Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această lume.
Soţia cunoscutului dirijor George Georgescu a avut o viaţă lipsită de platitudini. S-a născut în 11 august 1912, la Galaţi, purtând numele Florica Oroveanu, într-o familie care avea să se destrame la scurt timp după venirea ei pe lume. Tatăl era moşier din Oltenia, iar mama – descendentă a moldovenilor Plesnilă, o familie cu rădăcini care ajungeau până în neamul Muşatinilor – fusese orfană şi fără prea mari surse de venituri. În copilărie, Florica Oroveanu a fost lipsită de iubirea paternă, dar a avut şansa de a avea un minunat tată vitreg, pe inginerul Constantin Buşilă, care i-a oferit o educaţie de foarte bună calitate. După ce şi-a luat bacalaureatul la Paris, l-a cunoscut pe dirijorul George Georgescu, iar dragostea pentru maestru avea să îi schimbe viaţa şi numele. A devenit doamna Tutu Georgescu, aşa avea să fie cunoscută ca muzicolog şi scriitor. În perioada interbelică, a călătorit în SUA, Italia, Germania, Austria, împreună cu celebrul ei soţ care conducea atunci orchestre renumite. Deşi era o diferenţă de 26 de ani între ei, iubirea lor a fost tandră, ca în scenariul unui film romantic. După război, aveau să trăiască împreună dificultăţile şi nedreptăţile vieţii regimului comunist, iar după moartea lui (în 1964), Tutu Georgescu avea să-i păstreze nealterat devotamentul şi nestinsă amintirea. La 96 de ani avea să îl urmeze şi ea în lumea umbrelor.
Iată povestea vieţii sale, într-un interviu din 2002 pentru Arhiva de istorie orală.
Părinţii
„Pe tata nu l-am cunoscut, venea la Bucureşti şi schimba hotelurile, ca nu cumva să-l vadă cineva şi să ne spună: <Ştii că tatăl tău e în Bucureşti…> şi ştiind că stă la Hotel Continental sau la Metropol sau, ştiu şi eu, Europa, să-i telefonăm ca să-l vedem. Aşa că, vedeţi ce om era… n-avea nici un fel de grijă de noi! Fiind bogat, îi dădea mamei, nu ştiu, 600 de lei, pensia, aşa ceva, pentru noi – când o pereche de ghete Pinet, pe vremea aceea, şi Bali care se introduseseră pe piaţa bucureşteană erau dublu ca preţ… Dar astea sunt chestii de detaliu şi de meschinărie. Tata era un om cu calităţile lui şi cu nenorocirea de a fi un însingurat. Deci, nu puteam să fiu ataşată de el.
Mama era o femeie foarte bună, o mamă foarte bună, grijulie, ne adora, mai ales pe frate-meu. Nu pot să spun că nu se ocupa de noi, ne dădea tot ce ne trebuie: cultură, profesoare, guvernante, evident toate susţinute cu foarte multă delicateţe de tatăl meu vitreg… Mi se pare aşa de inacceptabil cuvântul ăsta, <vitreg>! Pentru că a fost pentru mine nu un tată, a fost pentru mine un înger, dar, sigur, eu n-am putut să stau atârnată de gâtul lui, n-am putut să stau pe braţele lui, cum stai la tatăl tău! El era un om foarte corect, foarte… nu distant, dar cu respect faţă de anumite relaţii, de anumite valori. […] Dar este cel căruia îi datorez absolut toată, toată… – cum să spun? – alcătuirea mea psiho-fizică, dacă se poate spune aşa! Mi-a dat profesori, i-a impus mamei ca, la [examenul de] capacitate, să mă trimită în străinătate, [apoi] să fac bacalaureatul în Franţa, să pot să am un Weltanschauung [privire înspre lume] nou… să pot să contactez o cultură nouă, o ţară nouă, o civilizaţie nouă, cu toate că România era considerată pe vremea aceea la egal cu Occidentul şi leul nostru era puţin mai sus ca francul, francul elveţian.”
Întâlnirea cu George Georgescu, director muzical şi dirijor al Operei Române
„Prima oară l-am văzut la Paris, la un restaurant [unde] toată lumea era în frac, în rochie lungă. Era premieră la Operă şi lângă Operă, la un mic restaurant foarte la modă – Les Capucins – un domn foarte elegant salută pe mama, mama îi răspunde foarte surâzătoare – avea un surâs fermecător – şi îi spun: <Cine e?> Cică: <Cum? Nu ştii? Maestrul Georgescu!> Şi eu am spus: <Mult îmi pasă!> Asta a fost prima mea întrevedere cu el, adică primul meu contact cu existenţa lui. Ce mă mai interesa pe mine George Georgescu, eu, elevă cu guleraş mariner şi cu pălărie şi capă… Sigur că am remarcat prezenţa lui fizică care nu se putea să treacă neobservată, dar nu sunt un om care să-mi placă ce pare a fi. […]
Mă întorc în Bucureşti, părinţii mei aveau abonament la concerte, mergeam în toate duminicile, aveam locurile noastre – 30, 31, 32 – în centru. Mama întodeauna venea târziu, eu îl vedeam, eram foarte prietenă cu fiica doamnei Irina Procopiu, doamna de onoare a reginei, puţin mai mare ca mine, şi aveam aceleaşi gusturi. Şi ne plăceau pictura, arta, literatura, urmăream cursuri particulare directorul Casei Franceze de Cultură din Piaţa Lahovari, eu luam lecţii particulare de cultură clasică, antică, greacă şi latină, cu preceptorul copiilor Brâncoveanu. […] Deci, aveam nişte preocupări care, să zic că ieşeau puţin din cercul colegelor noastre de vârstă. Evident, [aveam şi] ce era al vârstei noastre, flirtul, dansul, cochetăria, toaleta, sportul, ieşirile, teatrele, premierele, astea erau în programul vieţii noastre. Era o viaţă extraordinar de bogată în manifestări de cultură! […]
Când m-am reîntors, deci, intru în grupul Lila Procopiu şi toată compania, […] Georgescu era, cum să spun, omul casei. Era la toate mesele, el aducea câte un cântăreţ, un violonist, un pianist la doamna Procopiu, procura reginei Maria la Cotroceni muzicieni. [Acolo] devenise un fel de mare familie în care el era acceptat, nu numai ca personalitate muzicală, dar eu cred că şi prin faptul că niciodată nu şi-a depăşit rangul, locul fixat, adică n-a intrat în familiaritate, şi-a păstrat întodeauna respectul cuvenit familiei care domnea peste ţara noastră. Când săruta mâna reginei, după ce o săruta, o ducea la frunte, aşa, şi ei îi plăcea teribil acest gest! Adică, <mă plec în faţa Măriei Tale, frumuseţii tale!>…”
Protecţie şi tandreţe
„Şi mergem într-o primăvară cu maşina, el stând la mijloc, Lila şi cu mine la dreapta şi la stânga, la mormântul lui Blank, Marmorosch Blank, [cel] cu banca, faimoasa bancă Marmorosch Blank. […] Şi spune: <Hai, fetelor, să culegeţi voi ghiocei şi viorele, că au ieşit>. <Hai!>, noi – gata! Ne-am urcat în maşină, hai cu el. El ne-a pus pălăria, noi am pus toate florile în pălărie şi, pe drum, ce să vorbim cu dânsul? Ne-a povestit viaţa lui. Şi când am auzit… că de când era mic, l-a părăsit maică-sa, a avut mamă vitregă care îl mai atingea din când în când, dar nu din răutate, din dorinţa de a-i da o educaţie… Că taţii au fost contra să facă muzică, au spus: <Nu-mi plac lăutarii în familie!>, asta era mentalitatea: muzicianul era considerat lăutar! […] Nu artist, adică nu făcea parte dintr-o clasă superioară, dintr-o clasă hărăzită de Dumnezeu. Când am auzit că atâta şi-a iubit soţia care a divorţat pentru el, lăsând un bărbat cu doi copii – catolică! – şi moare născând copilul lor; când am auzit că la Operă a avut dificultăţi, după ce regele Ferdinand îi încredinţase Filarmonica şi Opera, spunându-i că este omul ce le trebuia şi că el a fost lovit de câte ori nu se aştepta, pe la spate sau prin faţă, a fost lovit de invidioşi, mi-am spus: <Doamne, ăsta e omul care îmi trebuie mie!> Eu sunt un fel de infirmieră, am adorat să protejez oamenii, să îi ajut, discret… Noaptea dacă mă chemi, eu vin şi stau lângă dumneata, dacă ai avea nevoie de mine eu vin. Şi-mi spun: <Eu am să-i dau omului ăsta tot ce n-a avut în viaţă: protecţie şi tandreţe!>
Şi azi aşa, mâine aşa… [Eram] prieteni cu bancherul Schoepke care era unul din directorii de la Marmorosch Blank, [care a dat odată] o mare recepţie la parcul lui de lângă Copăceni, domeniul reginei Maria, pe Argeş, o splendoare!… Gogu îi spune lui Schoepke: <După ce pleacă mulţimea asta, păstrează câţiva oameni, că eu vreau să o văd pe domnişoara asta, că-mi place!> Şi am stat lângă el la masă, iar vizavi de noi, de mine, stătea unul dintre numeroşii mei pretendenţi, care era un prieten, din păcate de aceeaşi vârstă, Ion Lahovary, băiatul lui Filip Lahovary. Vine a doua zi la mama şi îi spune: <Madamme, Tutu est amoureuse de ce veillard!>, <…este îndrăgostită de acest bătrân!> Mama a văzut foc! Seara, aveam bilete, invitaţie la el în lojă, la Operă… […] şi telefonează maestrului Georgescu, spunând că să dispună de locurile noastre din lojă, pentru că a uitat complet că avea bilete comandate. [El] i-a spus: <Foarte bine, doamnă, dar vă aştept la o cupă de şampanie în antract>. Eu, când am văzut cum stă situaţia şi că mama ştie şi că vrea să rupă toate punţile şi toate posibilităţile ca să mai pot să mă întâlnesc sau să vorbesc cu dânsul, mă rog, am scris un bileţel, aşa, şi cu Lila stând pe scara care cobora înspre loja directorială, am pus sub covor bileţelul şi spun: <E foarte grav! Mama am impresia că pregăteşte o mare lovitură…> sau ceva în genul ăsta.
Într-adevăr, după spectacol am plecat să ne plimbăm la Şosea, era 4 mai, nu înfloriseră teii, dar parcă parcă începuseră să miroasă… Vedeam în farurile maşinii noastre părul alb al lui Procopiu, lângă chelia maestrului Georgescu, discutând foarte grav, probabil situaţia noastră. Mama o rugase [pe doamna Procopiu] să mă invite la ei, dar să nu fie maestrul şi dacă e maestrul să nu fiu eu! Doamna Procopiu nu putea să îi spună: <Doamnă, eu fac ce vreau în casa mea!> Femeie civilizată, a spus: <Bine, înţeleg foarte bine, aşa voi face…> Şi mama merge până acolo ca să-mi spună: <Eu merg la maestrul Georgescu să-i spun că eşti mult prea tânără ca să decizi să te măriţi cu un om cu 26 de ani mai mare ca tine, până nu vei fi majoră.> Era corect. Am spus: <Da, bine, accept, dar cu o condiţie: să merg cu dumneata!> Vream să văd cum locuieşte, ce casă are, ce mobilă are, ce gust are, ce om este în intimitate. Pentru că, pentru mine conta enorm ambianţa. Să nu vi se pară că sunt o preţioasă, o estetă. Mi-a plăcut lucrul frumos, echilibrat, frumos… un pom bine tuns, o floare bine pusă în vas, aşa am fost eu făcută! N-am nici un merit.”
Frământările iubirii
„Nu vă spun în ce hal era bietul maestru! A acceptat tot şi a spus: <Bine, doamnă, aveţi dreptate! Voi face ce spuneţi dumneavoastră!> Eu am făgăduit mamei, m-am ţinut să spun 99%, m-am ţinut; adică de văzut tot trebuia să ne vedem, că Bucureştiul e oraş mic şi lumea, o anumită lume frecventează un anumit cerc şi în acel cerc era introdus şi el şi noi. Şi aşa că era cam greu să îi întorc spatele. Tot îi mai strecuram câte un surâs, tot îmi mai dădea mâna, tot îmi mai săruta vărful degetelor, dar la asta se limita [relaţia noastră]. La telefon ce să vorbeşti, că mama era cu ochii şi cu urechile pe mine! A trecut un an şi jumătate de chin, în care nu puteam să-l văd.”
Gogu mi-a dat un mic toc Waterman care se umplea pe sus şi-l deşurubai aşa, îi cădea peniţa. […] Cu picătorul picam şi pe urmă răsuceam şi scriam. Şi-mi scriam nenorocirile mele, plânsetele, jalea!… [El] trecea pe stradă, după ce ieşea de la Operă, şi trecea pe sub geam. Şoferul îi spunea: <Maestre, trecem pe la Polul Nord?> – asta eram eu! Şi făcea: <Pânc!> cu claxonul. Pe urmă, eu dormeam cu geamul deschis, iarnă-vară, auzeam scârţ-scârţ, pricoarele lui pe gheaţă şi atunci aprindeam şi stingeam lampa de la veioză, ca un semnal Morse. Şi la asta rămânea romantica noastră întâlnire de noapte.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2002]
