimele zile ale războiului nostru purtat alături de trupele germane, Dumitru Ioan s-a aflat pe frontul de la Iași, așa încât a fost în mijlocul Bătăliei pentru Moldova. Atunci, sovieticii din zona de luptă ucraineană au vrut să distrugă Grupul de Armate Sud, ca prim pas pentru ocuparea României. Operațiunea Iași-Chișinău a fost un moment dramatic, cu multe pierderi umane și materiale, un motiv pentru care regele Mihai a trebuit să grăbească aplicarea planului de înlăturare a mareșalului Ion Antonescu de la putere și de scoatere a țării din alianța cu Germania.
Cu ani în urmă, povestindu-şi viaţa în faţa microfonului pentru Arhiva de istorie orală, Dumitru Ioan şi-a amintit, în detaliu, câteva episoade din epopeicele bătălii duse pe frontul românesc, în ajunul şi imediat după 23 august 1944.
Se zguduia pământul…
„20 august 1944 ne-a prins la Mogoşeşti, la sud de Iaşi, pentru că pe 7 august Divizia a 3-a de argeşeni a fost scoasă de pe front, la 20 km sud de Iaşi. […] Pe la ora 10 dimineaţa frontul era deja spart. […] Această străpungere s-a datorat faptului că s-a masat artileria în dreptul satului Tătari – 600 de guri de foc pe kilometru – pe 4 km, deci, erau 24 000 de guri de foc! […] [Duşmanul trăgea în] baraj rulat invers, cu maximum de distanţă şi micşora distanţa. Valul de foc lua prizonieri sau îi distrugea pe cei care rămâneau în linia întâi. [Ai noştri], linia întâi, în loc să fugă din cauza acestui baraj, să fugă spre casă, ei fugeau spre inamic, din cauza barajului rulant. Acest baraj rulant a făcut ca această divizie să fie distrusă în câteva ore. Cea mai elegantă şi cea mai distinsă divizie, a 5-a, a cavaleriei Armatei Regale, a fost distrusă în câteva ore. Cine spune că s-a luptat sau că nu s-a luptat… aia e poezie, pentru că pe această pătrundere ruşii au băgat imediat, masiv, tancuri care pe urmă au fost în evantai şi au fost nevoiţi, toată armata noastră, toată Armata a 4-a care avea efectiv acolo, în contra ruşilor, a fost nevoită să părăsească poziţia, nolens volens, fără lupte propriu-zise, pentru că deja ruşii erau în spatele lor. Nu mai erau lupte din faţă în faţă, erau lupte pe la spate. […]
La Mogoşeşti am primit ordin să trecem pe vechile poziţii. La ora 3 dimineaţa, la 20 august, au început luptele. Credeam că pământul se scufundă. Acele 2 400 de guri de foc făceau o atât de mare [zarvă]… că pământul se zguduia – chiar la 20 km simţeai zgomotul! – pământul se zguduia. Era ceva infernal, un zgomot infernal şi am primit ordin să trecem spre noile poziţii. Am încolonat unitatea, am trecut spre noile poziţii. Însă la Iaşi, când să intrăm în Iaşi, deja frontul fusese spart. Chiar ţipa lumea… ruşii pătrunseseră pe Păcurari, strada Păcurari şi, atât am avut norocul, ca să nu pătrund pe strada Kogălniceanu care ducea spre Copou… Și am ocolit statuia lui Cuza şi, cât am putut, în cea mai mare viteză, am luat-o spre Bahlui, să trec Bahluiul, să vin înspre Piteşti.”
Repunerea în poziţie de luptă
„Prima dată când a fost [repusă] poziţia a fost la Pădurea Bârnova unde era şi un depozit de muniţie al nostru care deja fusese aproape anihilat de aviaţia sovietică. Tunurile nici nu mai puteam să le calez, doar le desperecheam de maşini şi le şi puneam în tragere. Şi erau aşa de jos aparatele sovietice, IAK-urile, cum le spuneam noi.
IAK-urile – care semănau cu Messerschmitt-urile şi cu IAR-80 al nostru – atacau la sol, atacau masiv. Şi atunci puneam pânza de foc – nici nu mai trăgeam la ochire! – puneam pânza de foc în faţă şi cădeau avioanele. Atunci am doborât câteva avioane pe care, sigur, nu le-am omologat, pentru că n-aveam posibilităţi de omologare, decât că le-am văzut prăbuşindu-se. Şi, ca să spun o glumă: am găsit un pilot sovietic la vreo câţiva kilometri dintr-un avion care a scăpat, a aterizat forţat. Era băut şi cânta pe lângă noi, ne săruta şi striga <Ura, America! Ura, America!>… Rusul ne striga, l-am luat şi l-am trimis înainte. <Du-te, măi, şi vezi de treabă! Lasă-ne dracu’ în pace, că avem alte treburi.> Şi l-au luat ăia prizonier, ce-o fi făcut cu el nu ştiu.
Aşa a fost bătălia Iaşului. Cine spune vreodată că la Bătălia Iaşului sau Bătălia Moldovei se putea anihila sau se putea contracara ofensiva sovietică, ăla n-a fost pe front şi spune din cărţi sau din poezii. Nu se putea face nimic, datorită masivităţii diviziilor [lor], vă spun!
Ce pierderi aţi avut dumneavoastră?
Noi n-am avut nici o pierdere. La retragerea de la Iaşi, ca să fiu sincer, nu am pierdut niciun om, niciun tun, nicio maşină, niciun nasture de la vestonul vreunui soldat.”
La 23 august 1944
„Am comandat o unitate, pentru că ofiţerii companiei noastre erau în concediu. Am avut comanda întregii companii antiaeriene şi la sud de Roman, la vreo 10 km, ne-a prins ora 10 şi 12 minute seara, adică 22 şi 12 minute, când Majestatea Sa regele a dat [la radio] celebrul comunicat, să întoarcem armele contra naziştilor. Că noi, şi acum ne pare rău că, într-adevăr, armata germană a fost armata germană şi nazismul este cu totul altceva şi dacă armata germană a fost distrusă, a fost distrusă datorită politicii duse de acest partid nefast, de nazişti…
Atunci, în poziţie de drepţi, toţi am ascultat cu evlavie cuvintele Majestăţii Sale şi am primit ordin de la maiorul Crinteanu – era şeful operaţiei, şeful Biroului 3 Operaţii al diviziei noastre – ca să nu mă mai iau nici după nemţi, nici după ruşi şi să mă duc în garnizoană, să scap unitatea, că era unitate de elită, unitatea cea mai scumpă, cele mai scumpe tunuri erau şi cel mai scump armament. Şi maşinile din dotare, 11 maşini noi, tot germane şi care, dacă erau capturate, era o pierdere colosală pentru divizia noastră.
Şi, într-adevăr, 23 august seara am pornit, la 11, când s-a terminat comunicatul, am pornit. Am mers toată noaptea şi la 24, în jurul orei 11 dimineaţa eram la Piteşti în faţa Comandamentului, Divizia a 3-a, unde am raportat că am sosit, şi numărul de ostaşi pe care îi am sub comandă, şi efectivul şi cu armamentul din dotare. Un maior, nu-i reţin numele, pe care l-am găsit la Biroul 3 Operaţii, mi-a spus că divizia deja a fost încolonată la ora 0, pe jos, pe partea sedentară compusă din cel mai tânăr contingent, contingentul 1945, care nici după trei-patru trageri şi fără instrucţia adecvată a fost trimis pe front şi măcelărit, în special la Oarba de Mureş.”
Măcelul de la Oarba de Mureş, septembrie 1944
„Am să vă spun un lucru la care am luat parte şi, după mine şi după alţi ofiţeri care au fost în perioada aceea, a fost un act deliberat făcut de Comandamentul sovietic ca să avem pierderile colosale de 11 000 de ostaşi, pe o perioadă scurtă, de câteva zile, omorâţi la Oarba de Mureş. Era Mureşul, trebuia să treci Mureşul cu orice… Pentru că era repede Mureşul, nu se putea nici în bărci, nici… nu aveam poduri şi trecea fiecare pe cont propriu, cum putea. Şi, după câteva sute de metri, erau nişte dealuri de aşa manieră de parcă trebuia să te urci cu scara. [De acolo] nemţii, cu efective mici, au putut să distrugă trei divizii în câteva zile, numai datorită acestei greşeli a Comandamentului nostru de atunci, dar în special din cauza dispoziţiei primite de la Comandamentul sovietic.
De ce spun asta? Pentru că eu eram cu unitatea, amplasat la un kilometru de intrarea în Oarba de Mureş, la Mureşeni. Şi eram chiar lângă şosea. Şi comandantul diviziei, generalul Dumitru, trebuia să se ducă la comandamentul Corpului 2 Armată, comandat atunci de generalul Dăscălescu, care ulterior a fost comandantul Armatei a 4-a. Şi, fiind în pană, comandantul meu vine la mine, zice: <Dumitre, ia maşina şi du-l pe domnul general [Dumitru] şi cu maiorul Crinteanu, du-i la Comandamentul Corpului 2 Armată.> Şi am lăsat unitatea sub altă comandă, a unui sergent major care era subalternul meu, şi am plecat cu maşina la vreo 6-7 km la sud de Oarba de Mureş, unde era comandantul Corpului 2 Armată. Generalul şi cu maiorul Crinteanu erau la mine, în maşina mea – atunci aveam un Mercedes mic de comandament – şi discutau. Şi urma ca în noaptea aceea să fie un nou atac împotriva sistemului de apărare german. Ajunşi acolo, am stat la maşină circa o oră, o oră şi ceva, i-am aşteptat afară pe general şi pe maior, au venit şi am plecat să-i duc înapoi la Comandamentul diviziei.
Între timp, artileria germană şi-a mărit tragerea, distanţa, şi bătea chiar şoselele de afluire înspre Oarba de Mureş. Am oprit şi generalul mi-a spus, zice: <Ce părere ai, putem trece barajul?> <Domnule general, până nu trece acest… Avem şansa să nu mai putem ajunge la Comandament.> Zice: <Atunci opreşte şi până trece acest baraj mai stăm de vorbă.> Şi a întins o hartă pe capota maşinii şi spunea – ceea ce reţin până când mor! – zice: <Uite, Crintene, i-am cerut generalului nostru să-mi dea un culoar de un kilometru, doi, să bag divizia pe aici ca să-i scap, să nu mai atacam înălţimile alea, care nu se pot lua, propriu-zis.> Nu se puteau lua pentru că erau prea abrupte şi ăia doar îţi aruncau… nu trebuiau să te împuşte, propriu-zis. Şi zice: <Ai văzut ce a spus generalul sovietic, ce mi-a spus?> – era şi un general sovietic acolo. <Mi-a spus: În Uniunea Sovietică, dumneata, domnule general executai ordinul, acum de ce nu-l mai execuţi? Ăsta e ordinul! Nu mai discutaţi şi vedeţi-vă de treabă…> Deci, era deliberat acest… Şi generalul Dăscălescu a fost forţat de generalul rus, care era lângă el în calitate de consilier, să nu i se dea voie să ia poziţia de flancuri, ci direct să atace. Pentru că, dacă se mişca pe flancuri în dreapta 4-5 km şi în stânga 2-3 km, putea să înconjoare acest masiv de dealuri şi aceşti oameni nu mai mureau! Nu mai trebuiau să treacă Mureşul şi să se ducă la moarte. Într-adevăr, l-am văzut pe generalul [Ion] Dumitru – noi îi spuneam <bătrânul> – curgându-i lacrimile şi să spună: <Uite Crintene, trebuie să trimit la moarte atâţia băieţi. Şi ştiu că tot fără efect…>”
[Interviu de Remus Cârstea, 2001]
Bătălia de la Oarba de Mureș (17 septembrie – 6 octombrie) s-a încheiat cu victoria românilor, dar a fost un adevărat masacru, pe dealul Sângeorgiu unde era o puternică poziţie a armatei germane. Generalul român Ion Dumitru a propus ca armata română să avanseze pe flancuri, să înconjoare dealul fortificat și apoi să îi oblige pe germani să se predea. Generalul rus Serghei Trofimenco a refuzat și a ordonat atacul frontal. Un alt general român, Edgard Rădulescu, i-a cerut mareșalului sovietic Rodion Malinovski să anuleze ordinul de atac, dar şi acesta a refuzat. Sovieticii au ţinut astfel să se răzbune pentru anii în care românii luptaseră împotriva lor, trimiţând la moarte mii de soldaţi nevinovaţi.
