Născut în familia preotului greco-catolic din comuna Milaşul Mare, comitatul Cluj, Iuliu Hossu (1885-1970) a învăţat la Gimnaziul Superior Greco-Catolic din Blaj, unul dintre primele licee româneşti din Transilvania. Studiile teologice le-a făcut la Colegiul De Propaganda Fide, la Roma, oraş în care avea să înveţe şase ani, cu rezultate excelente, devenind doctor în filosofie (1906), în teologie (1910) şi un bun vorbitor al limbilor germană, italiană, franceză, engleză, latină. Hirotonit de unchiul său, Vasile Hossu, episcop de Gherla, a devenit preot de parohie lângă Cluj, apoi în Lugoj. Acolo l-a găsit Războiul de Întregire la care s-a simţit dator să participle ca preot militar. În 1917 Iuliu Hossu a fost sfinţit episcop al eparhiei Cluj-Gherla unde avea să rămână până în 1948, când, la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice de către comunişti, avea să fie arestat.
Dar, până atunci, episcopul Iuliu Hossu a jucat rolul pe care i l-a dăruit istoria. Cunoscut fiind pentru că apăra cauza românilor aflaţi sub stăpânirea Austro-Ungariei, a fost chemat în Comitetul Naţional Român care a pregătit Unirea Transilvaniei cu România; la 1 Decembrie 1918 a fost desemnat de Marele Sfat Naţional să citească în faţa adunării de la Alba Iulia Proclamaţia de Unire; apoi a făcut parte din delegaţia care a dus Declaraţia de Unire la Bucureşti, regelui Ferdinand.
În anii care au urmat, episcopul Hossu şi-a continuat acţiunile „în interesul neamului şi statului românesc”, împreună cu alţi prelaţi români greco-catolici transilvăneni, făcând parte din Liga Antirevizionistă. La Vatican era cunoscut şi apreciat încă din vremea studiilor, iar în 1940 a fost primit de Papa Pius al XII-lea. 29 de ani mai târziu, un alt papă, Paul al VI-lea, avea să îl numească pe episcopul Iuliu Hossu – pe atunci aflat la Căldăruşani, cu domiciliu obligatoriu – cardinal „in pectore”, cardinal secret, cu nume şi identitate cunoscute doar de Dumnezeu.
După instalarea comunismului, odată cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, Iuliu Hossu a fost arestat (1948), împreună cu ceilalţi episcopi ai acestui cult, „pentru activităţi duşmănoase”. Avea să fie închis la Sighet (1950-1955) sau trimis cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş şi Ciorogârla. Începând din 1956 a trăit tot restul zilelor la Mănăstirea Căldăruşani, atent supravegheat de agenţi ai securităţii, având vizite puţine şi bine controlate.
Aici începe povestea uimitoare a interviului cu Iuliu Hossu, din care vă prezentăm câteva fragmente. În perioada mai „relaxată” a puterii comuniste, în 1968, părintele Mircea Todericiu, venit în vizită tocmai din SUA, a reuşit să intre în chilia episcopului Hossu cu un magnetofon. Înregistrarea a avut ca subiect principal povestea desfăşurării Adunării de la Alba Iulia, din 1918, dar temele de discuţie au fost diverse, toate făcând din înregistrare un document sonor cu o valoare excepţională. Arhiva de istorie orală păstrază o copie a acestei înregistrări.
1 Decembrie 1918
„[Am ieşit] din sala în care s-a hotărât, de către Consiliul Naţional, unirea Transilvaniei cu patria mamă, împreună cu doctor Miron Cristea, atunci episcop de Caransebeş, să vestim mulţimii de peste 100.000 [oameni] care, la poarta cetăţii Albei Iulii, pe Câmpul lui Horea, aştepta cu nerăbdare hotărârea adusă. Am avut fericirea ca, împreună, să ducem această hotărâre pentru a fi ratificată şi de această mulţime venită din toate unghiurile locuite de români.
A ţinut cuvântarea de introducere doctor Cristea, episcop de Caransebeş şi, după aceea, am urmat ca să citesc eu hotărârea proclamării unirii Transilvaniei cu patria mamă. Înainte de a da cetire acestei hotărâri mângâietoare şi fericitoare pentru neamul nostru, am rostit câteva cuvinte, aş spune o doxologie, sub inspiraţia momentului. Şi aşa, sunt fericit că mi se dă prilejul [să le spun din nou acum] – ca să rămână pentru posteritate, aşa cum l-am rostit atuncea, la 32 de ani, în al doilea an [al meu] de episcopat – şi acuma să le rostesc, la trăirea celui de-al 85-lea an al vieţii, cu glasul scăzut, dar cu neîmbătrânită dragostea de atuncea. Am început, dară, aşa: <Fraţilor! Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte, prin poporul său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, Toţi românii de pe aceste plaiuri ne unim pe veci cu Ţara Mamă, România.>”
România ciuntită, 1940-1944
„Când aţi fost la Cluj, în cei patru ani de cedare [a Transilvaniei], e adevărat [că aţi schimbat] ceasul [ora] de la slujbă, pentru ca prea credincioşii noştri să poată să meargă şi la ortodocşi, să nu le închidă acestora biserica?
N-am schimbat ceasul… Dar asta le-am zis, ca să meargă acolo, să ia parte acolo [la slujbă], ca să vadă ungurii că şi ei sunt mai mulţi. […] Asta am spus-o, ştii, ca să meargă acolo, ca să fie şi biserica ortodocşilor plină, pentru că ei erau puţini. La noi şi sub unguri erau aşa de mulţi! Catedrala era ticsită, până în strada Regina Maria.”
Închisoarea de la Sighet, 1950-1955
„[E adevărat că] în vremea cât aţi fost cu episcopii ceilalţi la [închisoarea] Sighetul Marmaţiei n-aţi fost niciodată brutalizaţi sau că vi s-au făcut toate comodităţile, e adevărat?
Ascultă! Când am fost în închisoare, am fost îmbrăcaţi din cap până în picioare ca robi şi trataţi de robi, numai pentru a ne batjocori! [A fost] pus întreg episcopatul la două closete [să le spele], tot preoţii noştri mai tineri – tinerii erau cel mult de 50 de ani – să ducă tinetele. Şi noi – dar eu curăţam! – voiau să ne pună pe noi ca să le curăţăm, o parte dintre episcopi. Şi, în două closete, tot episcopatul era acolo! […] Şi atuncea eu am tăiat la lemne, cu joagărul…
Asta era pentru necesităţile de încălzire a casei?
Pentru toată temniţa, că acolo erau numai aşa-numitele <vârfuri> din toate partidele, din toate partidele…
Şi cât aţi stat la Sighet?
Acolo, noi am stat… episcopii, patru ani şi şapte luni şi 11 zile… Încă şapte ani n-am văzut umblând oameni pe stradă. N-am văzut!… [Numai] miliţieni şi soldaţi, pe turele, cu ordin că cine se uită pe fereastră, prin gratii, să tragă în el. […]
Noi n-avram decât gamela, o lingură şi o ceşcuţă, când ne luam terciul, la masă… Se făcea percheziţie şi… Se [găsea] câte o bucată de tinichea prin curte şi o băgam în buzunar şi aia se ascuţea pe pat şi servea ca cuţit. Eu am făcut [când lucram la] la lemne, am făcut aşa, o formă de cuţitaş din lemn de fag, ras, aşa, cu tinichea din asta şi cu care tăiam mămăliga şi marmelada. Şi au făcut percheziţie, dragă, şi la percheziţia aia – tot mereu făcea percheziţie, de ne arunca hainele pe-acolo – au făcut percheziţie… şi n-or aflat nimic. Şi acuma, trecusem peste percheziţie… A, la percheziţie au aflat prin haine, prin asta, o aflat la episcopul [Alexandru] Rusu, o [unealtă] făcută din tinichea, mai mare. […] Şi acuma, ne ia din nou la percheziţie, pe toţi. Eu aveam <cuţitaşul> ăsta – adică <cuţitaşul>! O aşchie de lemn cu care tăiam mămăliga – şi ne-or pus în curte, ca să ne percheziţioneze din nou. Şi îl bag atunci aşa [ascuns] şi o observat miliţianul. Era de faţă şi politrucul, locotenentul. <Ce e acolo? Ce?> Politrucul: <Loveşte-l!> … [Mi-a tras] o palmă straşnică. A urmat a doua… <Destul!… Bagă-ţi minţile în cap!… [Mergi] la neagra…> Eu am zis: aici [la carceră] sunt toţi episcopii!”
Domiciliu obligatoriu, Căldăruşani, 1968
„Am fost prin Ardeal, l-am văzut pe părintele Todea şi pe preoţii de la Blaj şi mi-au spus ca să vă spun bucuria lor şi mulţumirea lor că bunul Dumnezeu vă ţine în sănătate, tare şi mare. Am vorbit cu [părintele Ştefan] Manciulea […] şi era îngândurat, [se întreba] dacă nu ar putea să facă ceva pentru Excelenţa Voastră…
Ce să facă?
Nu ştiu, să vină probabil ca să stea cu dumneavoastră…
E o imposibilitate, că <ei> n-ar admite, n-ar admite în mănăstire. Dar e darul Domnului [că] eu pot să mă îngrijesc pe mine. Nu pot face alta decât să mă rog lui Dumnezeu să fiu tot aşa. Când Domnul mă cheamă să mă duc la el… când o fi să mă îngrijească [cineva], atuncea o veni oarecare.
…ca să stea cu Exelenţa Voastră, ca să vă ţină de urât…
Asta chiar că nu… Pot să spun că […] cei care vin [sunt bineveniţi], este ca şi o rugăciune pentru mine şi o misiune şi un apostolat. [Dar] eu am contact cu biserica, aşa încât celălalt program al meu, de rugăciune, câştigă din astă parte, nu din vorba multă a lor… Tot momentul mi-e scump, că eu de dimineaţa până seara sunt în program. Păi să îngrijesc eu de altul? Pot să stau la călugări, dar eu nici acolo [nu am stat] cât am fost [în putere], ştiu cei care au fost cu mine, secretarii. Eu, dacă slujeam dimineaţă, după slujbă luam micul dejun…
Aici trebuie să fie cineva ca să aibă grijă să mâncaţi regulat…
Eu mănânc regulat. […] [Mă îndeamnă] şi conştiinţa şi porunca organismului. Eu am încheiat pact de neagresiune cu stomacul: eu îl ascult, el mă ascultă încât eu, pe toată calea asta, n-am luat o aspirină! […]
Am fost foarte mângâiat, părinte Toderici, de această neaşteptată şi scumpă vizită pe care mi-ai făcut-o. Primeşte mulţumirile mele şi te rog să crezi că rămâi în îmbrăţişarea rugăciunilor, smeritelor mele rugăciuni, cu toţi fiii credincioşi cărora vei binevoi a le transmite îmbrăţişarea dragostei sufletului meu cu care te îmbrăţişez şi împreună cu toţi bunii credincioşi, în reuniunile lor. […] Aşa să-i întărească Domnul cu darul său, pe calea Sa de lumină şi viaţă! […] Şi în aceeaşi îmbrăţişare a dragostei, cuprind pe toţi românii, pe unde locuiesc, frăţeşte, care sunt în America. Pe căile undelor eterice îi urmăresc cu tot dragul şi îi însoţesc cu smerite rugăciuni. […]
Acuma, ce să spun, la bună revedere, cu nădejdea aşteptării reabilitării Bisericii noastre [Greco-Catolice] în drepturile sale constituţionale […] şi dacă [Domnul] îi dă o idee lui Ceauşescu: <Opreşte-te, că asta nu poate rămâne până-i lumea, că nici tu nu vei rămâne până-i lumea!> Că s-au dus [la el greco-catolici] şi nu le-a dat audienţă… Aşa încât, dacă Domnul îi dă o inspiraţie, şi eu cred, Doamne [că îi va da]… Tu ştii, noi vrednici nu suntem, dar suntem la mila Ta.”
Sărbătorirea a 50 de ani de la Unire
„Radio Europa Liberă sigur că a pus şi chestiunea [participării la făurirea României Mari a] Bisericii Unite, dar totuşi [guvernul României] n-aş crede că o să lase să se sărbătorească în forma asta. Acum ar fi momentul… […]
Eu nu mai am nimic de dat decât memoriul care e ăsta, memoriul de care veţi lua cunoştinţă cu toţii după 1 Decembrie, al meu. […] Întâi îl citesc episcopii, protopopii care au trecut şi vor veni pe rând şi le citesc. Şi ei apoi… [vor face] să ştie tot clerul, că eu am [scris] acolo pentru toată provincia mitropolitană. Am scris pentru mine şi pentru biserică, dar îl trimit ca episcop de Cluj-Gherla, ca locţiitor de mitropolit al provinciei mitropolitane de Alba Iulia şi Făgăraş, zic eu, cu o datorie de conştiinţă. Şi atuncea când am zis că [Biserica Greco-Catolică] a fost desfiinţată printr-un decret, redusă la tăcere şi amuţită, spun şi [că a fost] ştearsă Mitropolia de Alba Iulia şi Făgăraş, cu cele cinci eparhii ale sale. […] Eu nu merg să cerşesc, mai ales la patriarhul! Absolut!.. Acuma, eu lucrez pentru asta: o să vorbim cu statul şi cu guvernul, dacă vrea să facă guvernul un act mare… Că dacă face 100 de fabrici, nu vor egala cu ceea ce ar fi îndreptarea acestei biserici!”
