În 1944, piteşteanul Dumitru Ioan, locotenent de artilerie antiaeriană, lupta pe frontul românesc, în Bătălia Moldovei şi apoi în luptele de la Oarba de Mureş încheiate la începutul lui octombrie. Până spre sfârşitul lunii, frontul s-a tot mutat spre graniţa vestică, iar locotenentul Ioan a ajuns cu Compania a 3-a antiaeriană – împreună cu noii aliaţi, sovieticii – la Alba Iulia, apoi la Turda şi la Zalău. Graniţa cu Ungaria au trecut-o la 25 octombrie. Au urmat luptele grele din Ungaria şi Slovacia, până pe 8 mai 1945 când Germania nazistă a capitulat necondiţionat în faţa celor patru puteri victorioase, SUA, URSS, Anglia şi Franţa.
Dumitru Ioan avea să se întoarcă în Piteştiul său, unde urma să înceapă o altă etapă din viaţa lui, în regimul stalinist. De altfel, primele contacte cu oamenii noii puteri le-a avut încă înainte de a părăsi frontul, pe când era în Boemia. Şi acolo trupele noastre erau controlate de „ofiţerii politici” ai celor două divizii de voluntari români, „Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”. Acestea se formaseră în 1943 din prizonierii de război, pe teritoriul URSS, şi aveau să furnizeze activiştii propagandişti ai regimului comunist instalat la Bucureşti în anii ocupaţiei sovietice. Pe atunci, conflictul cu un „ofiţer politic” putea să schimbe în mod dramatic viaţa unui om, aşa cum avea să afle, ca atâţia alţii, şi Dumitru Ioan.
Un ofiţer din Divizia „Tudor Vladimirescu”
„Pe 19 mai, ţin minte cât oi fi, eram lângă cortul meu şi vine pe o potecă, aşa, în pantă, că eram la marginea unei păduri, satul era la un kilometru, era un lac frumos, era o poziţie de vis, în Podişul Boemiei. Şi vine un ăsta, ofiţer de la [Divizia] <Tudor Vladimirescu>. L-am văzut, cu rubaşcă şi cu gradul de sublocotenent. Şi vine la mine. Zice: <Tu cine eşti, bă?>, mie. Zic: <Dar tu cine eşti?> <Vorbeşte frumos.> <Păi, da’ tu de ce nu vorbeşti frumos?> N-aveam grade, n-aveam nimic, eram în cămaşă, lejer. Băieţii aveau o minge de cârpă şi se făceau că joacă fotbal, cu toate că ofiţerii spuneau să punem ostaşii să facă instrucţie. Se terminase războiul, eu eram rezervist. Şi, la un moment dat, el îmi spune: <Bine, mă. Cine-i comandant aci?> <Eu sunt.> <Adună unitatea, că vreau să vorbesc cu băieţii. Îmi dai raportul.> <Fugi, mă! Ia-o dracu’ pe unde ai venit. Vezi poteca aia? Ia-o, că mă superi >, zic. <Da’ repede, să nu cumva să mă superi.> Avea pistol, întinde mâna la pistol. O fi vrut să scoată pistolul, n-o fi vrut… Nu l-a scos. Dar eu aveam pistolul sub pătură. Scot pistolul şi eu şi-l pun lângă mine. Şi vede el aşa… Am avut norocul însă că, între timp, vine un sergent major, care era încheietorul meu de secţie şi ăsta îmi spuse: <Lasă, mă…> – că eram prieten bun cu el, făcusem liceul cu el – <lasă, mă, Mitule, că îi dau eu raportul. Lasă, nu te mai lua cu ăştia.> […] <Bine, mă, treaba ta…> Şi, în fine, el se duce, îi dă raportul. Nu ştiu ce le spune ăstora, nu m-am dus.
Şi seara mă duc la popotă, luam masa cu toţi ofiţerii. Când mă vede căpitanul: <Dumitre, ce mi-ai făcut?> <Ce v-am făcut, dom’le căpitan?> <Bine, măi, te-ai luat cu ăsta?> <Eu sunt locotenent, ăsta sublocotenent, ce să mă iau cu el? Nu m-am luat deloc cu el, i-am spus să-şi vadă de treabă.> <Mă, tu ştii că ăsta-i mai mare în grad ca mine? […] Ăsta-i politic, mă.> <Ce-i aia politic, dom’le? Eu n-am auzit până acuma de politic.> <Ei, o să auzi pe dracu’…>, zice, <ţi-a făcut ăla un raport la divizie. Mi-a dat să-l trimit eu şi eu nu l-am trimis şi s-a dus el la divizie>. Într-adevăr, dimineaţa, pe la 6 jumate, aud telefonul. Eram în bivuac acolo, la cort am dormit eu. <Dumitre, ia maşina şi vino imediat. Ne cheamă la comandament. La ora 8 fix ne cheamă şeful de Stat Major, şi pe mine, şi pe tine>…
Mergem acolo, nici n-am aşteptat nimic, ne-a şi băgat pe amândoi. Când mă vede colonelul, se uită la mine, zice: <Eu te cunosc pe tine…> Mă prezint. […] El, imediat s-a prins. <Ia, ascultă, mă! Mă, tu eşti nebun? Mă, voi vreţi să mă înec? Mă, voi ştiţi ce-am păţit cu colonelul Costantinescu, comandantul Regimentului 6 Artilerie? […] Tu ştii ce-a păţit, mă?> <Nu ştiu, domnul colonel.> <Ştii, mă, că l-am trimis sub escortă la Bucureşti, ieri? Ieri l-am trimis. […] Mă, ştii ce-a făcut prostul? – că aşa îmi vine să-i spun. Eram prieten cu el. A venit un căpitan de la Tudor Vladimirescu şi a spus că este locţiitor politic. Şi ăsta, Constantinescu, a spus: Du-te mă, şi vezi-ţi de treabă, căpitane, că am locotenent-colonel care este ajutorul meu şi mă descurc eu cu ăla. Du-te tu şi vezi-ţi de treabă, lasă-mă pe mine în pace. Ăla zice: Eu anumite lucruri trebuie să vă comand dumneavoastră. Şi ăsta, nici mai mult nici mai puţin, i-a dat câteva palme, dom’le. Măi, i-a dat câteva palme! Căpitanul a plecat imediat, l-a şi înjurat şi după două ore era arestat. Colonelul, arestat de doi inşi de la TV!>”
Drumul spre casă…
„Când am intrat în ţară, am stat la Békéscsaba, am stat trei zile, unde am dus-o ca în filme acolo, la nişte unguri, am uitat de război, de tot, numai în petreceri am dus-o. Şi pe tot parcursul, şi cehii, şi slovacii, şi ungurii, am călcat numai pe flori! Indiferent prin ce sat eram, toţi ne aplaudau . […] Treceau şi coloane de ruşi, dar toţi ne trăgeau de mână să mergem la ei, să nu cumva să intre ruşii la ei în casă. Era o bătălie pentru noi ca să ne ducem, să nu se ducă ruşii! Intrăm în ţară, în fine, ne-am dat jos la graniţă, când am trecut, plângând, am sărutat pământul ţării că ne-am văzut acasă şi parcăm la Bocsic, lângă Arad.
Şi după vreo patru-cinci zile a început afluirea spre casă. Însă, două divizii au defilat la Arad, două divizii: una de bănăţeni şi divizia noastră. Primiri cu flori, muzică, general, cutare… Când mergeam spre ieşirea din oraş, dom’le, pe dreapta – ţiu minte cât oi fi – vreo 30-40 de puştani… erau golani, de 20-25 ani, cu steaguri roşii, cu pancarte: <Jos regele! Jos armata!> Pun mâna pe pistol, n-am cartuş. Căpitanul, la fel. Zic: <V-am spus eu, domnule căpitan, de ce ne-au luat cartuşele? Uite, dacă aveam cartuşe trăgeam…> <Şi eu trăgeam.> Ostaşii-i vedeam plângând, […] dom’le, plângeau! Adică, vii tu mii de kilometri ca [auzi] <Jos armata!> de la nişte nemernici cu steaguri roşii şi <Jos regele!>? <Ei>, zic, <domnul Dumitru, acum trebuie să lupţi iar!> […] <Măi, Dumitre, ai dreptate, eu n-am ce face. Eu am familie şi trebuie să cânt cum…> Şi el a fost arestat după un an de zile şi cinci ani condamnat. Toţi ofiţerii de Stat Major, comandantul armatei, generalul Dăscălescu, toţi ofiţerii de Stat Major… ca să nu spun toţi, dar 90% au făcut puşcărie. De ce? Asta a fost, ca Armata Regală să fie decapitată şi terminată. […]
Cum a fost primirea dumneavoastră la Piteşti?
Extraordinară! A fost un delir!… Pe Strada Mare, chiar în faţa Casei Armatei ne-au primit. […] Era prefectul, primarul, populaţia – nu mai spun! – nu mai ştia ce să facă. Erau pe jos numai flori, muzica militară cânta, toată lumea în haine de sărbătoare. Ce nu ne-a plăcut e că ne-au băgat [în faţă] steguleţele roşii… vedeai un steag tricolor şi cinci steaguri roşii.”
Primul an după victorie
„Pe 20 octombrie… Nu, cu câteva zile înainte, mă pomenesc cu un ostaş la mine acasă, zice: <Dom’le, să vă duceţi la Cercul Teritorial să predaţi livretul.> Mă duc. […] M-am dus, am predat livretul, zice: <Fă o cerere să-ţi dea o adeverinţă.> Fac cererea şi-mi dă adeverinţa asta şi plec. Jos, când ajung în Trivale, zic ia să citesc, să vedem ce scrie aici. Când văd, nici un grad, nici nimic! O citesc, o mai întorc aşa… Pe Emil Ionescu îl cunoşteam, pe colonel. Ia să-l întreb pe colonel, că fusese şi la comandamentul diviziei. M-am dus la el direct. <Domnul colonel, ce dracu’, eu n-am nici grad de caporal, nici sergent, nici soldat nu sunt. Ce-aţi făcut?> […] <Bă, tu eşti şters din controalele armatei. Eşti şters! Tu n-ai nici un grad, nimic, nimic! Şi bine c-ai scăpat aşa, bine că nu te-au băgat în puşcărie, că alţii sunt în puşcărie. […] Tu vezi-ţi de treaba ta, nu mai stai de vorbă cu nimeni, nu mai arăţi la nimeni, pentru că asta-ţi vine de la ECP, nu e de la noi, nici de la Comandamentul armatei.> ECP [Direcţia pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă a Armatei] era de la Divizia <Tudor Vladimirescu>. <Ce dracu’ i-ai făcut, mă, lui ăla, un sublocotenent, că am citit şi eu câteva rânduri. Ce i-ai făcut?> <Ce să-i fac, dom’le? I-am zis şi eu câteva vorbe şi nu i-am dat comandă>. În fine… […] Primul an după victorie nu a fost nicio cinste pentru noi, adică pentru foştii luptători. A defilat noua armată, fără ofiţerii de front… A fost noua armată, aşa-zisă populară, majoritatea ofiţerilor de Stat Major au fost trimişi acasă, unii în puşcărie, unii acasă.”
[Interviu de Remus Cârstea, 2001]
