Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
Neamul Cordescu era din zona Buzău unde stăpânea vârful Penteleu de 1772 de metri, cel mai înalt din Munţii Buzăului. Din această familie descindea Romulus Cordescu, născut în 1917, avocat, doctor în drept şi diplomat… apoi deţinut politic, electrician şi inginer.
1936 a fost un an agitat. Remilitarizarea Renaniei marca începutul crizei sistemului de alianţe încheiate după Primul Război Mondial, ceea ce avea să ducă la izbucnirea celui de Al Doilea Război. Germania, cu Hitler la putere, îşi dorea revizuirea graniţelor; Franţa şi URSS se opuneau. Diplomaţia românească, Nicolae Titulescu însuşi, căutau mijloacele cele mai potrivite pentru apărarea graniţelor şi pentru a se opune revizionismului german. Aceasta era atmosfera în care „Dudu” Cordescu, descendentul boierilor acum scăpătaţi, intra la Facultatea de Drept din Bucureşti. Avea să devină Ataşat de Legaṭie la Ministerul Regal al Afacerilor Străine, cu misiuni importante la Direcţia Cifrului.
Un om din vechea elită a României, avocat şi diplomat, devenit „duşman al poporului”, muncitor şi în cele din urmă inginer. Aceasta este povestea de viaţă a lui Romulus Cordescu, spusă chiar de el, cu mulţi ani în urmă, pentru Arhiva de istorie orală. O prezentăm în câteva episoade.
Student la Drept
„Din cauza situaţiei mele financiare, eu m-am prezentat la un concurs pentru obţinerea unei burse, la Fundaţia Carol. Şi am obţinut bursă de 1500 de lei pe lună. Comisia a fost prezidată de Mihai Aricescu, […] profesor de drept civil, şi aşa a început prietenia mea cu profesorul Mihai Aricescu. […] Am mai fost şi pedagog pe la un liceu comercial şi aveam 3000 de lei pe lună, bani de buzunar – care era o sumă pe vremea aia! – deşi puteai să o cheltuieşti într-o noapte, că se putea şi atunci. Dar eu nu m-am gândit niciodată să-mi cumpăr costum din stofă, cu 1000 de lei metrul, pentru că aveam un costum întreg cu 800 de lei. Nu m-am gândit niciodată să cumpăr pantofi de cu 1000 de lei perechea, deşi puteam. Am zis că nu e pentru mine, încă. Îmi făceam pantofi în piaţă, la Buzeşti, cu 300 de lei, pantofi excelenţi. Şi nu mă duceam la Nestor să mănânc o prăjitură, fiindcă aveam la cofetăria din colţ, de lângă mine, cu doi lei. Eu ştiam că încă nu este pentru mine. <Dacă într-o zi… dacă îmi văd de treabă… dacă… dacă…>
Totdeauna a fost nomenclatură, totdeauna au fost relaţii, nu se poate altfel. Dar atuncea, cine îşi vedea de treabă, cine era muncitor izbutea, mai devreme sau mai târziu. Spune asta unui tânăr de acum. [Ar zice] <Fugi, măi, tataie! Vreau şi eu Mercedes>! Ceea ce eu nu voiam, deşi existau Mercedesuri pe vremea aia. Dar alta era vremea atunci şi alta este astăzi. Aşa că noi nu trebuie să trăim, aşa cum sunt cei mai mulţi din generaţia mea, împotriva tinerilor, că sunt aşa şi aşa, dar nu au fost pe vremea aia atâtea tentaţii câte sunt acum. Atuncea, când într-o familie erau mai mulţi copii, luai o pereche de ghete pentru unul şi le purtau [toţi], pentru că puteai să le pingeluieşti în fiecare an. Astăzi nu mai poţi să faci lucruri care să dureze, pentru că sunt mii de oameni cărora trebuie să le dai de lucru, ca să le dai de mâncare. […] Ceea ce lipseşte omenirii astăzi este această noţiune de <sacru>, că nu mai avem nimica sfânt, nici unii. Şi nu poate nimeni să înţeleagă că au şi ceilalţi o parte de dreptate şi trebuie să ne punem, fiecare, bucăţica lui de dreptate şi din firimituri să facem o pâine. […]
Nu ştiţi, nici nu puteţi să vă imaginaţi ce efervescenţă a fost înainte, la Facultatea de Drept, în ’36, când nemţii au intrat în Renania şi când, mă rog, toată lumea se pregătea de război şi începuseră să se trimită ordinele de chemare. Iar eu m-am dus acasă şi i-am reproşat mamei, plângând, că nu m-a lăsat să fac armata când mi-a venit rândul şi acuma colegii mei sunt chemaţi, iar eu nu sunt chemat, pentru că eu nu am făcut armata. Şi [o scenă] să vă povestesc. Eram în tramvai, treceam prin Piaţa Amzei, şi la un moment dat vatmanul se întoarce [către călători] şi spune: <Domnilor, eu de aici mă duc să duc tramvaiul la depou, în Piaţa Victoriei, pentru că trebuie să-mi vie şi mie ordinul şi vreau să mă găsească acasă>. Şi lângă mine unul care-i spune altuia: <Şi eu trebuie să primesc ordin, dar am de dat o datorie de…> nu ştiu cât, <trebuie să mă duc să dau datoria, ca să-mi primesc şi eu ordinul>. Cine mai face astăzi aşa ceva?! Cine mai gândeşte astăzi aşa, să fie prezent pentru că e de datoria lui să fie prezent?!…”
La Ministerul de Externe
„Am văzut într-un ziar scris <Concurs>. Şi, cum stăteam lângă Piaţa Romană, pe Dorobanţi, şi ministerul era în Piaţa Victoriei, [m-am gâdit] să mă duc şi eu să văd despre ce e vorba. Că dacă stăteam în Drumul Taberei probabil că nu mă duceam, că niciodată nu m-am pregătit pentru această meserie. […]
Deci, înţeleg că nu vă atrăgea cariera de avocat…
N-aş putea să vă spun ce mă atrăgea atunci, când lucrurile erau în învolburarea care era, care nu e chiar aşa de adâncă ca astăzi, dar era totuşi. Războiul începuse şi ştiam ce ne vine de dincolo!
De unde ştiaţi?
Din povestiri, din feeling, nu ştiu! E ceva… pentru că, să ştiţi că există, sunt convins că există anumite premoniţii! […]
Eu am intrat dactilograf diurnist [zilier] la Ministerul de Externe şi am luat Ministerul de Externe de la subsol. Noii ataşaţi de legaţie se urcau la etaj, fiindcă clădirea din Piaţa Victoriei, parterul, I şi II erau ale mareşalului [Ion Antonescu], III şi IV erau ale lui Mihai Antonescu. Clădirea – fostul palat din faţa clădirii noi care s-a dărâmat – era o clădire foarte veche şi frumoasă! Ar fi trebuit luată şi pusă în altă parte.
Deci,aţi ajuns să lucraţi la Direcţia Cifrului…
În ’43!… Exact în clipa când am fost recunoscut ca Ataşat de Legaţie. Fostul secretar general, Alexandru Cretzianu, [a fost] cel care m-a primit pe mine la cererea lui [Gheorghe] Duca, întâi ca dactilograf. În Ministerul de Externe să ştiţi că au fost oameni de mare valoare, dar care mai întâi [de toate] erau nişte domni – chiar şi cei care nu reprezentau nimic -, aşa cum e normal să fie. Dar erau toţi nişte domni! Şi eu am fost acceptat de cei care conduceau ministerul.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2002]
