Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
Aviatorul Tudor Greceanu a fost descendentul unor familii din vechea elită a Moldovei, un strămoş ilustru fiindu-i diplomatul şi scriitorul Ion Ghica. În anul începerii celui de Al Doilea Război Mondial tocmai absolvise Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie. A fost unul dintre cei mai buni piloţi militari şi un om cu caracter nobil. Avea să-şi dovedească toate aceste calităţi nu numai în cei patru ani de lupte pe fronturile estic şi vestic (6000 ore de zbor, 42 de victorii), dar şi în perioada detenţiei, în cei 18 ani în care şi-a păstrat demnitatea, atât cât putea un deţinut politic al regimului comunist să o facă. O încercare nereuşită de evadare din penitenciarul Aiud l-a lăsat fără picioare şi i-a adus chinuri suplimentare. În 1964 a fost eliberat, împreună cu ceilalţi deţinuţi politici.
Povestirile lui Tudor Greceanu din vremea războiului au fost înregistrate pentru Arhiva de istorie orală, cu un an înainte de a se stinge. Faptele sale sunt relatate cu modestie şi sentimente echilibrate. Se mai simţea şi atunci, în 1993, acea trăire patriotică ce fusese dovedită prin fapte în decursul agitatei sale vieţi.
Examenul războiului: Stalingrad
„Noi am fost prinşi în încercuirea de la Stalingrad – în care a fost prinsă unitatea asta a lui von Paulus, se chema Armata a 6-a germană – […], examenul ăsta al războiului pentru o unitate militară de aviaţie sau de orice altceva. Or, la acest examen care în tratatul de istorie a aviaţiei române a fost complet şters, nici măcar menţionat, este cel mai strălucit examen pe care l-a dat Aviaţia Română, de la pionieratul ei şi până în zilele de astăzi. De ce?! Pentru că în perioada acestui Al Doilea Război Mondial, această minusculă aviaţie românească – noi aveam o aviaţie foarte mică, un singur grup de Messerschmitt, un grup înseamnă 45 de avioane când este complet – deci această minusculă aviaţie românească s-a bătut – şi s-a bătut efectiv! – cu cele mai mari patru aviaţii din lume! Pe de-o parte cu ruşii – o iau în ordine cronologică -, după aceea cu americanii, cu englezii şi cu nemţii. Deci, cele mai mari patru aviaţii din lume au fost la un moment dat inamicii noştri. Şi niciuna din aceste mari aviaţii nu a putut face abstracţie de existenţa Aviaţiei Române! Nu puteam să îi învingem: n-aveam nici efectivele, nici timpul şi nici posibilitatea materială de a o face. Dar toţi au trebuit să ţină cont şi au avut nişte pierderi enorme, datorită acestei minuscule Aviaţii Române. Toţi au menţionat şi au continuat să menţioneze în istoriile lor existenţa şi dificultăţile pe care le-a pus această aviaţie. …Or, asta nu e treabă puţină!
[…]
După încercuirea de la Stalingrad, când noi am ieşit din încercuire în nişte condiţii foarte dramatice, pe care le-am descris eu în scris […], am ieşit 13 inşi din 400 şi vreo 50 de oameni… Adică, practic, 26 – nu 13! -, dar numai cu 13 avioane. Şi bineînţeles avioanele astea fuseseră, ca să zic aşa, mutilate. Pentru că noi le-am demontat ca să putem lua a doua persoană în avion, noi am demontat aparatură radio, busolă-mamă, blindaje, rezervoare de oxigen, în sfârşit, tot. Şi am pus pe burtă, culcat, în fuselaj încă un om pe care să reuşim să-l scoatem din această încercuire.
Ei, lucrul ăsta a constituit aşa o surpriză pentru nemţi, ei ştiind că în primul rând Messerschmitt-ul nu poate zbura noaptea, în al doilea rând că în nici un caz nu poţi să zbori cu încă o persoană la bord, pentru că dezechilibrează total avionul, era o acţiune sinucigaşă. Am spus: <Dom’le, dacă tot murim, cel puţin să încercăm să scăpăm! Dacă unul scapă şi tot e bun, pentru că are cine să dea de ştire ce se întâmplă aici!>
Ei, după această chestiune, sigur, unitatea urma să fie trecută în refacere, ca să fie redotată sau să… ştiu eu, să se cârpească ceva sau să fie dotată cu alte avioane, mă rog. Nemţii s-au opus şi au spus: <Nu, dom’le! Chiar aceşti 26 de inşi… Noi vă oferim să le dăm material de ultimul tip şi să îi încadrăm în cea mai strălucită dintre toate unităţile noastre de vânătoare>.”
Flotila Udet
„Începând de la 1 martie 1943, într-o localitate care se numeşte Dnipropetrovsk, am venit voluntar, cu efectiv de grup sub comanda unui oarecare căpitan Radu Gheorghe şi am intrat în Flotila Udet. A fost o perioadă de fâlfâire, pentru că nemţii înţelegeau că dacă intrăm în Flotila Udet şi mai ales o flotilă cu atât de mare tradiţie la ei, să purtăm uniforme germane şi să avem culori germane pe avioane. Şi noi am refuzat. Am spus: <Domnule, noi suntem ofiţeri români, nu putem să fim ofiţeri în două armate. Şi nu poţi să fii ofiţer român şi să porţi uniformă germană şi atunci noi nu renunţăm la calitatea noastră de ofiţeri români! Şi, în consecinţă, noi nu purtăm decât uniformă românească şi numai culori româneşti pe avioane, indiferent că sunt ale dumneavoastră. Dar nu înseamnă că aviaţia română a dispărut de pe front. Altfel n-avem ce căuta aici. Noi n-am primit nici un ordin în ceea ce priveşte trecerea noastră în aviaţia germană. N-am primit un asemenea ordin>. Şi-atunci, cu ordin special venit chiar de la Göring, ni s-a aprobat această treabă. Şi am funcţionat timp de patru luni, până la refacerea Corpului Aerian, în Flotila Udet, sub comandă germană, cu trupă germană, cu avioane germane, cu toate acareturile germane şi în manieră germană, în operaţii comandate nu de Corpul Aerian Român, ci direct de unitatea superioară din armata germană, în Flotila Udet.
Refacerea [noastră] înseamnă septembrie, la Kirovograd, când a reintrat în luptă Corpul Aerian, în prezenţa regelui şi a mareşalului Antonescu. Deci, această perioadă de patru luni de zile în realitate a fost cea mai frumoasă – din punct de vedere al performanţelor aviatice – pe care am avut-o. Golani de-ai noştri spuneau: <Dom’le, orice aterizare e bună, de pe urma căreia pilotul mai poate merge în picioare>. Asta e una. În al doilea rând, avionul nu contează… […]
Îmi aduc aminte, atunci când ne-am dus şi ne-am legat în avioane pentru ca să plecăm, ne-au făcut semn de la Flugleitung [Turnul de control]: <Opriţi, opriţi, opriţi!> <Ce s-a-ntâmplat, dom’le?> <Păi, trebuie să vă dăm Verpflegung…> Verpflegung era o cotă de hrană ultraconcentrată care se dădea fiecărui pilot în momentul în care făcea un zbor de încercare. Şi pentru că noi făceam asta, odată cu zborul de încercare […] ne-au dat punguţa cu chestii de-astea…
Nu vă pot spune condiţiile [bune] în care lucram: nu ne deplasam, vorba-aia, nici ca să ne ducem să ne cumpărăm un pachet de ţigări fără maşină! Nu se întâmpla vreodată să se întârzie cu masa. S-a mers până acolo încât în Flotila Udet, pentru ca să menţină oarecum standardul acesta al ţinutei, [s-a cerut mereu] ca ofiţerii să fie bărbieriţi, curaţi, nu ştiu ce… Au adus o doamnă pe care o chema Lili – numele ei nu l-am ştiut niciodată, nemţoaică – dar în afară de faptul că era o femeie foarte frumoasă, era de o eleganţă, de un bun gust, de o pricepere, de un tact nemaipomenit… Să arunci o femeie singură – sigur, sub protecţia comandantului, dar într-o unitate de oameni în luptă – e o chestie foarte grea şi e foarte greu să menţii echilibrul respectiv!”
Bucureştiul în război
„Vedeai ofiţerii români – chiar cei care rămâneau pe la diferite comandamente de-astea care apăruseră ca ciupercile pentru a masca pe cei care nu vroiau să meargă pe front – care îşi lăsau în Bucureşti, aici, bărbi, umblau nespălaţi… toţi încercau să se-mbrace în haine de trupă, ca să pară a veni de pe front. Şi când îi întrebai: <Unde eşti, dom’le ?> <La Comandamentul Forţelor Aeriene>. <Da’ ce forţe comandaţi voi acolo? Forţele Aeriene sunt pe front, nu sunt în Bucureşti!> Dar apărusera tot felul de [comandamente]… comandate de generali, de colonei, de maiori, de nu ştiu ce, toţi învârtiţii, toţi ăştia care făceau război în Bucureşti.
Şi am să vă mai spun o chestie: de câte ori am fost nevoit să mă întorc – pentru aducere de avioane sau preluare de avioane – în Bucureşti, abia așteptam să plec înapoi. Nu ştiu, era aşa de demoralizant acest Bucureşti şi de… plinătatea asta de învârtiţi şi de oameni care nici măcar nu ştiau că e război, încât abia așteptam să pot respira aerul curat de pe front. E foarte curios de spus, dar aşa este. Şi de foarte multe ori m-am gândit ce mă fac eu după ce, terminându-se războiul, voi fi nevoit să trăiesc acolo!… Lucrurile n-au fost chiar aşa, pentru că au evoluat în cu totul alt fel decât ne-am fi aşteptat noi.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1993]
