Maestrul s-a stins în 1964. Soţia sa, Tutu, avea să-i supravieţuiască 54 de ani, rămânând mereu în ţară, unde a trăit foarte modest – comuniştii o deposedaseră de tot ce avusese. Doar fiica lor, Ioana, a ales să plece, construindu-şi viaţa în Anglia. A păstrat însă, mereu, legăturile cu ţara. Până în 2008 când s-a stins, Tutu Georgescu a trăit cu amintirea vie a soţului ei şi a scris cărţi despre el.
„Am avut o propunere în căsătorie… nu tocmai în căsătorie, pentru că omul era căsătorit, dar era cel mai bogat om din Anglia. După refuzul meu, […] plec în România şi, după o lună de zile, îi moare nevasta. Ca să vezi ce însemnează soarta! Dar mă întreb dacă aş fi renunţat vreodată la faptul că sunt văduva lui George Georgescu! Mă întreb… […]
Nu ştiu de ce, n-am putut să imaginez un singur moment că aş putea să fiu altceva decât nevasta lui Gogu! Eu am avut pentru el, nu [ceva pragmatic]… nici n-a câştigat bani, nici n-aveam bani mulţi, lucram [rochiile] în casă, cu croitoreasă. Aveam frumuseţea mea, tinereţea mea!… Luam stofe ieftine din străinătate şi le făceam aicea, eram foarte elegantă, tot Ateneul se întorcea, în sală, când intram în lojă. Am avut satisfacţii de femeie destule, dar nu, n-aş fi putut imagina că ar putea să stea un bărbat în viaţa mea! [Gogu] era atât de… de împlinitor, atât de cald – fără explozii [pătimaşe]!
Avusese crizele alea mari de angină de piept şi nu mai suporta fumul şi jos se mai fuma, mai veneau câţiva prieteni – le spuneam <Trio Grigoriu> – care stăteau la [fumat]. Şi ascultau radioul şi se urca unul din ei [la el, la etaj] şi spunea: <Maestre, uite, asta, asta s-a întâmplat, aşa, aşa, aşa, aşa…>. Şi Gogu asculta Radio Monte Carlo şi pe urmă era La Famille de raton şi închidea. Ei! Cât era de <epurat> săracul [din orchestre], când auzea muzică, aşa îi curgeau lacrimile pe obraz!.. Am avut o viaţă care ne-a legat prea mult, în durere, ca să poţi s-o abandonezi pentru fericire! Am avut [şi] fericire! Ioana – slavă Domnului, mulţumesc lui Dumnezeu! – şi-a făcut carieră. […]
Eu mă mulţumesc cu sălaşul meu, cu brânza de vaci o dată pe săptămână, cu pâine prăjită cumpărată de la Ana, singurul lucru pe care-l cumpăr de acolo, că totul e prost. Tai bucăţele şi fac cornuleţe, aşa, ştii, uscate şi iau şase dimineaţa, cu un triunghi de La vache qui rit şi mănânc. Ei, eu nu sunt pretenţioasă, sunt însă foarte a dracului! Să nu mă calci pe coadă că atunci… balaur devin! Or, asta nu mai suportă oamenii, pentru că eu le spun ce gândesc! Detest comunismul, îl urăsc pe Ion Iliescu şi… am ajuns să-mi fie ruşine să fiu româncă, acuma! […]
Am cunoscut toţi diplomaţii şi ne întâlneam prin străinătate şi [Gogu] a spus: <Tutu, singurul post în care nu putem uita nici o clipă cât am fost de fericiţi a fost la Bucureşti!> Era ceva special. Miresmele astea primăvara, femei frumoase, case primitoare, oameni veseli, civilizaţie… era o ţară în care nu simţeai că suntem nişte pârliţi pe lângă ei! N-aveam chasse à cour şi n-aveam castele, şi n-aveam drapele pe acoperiş, dar aveam suflet şi farmec şi eram, eram… Nu ştiu, eu sunt teribil de ataşată de ţara mea, însă acuma, nu ştiu, sunt în mare cumpănă! […] Nu ştiu ce să fac! Vreau să fac un premiu pentru bărbatu-meu… Cu ce? Că am două milioane pensie! Ce să faci?! Că abia mi-ajunge pentru telefon, că vorbesc la telefon, de scris nu pot, de citit nu pot, de mers pe jos nu pot, de cinematograf nu pot… […]
Am respectat doi oameni: pe bărbatu-meu şi pe tată-meu. […] Şi pe amândoi nu pot să-i servesc, nu pot să le aduc nici cea mai mică mărturie a respectului şi dragostei mele, pentru că nu am bani. Am case care mi s-au furat, am moşie care mi s-a luat, am conac pe care mi l-au dărâmat. Şi când am spus primarului: <Domnule primar, cum ai lăsat să se dărmâne? Că eu mor mâine-poimâine şi nu plecam la cimitir cu conacul, vă rămânea vouă! Că unde puneţi grâul, nenorociţilor, sub umbrelă? Nu-l băgaţi în magazia mea?!> Casa mea era un patrimoniu naţional, era superbă, cu cinci vagoane de lemn băgate în casă [la construcţie]!
Unde aveaţi casa?
În Romanaţi, la Brâncoveni. Era superbă, dominam, aşa, pe deal, Oltul… Mi-a venit Oltul de două ori [în grădini], mi-a venit grindină de două ori, mi-au luat apele cărămida, mi-au plecat oamenii care construiau la război, am făcut cu mâinile mele tot cimentul casei, am făcut cu mâinile mele toate plantaţiile, tot… Au ras casa! Şi i-am spus primarului: <De ce ai lăsat să se dărâme casa?> Cică: <Dar ce era să fac?!> <Nimic, decât un telefon la prefect să-i spui: Domnule prefect, un bun naţional se dărâmă, veniţi şi luaţi măsuri. Atât trebuia să faci!”
[Interviu de Mariana Conovici, 2002]
