O haină de ocnas
În 1943 Romulus Cordescu a devenit Ataşat de Legaṭie la Ministerul Regal al Afacerilor Străine, Direcţia Cabinetului şi Cifrului. Era considerat de şeful lui, Grigore Niculescu-Buzeşti, un om de cuvânt, un om de încredere, capabil „să nu facă greşeli” şi de aceea a primit misiuni importante. Una dintre ele a fost la Madrid, acolo unde Niculescu-Buzeşti încerca să găsească legături cu Aliaţii pentru scoaterea României din războiul dus alături de Germania.
Apoi, imediat după 23 august 1944, Dudu Cordescu a fost trimis la Moscova, în delegaţia care a semnat Convenţia de Armistiţiu, delegaţie primită de sovietici abia în septembrie. Despre presiunile din ajunul semnării, povestea: „Nu am reuşit nici măcar să se recunoască faptul că Transilvania de Nord e a noastră. Noi am cedat şi nu am discutat deloc problema Basarabiei, a Bucovinei şi a ţinutului Herţei. Discuţiile cele mai interesante au fost cu privire la cuantumul despăgubirilor de război. [Ionel] Christu, care era expertul nostru economic, a susţinut că suma cerută de sovietici e prea mare şi noi nu putem s-o plătim. La care Maiski – fostul ambasador sovietic la Londra – a spus că se poate plăti, că e puţin faţă de distrugerile făcute de armata română pe teritoriul sovietic. Că existau documente care atestă că e posibilă această plată. […] La care Christu a răspuns foarte liniştit şi categoric: <Da, este adevărat. E vorba de 1000 de dolari pe cap de locuitor, dar […] studiile se referă la România Mare, care astăzi nu mai există.> Mie mi s-a tăiat respiraţia. N-am putut să mai respir. M-am sculat în picioare… A fost un moment de uluire. Toată lumea a tăcut din gură. Nimeni nu ştia ce să facă, până când Molotov şi-a venit în fire şi a spus: <Discuţiile au ajuns la punctul final, datoriile pot fi plătite, trecem la semnare!> Acest armistiţiu care poartă data de 12 septembrie s-a semnat la 13 septembrie, dimineaţa, pe la 4,00”.
În 1947 România devenea Republică Populară, Ana Pauker se instala ministru de externe, iar vechii diplomaţi erau „epuraţi”. Fiul de boieri, Romulus Cordescu, a fost bineînţeles dat şi el afară, iar trei ani mai târziu aruncat în temniṭă. Cinci ani a stat la Canal (1950-1955), apoi la închisoarea Făgăraş. După eliberare, avea să ajungă din nou „în rândurile clasei muncitoare”, dar anii ‘90 aveau să îl găsească preşedintele Clubului Rotary Internaṭional – România. Despre toate acestea, ne-a povestit într-un interviu acordat în 2002.
Meseria de diplomat
„Concret, care era activitatea dumneavoastră la Direcţia Cifrului?
Păi, cifrai şi descifrai telegrame. Cam asta era tot… […]
Aţi mers la Madrid pentru tratative secrete de ieşire a României din războiul de partea Germaniei…
Şi acolo am stat practic degeaba toată vara. […] Eu am cerut să viu la Bucureşti, pentru că deja începuseră contacte prin Cairo, cu [Barbu] Ştirbey şi cu [Constantin] Vişoianu, direct cu sovieticii. Vă rog să reţineţi, n-am spus niciodată <ruşii>, am spus <sovieticii>, nu din întâmplare. Se mutase centrul de greutate, la Stockholm se duceau tratative cu doamna Kollontai pentru apropierea de sovietici, dar, în acelaşi timp, [Gheorghe] Duca, care era acolo consilierul delegaţiei, ducea şi el tratative, cu aceeaşi doamnă Kollontai, dar nu în numele celor doi Antonescu, ci în numele Maniu-Brătianu. Asta nu se ştia! Şi, pentru că vorbesc de destin, în dimineaţa zilei de 23 August, Neagu Djuvara a plecat cu ultimele instrucţiuni ale lui Antonescu pentru doamna Kollontai, instrucţiuni care ar fi trebuit cu câteva luni mai înainte să-i fie trimise. Dar ruşii trecuseră la sud de Iaşi şi ziceau că hai să vedem ce mai putem salva! Că toţi voiau pacea cu Aliaţii, dar s-o facă ei!”
Dalta şi ciocanul
„După 8 noiembrie ’47, văzând că pe nicăieri nu sunt primit din cauza dosarului, am spus că pun mâna pe daltă şi pe ciocan. Şi m-am înscris la şcoala de maiştri care era pe strada Austrului, […] o şcoală încadrată de un personal didactic pregătit să pregătească intelectuali pentru a deveni meseriaşi şi care era utilată cu tot ce era mai modern la vremea aia. Şi eu am făcut acolo, […] am făcut doi ani şcoala asta de radiotehnică. Şi când a fost să intru la Radioul popular, nici acolo nu am fost primit, din cauza dosarului. Şi atunci m-am angajat ca electrician instalator. […] M-am dus, cum se spune în termeni tehnici, la un şantier oarecare, la început. […] Şi am să vă spun că mâna asta era numai puroi, pentru că dădeam de două ori sau de trei ori cu ciocanul în degete şi abia a patra oară nimeream în daltă, că pe vremea aia nu exista aparatura care e acuma ca să facă şanţuri şi aşa mai departe. […]
După ce am făcut şcoala asta, de radio, am intrat la Decorativa, pe baza ei, ca electrician. Şi de acolo m-au arestat şi m-au trimis la Canal […], în ’50.”
Arestarea
„Noaptea, la 12, a intrat cineva în casă şi mi-a spus <Te îmbraci cum ai fost îmbrăcat astăzi>. Eu nu pot să mă plâng de noroc, pentru că după ce am fost dat afară de la Decorativa, am fost concentrat ca sublocotenent de artilerie antiaeriană. Şi ce mi-am spus eu într-o zi, Decorativa mă dă afară că nu sunt demn şi Armata mă primeşte ca ofiţer! Şi m-am dus îmbrăcat ofiţer la Decorativa, la un director adjunct, fost chelner […] şi care când mă vede <Aaa, tovarăşul Cordescu, ce bine!… Şă ştii că între timp noi te-am analizat, eşti complet curat, încât atunci când te întorci şi vii înapoi, termini cu concentrarea, poţi să ceri înscrierea în partid.> Când mi-a spus că <poţi să ceri înscrierea în partid>, am rămas [uimit]. Şi eu nu sunt nici stofă de mucenic şi nici de erou şi nu pot să garantez că, atunci când mi s-ar fi pus întrebarea <te înscrii în Partid?> eu aş fi spus <nu>, sau aş fi spus <da>! Nu ştiu…
Şi mă duc acasă, cu gândul de a vedea ce voi face atunci. […] Seara mă arestează! Am trecut prin dormitorul mamei, pe care o văd… Că să ştiţi, greul… a fost greu, fără îndoială, dar adevărata greutate a fost pentru mamele şi pentru soţiile de acasă. Şi parcă o văd pe mama, stând în capul oaselor, în pat, şi zicând: <Unde-l duce? Unde-l duce?> […] Şi coborând etajele şi realizând că sunt arestat, odată s-a aşezat pe mine o linişte şi am spus: <Am scăpat de înscrierea în partid!> […]
Canalul Dunăre-Marea Neagră
„De ce eu am ajuns la Canal şi n-au ajuns şi alţii, din categoria mea? […] Eu n-am fost judecat, eu am avut o condamnare administrativă prelungită şi după aia, dacă nu murea Stalin, muream toţi acolo!
După ce m-am întors de la Moscova, bineînţeles aveam la minister un ofiţer sovietic, ofiţer major, Goldmaher îl chema, care ştia perfect româneşte – era simpatic, de altfel – şi care venea să stea de vorbă cu noi. El, de fapt, venea să vadă care este atmosfera, dar noi nu ştiam de lucrul ăsta atunci. Şi-mi aduc aminte că, la un moment dat, stă de vorbă cu noi şi face următoarea afirmaţie: <Basarabia, pământ sovietic!> Şi eu nu am de lucru – vocea ţi-a fost dată să taci, să vorbeşti când trebuie, dacă trebuie, ce trebuie – şi eu intervin: <Pardon, domnule locotenent, Basarabia nu este pământ sovietic! Basarabia este pământ al sovietelor!> <Aaa, da?… Ai dreptate…>, nu ştiu ce, dar asta s-a notat.
Eu am fost martor al apărării în procesul <lotului de la Ministerul de Externe>, care s-a judecat pe Ştirbei Vodă, prezidat de faimosul Alexandru Petrescu, colonelul Alexandru Petrescu pe care l-am cunoscut destul de bine, mai târziu. Şi intru, […] am fost chemaţi mai mulţi. […] Şi când intru, în culoar iese Victor Rădulescu-Tocănel. Eu, când l-am văzut – în spate erau doi în civil – m-am dus la el, l-am îmbrăţişat, <Viki, ce faci?>, nu ştiu ce… Nu m-am gândit nicio clipă că eu nu trebuie să iau contact [cu el]… Că [pe urmă], după ce am venit eu de la puşcărie, mă vedeau unii pe stradă, treceau pe partea ailaltă, nu voiau să aibă de a face cu mine! Aşa s-a ajuns… După toate astea, sigur că… or mai fi fost şi altele, nu-mi aduc aminte, şi care or fi fost undeva contorizate şi care au dus la faptul că eu am fost arestat, fără să fiu judecat, şi dus la Canal. […]
Când am ajuns la Canal, că întâi am stat la Ghencea trei luni, în octombrie, şi când mi-au luat hainele de ofiţer, întâi mi-au luat epoleţii, bineînţeles. Şi când au venit să-mi ia epoleţii, am spus: <Pardon! Epoleţii ăştia nu mi i-ai pus dumneata pe umeri! Eu mi i-am pus, eu mi-i dau jos!> […] Dar cizmele, care erau nişte cizme nemţeşti noi-nouţe, nu mi le-au luat până când am primit de acasă. Toţi erau cu picioarele goale, în zloată, eu eram cu picioarele goale, dar uscate, în cizme. Şi puţini oameni au putut să trăiască mulţumire mai mare… Nu aveam nişte haine de stradă, ci [haine] cusute cu sârmă şi-mi era frig, când ajungeam la şantier mâncam zeama, dar până acolo mi-era frig. Şi am ieşit la raport, să-mi dea nişte haine groase. Şi mi-au dat o haină de ocnaş. Şi când am pus-o pe mine şi am simţit că mi-e cald, am fost aşa de mulţumit, şi coborând de la comandament, jos, în baraca unde stăteam eu, îmi curgeau lacrimile aşa cum curg dintr-un robinet care nu se mai închide cum trebuie. Şi mă gândeam ce fericit sunt eu, că port o haină de ocnaş […], pentru că-mi era cald cu ea. Comandantul lagărului, când am ajuns eu acolo, era faimosul Borcea, care după aia a trecut la Midia, care a fost un lagăr de exterminare.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2002]
