În 19 noiembrie 1946, când s-au organizat primele alegeri parlamentare de după cel de-al Doilea Război Mondial, sovieticii ocupaseră România, iar comuniştii erau în ascensiune. Nu este de mirare că alegerile au fost falsificate, după cum analizează colegul nostru, Ionuţ Iamandi, în interesanta lucrare „Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio », lansată recent la Târgul de carte Gaudeamus Radio România.
Europa relua după marele conflict militar, cu stângăcie, dar și cu încredere, practica democratică a alegerilor. Pentru unele state europene, exercițiul se pierduse de dinainte de declanșarea războiului. România de pildă, nu mai funcționa cu un parlament din 1938. De la ultimele alegeri competitive trecuseră nouă ani. Astfel că alegerile din noiembrie 1946 au fost, simultan, o mișcare sincronă cu alegerile din Europa dar și o reluare a unei tradiții politice interne.
Specific alegerilor europene postbelice a fost implicarea sovieticilor în desfășurarea acestora. Influența Moscovei a avut doi factori de temporizare, factorul geografic și cel politic. Cel geografic se suprapunea, în linii mari, cu ceea ce a devenit coridorul de securitate impus de URSS în Estul Europei. Factorul politic a însemnat reacția clasei politice la imixtiunea sovietică, o reacție în unele cazuri mai unitară, iar în altele mai slabă. Prin clasă politică nu înțelegem doar politicienii burghezi, ci și pe cei comuniști, a căror cultură politică putea fi integrată în grade diferite în tradiția politică locală.
Acolo unde au fost prezenți, comuniștii susținuți de sovietici au introdus elemente noi în lupta electorală. Ei se considerau exponenții unei specii superioare de politicieni, cu un destin providențial în călăuzirea poporului către o lume nouă. De aici și înțelesul total diferit pe care cele două tabere în concurență, comunistă și tradițională, le dădeau alegerilor. Lucrarea de față a încercat să descrie mecanismul impunității construit mental de comuniști și care a constituit una dintre sursele de violență ale alegerilor din Estul Europei.
Sovieticii nu au dispus de un plan general pentru desfășurarea alegerilor acolo unde își puteau ei exercita influența. Procesele electorale au fost modelate și de factorii locali, dar și deciziile strategice de poziționare ale Vestului și Estului. În chestiunile de tactică însă, există asemănări provenind din mentalul specific sovietic, dar și din faptul că în societățile răsăritene replica cea mai coerentă dată comunismului a venit din partea micilor proprietari de pământ și afaceri, indiferent dacă aceștia erau unguri, polonezi sau români.
Din punct de vedere temporal, alegerile din România au făcut parte din grupul târziu al alegerilor europene. Doar Polonia și Germania au ținut alegeri generale mai târziu decât România. Între cazul polonez și cel român sunt numeroase similitudini. Principalele caracteristici comune sunt frauda electorală și nivelul înalt de violență politică. Doar în Grecia și în Ucraina de Vest se înregistrau în acea perioadă cote de violență politică mai ridicate.
Comuniștii au luat în serios alegerile din 1945-1946, fie că s-au implicat direct în ele, fie că s-au implicat în trucarea lor. Falsificarea alegerilor, acolo unde a avut loc, a fost grosolană, dar asta nu înseamnă că nu a fost temeinic pregătită. Comuniștii au făcut o campanie electorală eficientă, atât pozitivă, cât și negativă. Pe lângă mobilizarea instituțiilor pe care le controlau prin autoritățile provizorii ale statului, ei s-au folosit intens de mass media existente.
În lucrarea menţionată există exemplul folosirii radioului în campania electorală din 1946 din România din care reiese imaginea controlului total exercitat de comuniști asupra mesajelor electorale. Lucrarea semnalează în premieră existența în arhiva radioului a unor buletine de știri electorale din 1946 care fac o propagandă intensă blocului guvernamental, la un nivel care se apropie de cel prestat de oficiosul PCR ”Scânteia”.
RADOR – 4 decembrie
