Marc Semo este, în prezent, jurnalist la cunoscutul cotidian francez Le Monde. El s-a născut în Franţa, dar are rădăcini românești, părinții săi au părăsit România la scurt timp după instaurarea regimului comunist. În decembrie 1989, Marc Semo era trimisul special al ziarului francez Libération în Bulgaria, unde avea loc căderea regimului comunist, iar după ce au apărut primele informaţii despre România, el a fost trimis la Timişoara, apoi la Bucureşti:
Marc Semo: Ziarul mi-a cerut să plec la Belgrad şi de acolo la frontiera cu România, în încercarea de a vorbi cu refugiaţi care veneau de la Timişoara. Eram mai mulţi jurnalişti acolo. Unul dintre primii cu care am vorbit a fost consulul iugoslav de la Timişoara, care era într-un dute-vino de o parte şi de alta a graniţei. Apoi am aflat că Ceauşescu a fugit, se deschiseseră frontierele, am trecut şi eu în România, am fost printre primii jurnalişti francezi ajunşi la Timişoara. Existau deja de câteva zile informaţii despre România, mai ales datorită radiourilor. Toată lumea îşi imagina că este ceva cu totul excepţional acolo, pentru că, în Occident, Ceauşescu era perceput ca un fel de Dracula comunist. Iar în urma exagerărilor difuzate de radiourilor ungare şi radioul şi televiziunea iugoslave, toată lumea se aştepta la un masacru de proporţii. Am ajuns la Timişoara împreună cu colegul meu de la Le Monde, pe 22 decembrie seara; am descoperit un oraş traumatizat, trist, nicidecum vesel că a căzut regimul, ci mai degrabă în stare de şoc. Am fost în balconul de la Primărie şi cum ştiam câteva cuvinte româneşti, am salutat revoluţia română. Apoi, am fost duşi la cimitir, unde ne-au arătat cele 15 corpuri; nu păreau, totuşi, decese recente. Însă, toţi am fost lăsaţi să credem că sunt victime ale recentului masacru. Am scris atunci un articol despre atmosfera tristă de la Timişoara, amintind şi despre acele corpuri expuse, în mod bizar, în cimitir. Am încheiat aricolul spunând că oamenii îşi caută morţii, pentru că se vorbea atunci de mii de morţi. Am reuşit să dictez la telefon articolul, apoi legăturile telefonice au fost total întrerupte. Este o poveste destul de obscură, se vorbea de răzbunarea serviciilor de securitate, fidele lui Ceauşescu, care ocupaseră centrala telefonică şi Timişoara a fost total izolată câteva ore de restul lumii. În acelaşi moment, toate televiziunile occidentale difuzau imaginile cu cadavrele, adăugând comentariul Agenţiei France Presse, care preluase informaţiile furnizate de consulul Iugoslaviei la Timişoara, că s-a produs un masacru, că sunt sute de mii de morţi. Din nefericire, colegii din redacţie de la Libération, au adaugat la articolul meu aceste informaţii, n-am fost prea mulţumit când am aflat, pentru că mie cadavrele mi se păruseră cam vechi. A fost ceea ce astăzi numim cu toţii un fake news. Într-o anumită măsură, zvonurile, ştirile false au făcut parte din propaganda dusă pentru a accelera căderea lui Ceauşescu, după ce celelalte ţări din est deja urmaseră linia gorbacioviană şi răsturnaseră fostele regimuri. Iar în ce priveşte România toată lumea a fost lăsată să-şi imagineze că se întâmplase o imensă baie de sânge.
Întrebare: Ulterior aţi revenit în ziarul dvs asupra acestui eveniment cu falşii morţi ai Timişoarei?
Marc Semo: Am fost furios, desigur. Am plecat apoi la Bucureşti, am relatat despre primele săptămâni ale revoluţiei, iar când am revenit la Paris, directorul meu, care era destul de jenat că a adăugat informaţia France Presse la articolul meu, a decis ca Libération să-şi facă autocritica în propriile pagini şi să spunem ce s-a întâmplat în realitate la Timişoara. Aşa că am plecat din nou, cu o echipă, prin februarie sau martie, am adunat informaţii şi am avut vreo 3-4 pagini de ziar. Aşa că Libération a fost unul dintre ziarele franceze care au povestit în detaliu ce s-a întâmplat în primele zile ale Revoluţiei Române, de la arestarea pastorului Tokes şi până la tentativele de manipulare şi de amplificare a tot ce se întâmpla. Pentru că, revoluţia română a fost, în acelaşi timp, o revoluţie, dar şi o lovitură de stat. Afirmând acest lucru nu vreau să reduc în niciun caz importanţa revoluţiei române, însă, din punct de vedere istoric, toate revoluţiile care au reuşit sunt un amestec de revoltă a maselor şi de lovitură de stat. Eu ştiam deja, inclusiv datorită rudelor mele pe care le mai am în România, că se petreceau anumite lucruri cu ceva vreme înainte de izbucnirea revoluţiei. De exemplu, numele lui Ion Iliescu circula deja…
Întrebare: În presa occidentală?
Marc Semo: Nu, în presă nu, dar printre români se vorbea. Părinţii mei, care au plecat din România în 1948, erau destul de rupţi de România, însă verii mei, care au venit mult mai târziu, cunoşteau povestea lui Iliescu, fost coleg al lui Gorbaciov, în timpul studiilor în Rusia. Apoi, mulţi auziseră de Silviu Brucan, unul dintre liderii comunişti aflat în primele rânduri, încă de la preluarea puterii în 1947. Silviu Brucan a fost îndepărtat de Ceauşescu, plasat în domiciliul forţat cu câteva luni înainte de revoluţie. Numai că, anterior, se bucura de destul de multă libertate. A fost lăsat să părăsească România, a fost şi la Paris, l-am întâlnit atunci, dacă nu mă înşel, chiar în 1989, înainte să-i impună domiciliul forţat. Cred că era protejat, în primul rând de sovietici, probabil. În orice caz, era de neatins. Deci, existau toate aceste elemente, dar ceea ce este fascinant în legătură cu revoluţia română este că munca istoricilor pentru a clarifica ceea ce s-a întâmplat atunci este aproape imposibilă. Sunt două puncte de vedere care se bat cap în cap: primul, că a fost o adevărată revoluţie, ceea ce este parţial adevărat. Desigur, a fost o revoltă populară, dar au existat pregătiri cu mult timp înainte, iar celălat punct de vedere este că a fost un complot al KGB-ului. Cred că a fost câte puţin din amândouă. L-am văzut pe Silviu Brucan, de mai multe ori, după săptămâni, luni trecute de la revoluţie, iar el a lăsat să se înţeleagă că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 89 nu a fost o improvizaţie de ultim moment, dar nici un complot din exterior. Era cunoscută relaţia lui Iliescu cu Gorbaciov, Brucan spunea cu umor despre Petre Roman că era fiul unui bun camarad, un băiat frumos care vorbea limbi străine.
Întrebare: Nu putem însă să-i uităm pe oamenii simpli care au ieşit în stradă la revoluţie. Sunt cei care au fost ucişi, ei nu ştiau nimic de toate aceste aranjamente.
Marc Semo: Nu le-aş numi aranjamente. Însă, existau nişte oameni care se pregăteau, pentru că putea fi consideraţi o alternativă după. Iar ceea ce nu s-a aflat niciodată este cine a tras în cine? Şi cred că va rămâne un mister multă vreme de acum înainte. Am fost în zilele acelea la Bucureşti, era foarte complicat!
Întrebare: Ce vă amintiţi despre tot ce circula atunci despre terorişti? Lumea vorbea că teroriştii sunt arabi îmbrăcaţi în negru, care trăgeau din toate poziţiile.
Marc Semo: Acestea erau zvonurile. Dacă megem pe teoria complotului, dovada că aşa-zisul complot nu era o acţiune centralizată, perfect organizată şi dirijată de la Moscova, în cele mai mici detalii, o reprezintă tocmai această confuzie. S-a produs o răsturnare de situaţie în rândul forţelor de securitate, începând cu generalul Stănculescu. A fost multă confuzie, ceea ce este tipic oricărei revoluţii. Chiar şi fuga lui Ceauşescu rămâne un mister, nu e foarte clar cum a fugit şi ce s-a întâmplat apoi. Iar procesul a fost teribil, ceea ce face ca asupra revoluţiei române să planeze încă foarte multe umbre şi, în plus, din păcate, nefericirea ca momentul fondator al democraţiei să fie tocmai acest proces al dictatorului, o parodie de justiţie! Iar când Silviu Brucan spunea că este nevoie de cel puţin 20 de ani pentru a învăţa democraţia, toată lumea a început să strige împotrva lui. S-a dovedit că avea dreptate. Însă, dacă privim retrospectiv lucrurile, România astăzi, sigur, nu este Suedia, dar nu-i rău deloc. Să fim serioşi: cine şi-ar fi imaginat în 1989 că peste 30 de ani – desigur cu toate problemele de corupţie, dar în acelaşi timp are printre cele mai bune legi anti-corupţie din Europa, are comisar european, iar procurorul Parchetului european este din România. Deci Românai a revenit pe deplin în Europa.
Întrebare: Cum aţi reflectat procesul lui Ceauşescu în ziarul dvs.?
R: Am povestit ce s-a transmis la televizor. În analiza mea, am vorbit despre cum o revoluţie începe printr-o astfel de negare a ideii de justiţie, o revoluţie care a rămas iremediabil bolnavă. Ce s-a dorit să se ascundă, cine au fost acei oameni care i-au judecat pe Ceauşeşti? La limită, putem înţelege motivul pentru care, în acele momente de confuzie, trebuia demonstrat că s-a terminat cu acel regim. Poate fi singura explicaţie logică pentru care Ceauşescu trebuia ucis. Pe de altă parte, să-l ucizi după o astfel de parodie de proces a fost mai rău decât dacă era lichidat fără proces. Pentru că n-ai făcut dreptate, ai creat un lucru monstruos cu acest proces, ne putem imagina poate că era mai bine să fie împuşcat în timp ce fugea. Soluţia ideală era arestarea lor şi un proces adevărat şi corect. Dar cred că nimeni nu dorea acest lucru. Să-l judeci pe Ceauşescu însemna să-i aduci în faţa instanţei pe toţi cei care s-au aflat în preajma lui şi au susţinut regimul. Este păcat că nu se face o muncă istoriografică în România asupra revoluţiei. După câte ştiu, nu există, în acest moment o istorie reală la care, mai mult sau mai puţin, toată lumea să se poată raporta. Eu nu cred că procesul lui Iliescu, aflat acum în curs, va rezolva această problemă. Nu este rolul justiţiei să scrie istoria!
Reporter: Dana Coman, corespondent RRA la Paris
RADOR – 20 decembrie
