După ce luptase pe frontul românesc şi apoi pe cel vestic, locotenentul de artilerie antiaeriană Dumitru Ioan s-a întors în oraşul lui, în Piteşti. Un conflict pe care îl avusese în Boemia cu un ofiţer politic, din Divizia „Tudor Vladimirescu”, l-a făcut să îşi piardă în primii ani după război gradul militar. Întors acasă, a fost foarte activ în acţiuni antisovietice şi anticomuniste. Originile sale aromâne îl făceau poate şi mai dârz, iar contactul cu sovieticii pe front îl lămurise ce înseamnă cu adevărat „dictatura proletariatului”. S-a înscris în Tineretul Naţional Ţărănist pentru care a făcut campanie în alegerile din 1946, falsificate de comunişti. A fost arestat şi dus la Aiud pentru doi ani, timp în care partidul său avea să fie desfiinţat. Apoi, a trimis în repetate râduri mesaje Occidentului, descriind condiţiile de viaţă din lagărul socialist. Dumitru Ioan povesteşte cum a continuat să protesteze în acest fel în toată perioada comunistă, chiar până în anii ’80, fără a fi prins.
Câţiva ţărănişti
„Eram în organizaţia tineretului şi a studenţilor, îi adunam aşa cum puteam şi la mine acasă şi la alţii, ţărănişti, acasă la ei, şi discutam despre situaţia dramatică în care se găseşte ţara noastră. Şi datorită faptului că ruşii erau chiar la noi, noi ne dădeam seama că ai noştri fac un joc al ruşilor şi vedeam cum le dau pe tavă această ţară, le-o dau ruşilor. […] Eram daţi pe tavă de comunişti, eram daţi pe tavă ruşilor.
Şi, în mod concret, cum aţi încercat să vă opuneţi acestei sovietizări?
Am terminat atuncea cu tot şi am decis să intru în lupta în ilegalitate. Lupta în ilegalitate a fost că am rămas câţiva ţărănişti, Tătulescu, Dumitrescu Pavel şi Atanasiu Victor. Doi erau avocaţi şi eu, cu Dumitrescu Pavel, eram economişti. Şi atuncea ne adunam şi făceam tot felul de scheme, cum să anunţăm posturile străine de situaţia dramatică în care se găseşte ţara.
În 1981, fata mea s-a căsătorit cu un fizician evreu şi-a plecat, legal a plecat din ţară, în Israel. Şi am făcut toate diligenţele – având în vedere că eu sunt… adică provenienţa mea, după părinţi, sunt din Macedonia – am cerut să mă duc la rude, în Macedonia şi mi-au dat drumul. Mi-au dat drumul şi în Austria, am fost la Viena, pe urmă mi-au dat drumul, am fost în excursie şi la Istanbul şi la Atena şi din toate părţile de unde am fost în excursie transmiteam posturilor Europa Liberă, transmiteam tot ce se întâmplă în ţară. Adică, împreună cu colegii mei, fiecare aduna toate datele ce puteam transmite…
Vă întâlneaţi cu cei trei…
Da, cu cei trei… Şi pe urmă noi stăteam de vorbă şi ştiam cine sunt cei închişi, care e starea de spirit, despre lipsa de alimente, sistemul maşinii economice care ducea la dezastru… […]
Care a fost prima acţiune, propriu-zisă, a dumneavoastră?
Ca să fiu sincer, prima acţiune a mea personală a fost la Istanbul. […] În ‘68 sau ´69, când am ieşit la Istanbul. Am fost în Macedonia şi a doua acţiune a fost când am fost în Macedonia. Acolo, un văr al meu mi-a dat 500 de mărci germane, că eu n-aveam bani. Şi am fost în Austria şi la Viena, am transmis BBC-ului două plicuri mari, groase. Greutatea [mai mare] a fost cu nevasta, să nu afle soţia. Soţia mea n-a ştiut niciodată ce fac eu, pentru că mie nu mi-era frică [dar ei da]. Ea e o femeie foarte… bună româncă, dar fricoasă. Zicea: <Aoleu, am copii! Aoleu, te ia! Aoleo, te omoară! Aoleo, n-ai păţit ce-ai păţit pe front? N-ai păţit ce-ai păţit în puşcărie?…>, că am făcut închisoare şi la Aiud şi la Piteşti… Am luat parte şi la revolta de la Piteşti.”
Scrisori către lumea liberă
„Am dat informaţii de la Viena, de la Atena, de la Istanbul, de la toate oraşele astea unde nu puteam fi contactat, sub diverse nume.
Cum reuşeaţi, într-un oraş străin, dumneavoastră străin, să ajungeţi la cineva care să fiţi sigur că va duce acest mesaj unde trebuie?
Era simplu. Era plicul – plic, adresa – adresă, la Europa Liberă, la München… Îi puneam timbre din ţara respectivă şi se ducea singur acolo. Sau la BBC… La BBC, la Londra, a fost altfel. Prima dată, când am dat [scrisoare] la BBC, am dat… Eu, cu nevasta, am fost cu maşina mea la Viena. Şi, accidental, am trecut prin faţa Ambasadei engleze. Zic: <Ce să mai pun timbre, să cheltuiesc cu timbre… încerc să dau la asta.> Şi am lăsat-o pe soţie în centru, să se uite la magazine, cum sunt femeile ahtiate după modă şi după pantofi şi după astea, şi era aproape acolo, de centru, ambasada. M-am dus şi era un ăsta care păzea acolo, un cetăţean… Şi am arătat plicul şi [am întrebat] unde să-l pun. Afară, pentru străini, avea o cutiuţă. I-am dat drumul frumos acolo şi peste o lună şi jumătate am primit prin BBC şi prin Europa Liberă, codificat – cu ei am aranjat – că au primit plicul.
Şi care era mesajul codificat?
A! Erau diverse parole din astea. <În judeţul Argeş cerul s-a liniştit>. […] Una. Sau: <Din Bacău, lucrurile nu stau aşa prea bine>, [text] pe care-l treceam eu acolo, în scrisoare. Şi eu, când ascultam Europa Liberă, seara, ei introduceau fără [să anunţe] special, <fii atent că…>, băgau direct în frazele alea, îţi băgau câteva cuvinte pe care le ştiam. Şi ziceam: <E în regulă, dom’le….>
Câte mesaje de acest tip aţi trimis?
Am trimis vreo 70, 80, 90 de mesaje…
Mesajele le trimiteaţi, le ascultaţi la radio, însă, totuşi, nu v-a dat nimeni de urmă, cum s-ar spune?
Păi, dacă dădeau de urmă, în primul rând eram [condamnat] ca trădător. […] Păţeam ce-a păţit Ursu, inginerul [Gheorghe] Ursu, eram lichidaţi toţi. Eram lichidaţi! De aceea l-am luat şi pe prietenul ăsta al meu, Nedelea, Ciobanu Nedelea, pe care l-am cunoscut bine şi aveam încredere… Nu l-am obligat, dar i-am spus să intre în partid. Era membru de partid marcant, la Judeţeana de Partid [Consiliul Judeţean PCR], era instructor de partid. I-am spus: <Te rog, fii instructor! Bagă-te, ca, în primul rând, să am mai multe relaţii, mai multe cunoştinţe din mijlocul partidului.> Şi, al doilea, în caz de pericol, el putea avea acces la telefonul aşa-zis <roşu>, cu care putea să vorbească şi-n străinătate, ca să ne ajute pe noi, să dea un semnal dacă noi suntem arestaţi. Că situaţia era dramatică, nu era o situaţie simplă. Una e să vorbeşti, să-njuri partidul sau cutare, între noi…”
[Interviu de Remus Cârstea, 2001]
