Conflictele din cadrul NATO
După ce summit-ul din iulie 2018 a fost marcat de schimburi de replici dure între preşedintele Statelor Unite, Donald Trump şi liderii europeni – în primul rând cu cancelarul german, Angela Merkel – pe tema contribuţiei la bugetul comun al alianţei,Trump era nemulţumit de faptul că majoritatea ţărilor nu au vărsat 2% din PIB-ul lor în visteria NATO, aşa cum au convenit, anul acesta Emmanuel Macron a creat tensiuni în sânul alianţei nord-atlantice. În cadrul unui interviu acordat ziarului The Economist, președintele Franței a calificat NATO drept o organizaţie aflată în moarte clinică. Acesta a afirmat că Statele Unite nu mai respectă una dintre prevederile esențiale ale Statutului NATO şi anume articolul 5, care se referă la apărarea colectivă. Macron nu și-a ascuns niciodată părerea că este adeptul înfiinţării armatei comune europene, care să fie independentă de politica externă a Statelor Unite. Emmanuel Macron nu este de acord ca Washington-ul să aibă un rol de lider în cadrul NATO, aşa cum s-a văzut acest lucru cu ocazia conflictului ucrainean, în Orientul Apropiat, precum şi în Africa, în special în zona Sahel (o fâşie de tranziţie de la deşertul Sahara la regiunea de savană Sudan). Criticile lui Macron au antecedente. Este cunoscut faptul că în anul 1966 fostul preşedinte francez Charles de Gaulle, a mai retras odată Franţa din NATO, aproape pentru aceleaşi motive. Acum nu se pune o asemenea problemă, dar cert este că tensiunea din cadrul organizaţiei a crescut şi acest lucru a fost privit cu satisfacţie la Moscova.
În urma eforturilor secretarului general NATO, Jens Stoltenberg disputele generate de preşedinte nu au continuat la summit-ul de la Londra, unde participanţii au sărbătorit 70 de ani de la crearea alianţei, dar acest fapt nu înseamnă că au fost soluţionate problemele semnalate de Macron. Se pare că interesele Statelor Unite sunt divergente față de cele ale membrilor europeni ai NATO. Toată lumea doreşte să beneficieze de protecţia NATO, dar nu toată lumea este dispusă să achite costurile acestei securităţi. Pe de altă parte, europenii s-au săturat să fie atraşi în diferite conflicte militare din Orient, doar pentru a servi interesele Statelor Unite, şi din acest motiv solicită crearea armatei Uniunii Europene.
Criza imigranţilor
Problema principală a gestionării crizei imigranţilor este lipsa unei acţiuni comune şi a unei strategii a UE. Potrivit datelor Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (IOM), numărul celor care au solicitat azil în ţările Europei de Sud este diferit, după cum urmează: Italia 13.808 de persoane, Grecia: 11.236, Spania: 8303, Cipru: 47 de persoane. Acest fapt înseamnă că fenomenul imigraţiei continuă, chiar dacă nu cu aceeași intensitate ca cea din vara anului 2015.
Până în prezent Comisia Europeană a avut două propuneri pentru gestionarea comună a crizei. Prima propunere este din anul 2015 şi se referă la repartizarea imigranţilor între ţările membre ale Uniunii Europene pe baza unor cote stabilite în funcţie de mărimea statelor şi de potenţialul economic al fiecăruia. Acest plan nu a putut fi aplicat din cauza refuzului unor ţări est-europene, este vorba în primul rând de Ungaria şi Polonia. Al doilea plan a fost lansat la aşa numitul „mini summit”al UE de la Bruxelles, din data de 24 iulie 2018. Potrivit acestui plan, s-ar crea centre închise pentru refugiaţi în afara Uniunii Europene (Tunisia, Maroc, Niger, Libia etc.) şi acolo s-ar evalua cererile de intrare pe teritoriul UE ale solicitanţilor. Potrivit conceptului, Comisia Europeană ar finanţa cu o sumă de aproximativ zece miliarde de euro funcţionarea acestor centre sub formă de sprijin pentru ţările de tranzit. Acest plan însă nu a fost acceptat de ţările în cauză.
În aceste condiţii, singurul lucru pe care l-au putut face liderii europeni este că au încheiat o înțelegere cu Turcia să nu permită plecarea refugiaţilor din taberele de acolo, în schimbul finanţării funcţionării centrelor pentru refugiaţi.
În condiţiile nerezolvării la nivel european a acestei probleme, criza refugiaţilor reprezintă subiectul electoral predilect al partidelor populiste de dreapta din Europa (Fidesz din Ungaria, AfD din Germania, Partidul Libertăţii Austriece, Partidul Finlandezilor, Frontul Naţional din Franţa, Liga Nordului din Italia etc.)
Probabil că nu criza refugiaţilor este cea mai mare problemă a Uniunii Europene, dar acesta este subiectul care polarizează cel mai mult poziţiile politice din cadrul comunităţii. Această concluzie este sugerată de diplomaţia spaniolă – scrie ziarul austriac Der Standard – când opinează că Spania nu este de acord cu preşedintele american, Donald Trump, cum că Austria, Italia şi Franța vor fi transformate complet de musulmani în decurs de douzeci de ani, însă este de părere că această criză ameninţă cu destrămarea Uniunea Europeană.
Székely Ervin, Rador
