22 decembrie 1989
21 decembrie 1989: în faţa sediului Comitetului Central PCR are loc mitingul organizat de autorităţi pentru sprijinirea politicii lui N. Ceauşescu · mulţimea începe să se agite, provocată de o explozie · Ceauşescu este huiduit şi nu-şi mai poate continua discursul · mulţimea se dispersează şi se regrupează pe străzile apropiate, călcând în picioare portretul lui Ceauşescu şi stema RSR · se strigă sloganuri anticeauşiste şi anticomuniste · ora 12.54: transmisia TV este întreruptă · după amiază: Ceauşescu ţine o teleconferinţă cu prim-secretarii comitetelor judeţene PCR în care cere „lichidarea acestor acţiuni” · seara/noaptea: începe reprimarea protestatarilor, atacaţi de soldaţi, TAB-uri, ofiţeri ai USLA · 22 decembrie, ora 9.20: generalul Vasile Milea, ministrul Apărării, se sinucide în sediul CC PCR · ora 10.45: la radio şi la televizor se transmite un comunicat oficial care anunţă moartea „trădătorului Milea” · manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea în sediul CC · ora 12.10: soţii Ceauşescu părăsesc clădirea CC cu un elicopter · în sediile TVR şi Radiodifuziunii pătrund grupuri de revoluţionari · ora 12.50: din Studioul 4 al TVR actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu anunţă victoria revoluţiei, în studio aflându-se şi Ion Iliescu · ora 14.30: soţii Ceauşescu sunt duşi la Târgovişte unde, după un proces sumar, vor fi executaţi în ziua de 25 decembrie · 22 decembrie, ora 23.30: este transmisă la radio şi tv Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale, citită de Ion Iliescu.
Profesorul şi scriitorul Alexandru Mironov, în anii ’70-’80 colaborator permanent la Radioteleviziune, era în decembrie 1989 realizatorul unor emisiuni de ştiinţă la Radio. Aici, în studiourile din strada Nuferilor s-a aflat în zilele revoluţiei. Mă numesc Alexandru Mironov. M-aţi ascultat probabil zece ani şi vreau să vă spun că mulţumesc Cerului pentru că am apucat acest ceas extraordinar în care poporul bătea la uşă, pe care l-am văzut, pe care l-am iubit, ceasul în care cu toţii ne-am recâştigat încrederea în splendidul popor care suntem! Cu aceste cuvinte s-a adresat ascultătorilor în 22 decembrie, la scurtă vreme după fuga Ceauşeştilor de la CC. Profesorul Alexandru Mironov a povestit pentru Agenţia de presă Rador ceea ce a trăit cu 30 de ani în urmă.
Preziua căderii comunismului
„În dimineaţa zilei [de 21 decembrie], mă dusesem la Casa Scânteii, aveam două cărţi la Editura Tehnică, mă cunoşteam cu directorul Editurii Tehnice [Ion Iliescu], m-a şi întrebat: <Ştii ceva în plus? Ai auzit ceva?> Nu ştia Ion Iliescu mai mult decât ştiam noi toţi. [!] Şi am trecut pe la Contemporanul, (…) am văzut cum sunt lucrurile, am simţit cum sunt. […] Şi pe urmă m-am dus spre centrul oraşului şi în centrul oraşului lumea rămăsese după miting şi un tată tânăr, cu doi copii mici de mână era la marginea pieţii. I-am şi spus: <Dom’le, eşti cu doi copii, plecaţi acasă! S-ar putea să fie rău….> Şi a zis: <Nu plec nicăieri! Dumitale îţi place cum trăim?!> M-a zguduit… ăsta a fost practic momentul în care am fost absolut sigur că lucrurile aveau să se schimbe. […] Asta a fost în 21, când eu m-am pregătit, îmi trimisesem copiii la munte împreună cu mama lor, la Buşteni, încă de cu două-trei zile înainte, poate şi pentru că presimţisem că lucrurile se întâmplă, urmau să se întâmple.
Şi m-am dus şi mi-am pus la adăpost maşina şi împreună cu soţia am ieşit seara pe stradă să vedem cum sunt lucrurile. Am participat efectiv la mitingul în care l-am văzut pe Dan Iosif, l-am văzut pe Dincă, pe tânărul universitar Petre Roman care venise cu studenţii, după cum am aflat. Şi atmosfera nu avea cum să se schimbe, decât să se zguduie. Şi erau deja scutierii – ăsta e un peisaj care mă zguduie de câte ori mi-l amintesc! – şi printre scutieri, Gelu Voican Voiculescu trecând de la om la om. După aia am aflat că le spunea: <Du-te acasă! Familia ta, mama ta…> […] Iar Dan Iosif s-a apucat, împreună cu ceilalţi, să facă baricada [de la Universitate]. Rupea mese, scaune, din locul lor şi le punea în mijlocul străzii şi ţipa. N-am să-l uit pe Dan Iosif: <Acum! Dacă nu-i acum, n-o să mai fie niciodată! Nu plecaţi, oameni buni!> Din păcate, am plecat pe la 10.30. Spun <din păcate> pentru că m-am simţit puţin laş, dar mi-am dat seama că nu putea să se întâmple atunci, seara. Muriseră primii oameni, călcaţi de TAB-uri şi asta înfuriase grozav mulţimea care se strânsese seara în centru. […]
M-am învârtit prin centru, alături de soţie, mergând de la Universitate până spre blocul turn de lângă Sala Palatului, am trecut pe lângă un grup de miliţieni, unul m-a tras într-un hol, în gang acolo, m-am zbătut, am strigat: <Eu sunt ziarist!> şi mi-a dat drumul. […] La un moment dat, trecând pe lângă Palatul Telefoanelor, era un grup de tovarăşi care stătea lipit de uşa de la intrare şi cineva mi-a arătat: <Uite, ăla-i Dumitru Dincă…> Era un grup de la CC care vroia să vadă cum evoluează lucrurile, erau TAB-uri şi pe acolo. Era o atmosferă de teroare, cum ştiam din filme că trebuie să fie. […]
După ce am plecat, am aflat că s-a tras pur şi simplu cu mitraliera şi au fost ucişi oameni chiar lângă Universitate. […] Înainte, însă, să plec acasă, am apucat să văd cum pe zidul Universităţii apăruseră lozinci: <Jos Ceauşescu!> <Jos Leanţa!>. Scria un băiat dumnezeieşte cu o pensulă, avea vopsea la el: <Plopul a făcut pere!>… N-am să uit asta! Fusese, la Congresul al XIV-lea al PCR, [spusese Ceauşescu]: <Socialismul o să cadă… [când o să facă plopul pere]!> şi puştiul scria <Plopul a făcut pere!>… Pur şi simplu plângeam acolo.
M-am întors acasă, m-am pregătit, am îmbrăcat pe mine haine groase, mă aşteptam la bătaie a doua zi.”
Ziua mult aşteptată
„Am plecat la 6 [dimineaţa] de acasă. Am mers cu metroul, deci este în 22 [decembrie] ce vă spun, am coborât din metrou în Piaţa Unirii, am mers pe jos. O tânără urla: <Mi-au ucis fratele, mi-au ucis fratele!…> şi deja am văzut primii morţi, la întâmplarea care fusese noaptea.
Am mers pe jos până în Radio. Am intrat într-un peisaj absolut zguduitor, pentru că era o grupă de soldaţi cu armele în mâini, ne-au legitimat, un subofiţer era cu ei… […] Era un dispozitiv de apărare pus acolo, înăuntru, în sala de la intrare. […] Noi trăisem, generaţia mea, ani de pace, totuşi… adică, armele te zguduie. Aveam în ziua aceea o emisiune înregistrată cu Marcian Bleahu, despre cutremure – un moment de inspiraţie. N-a intrat emisiunea, pentru că s-a sinucis Milea, cum ştim. […]
Când aţi ajuns în Radio, care era atmosfera?
Nu prea vorbea nimeni, nici n-a fost multă lume la serviciu. Am urcat, trebuia să fie o expoziţie de artă a unuia dintre colegi, Cornel Rusu. Am urcat trăgând cu urechea la radio unde era muzică, unde se [spusese că se] sinucisese Milea, oricum ştiam, când îi omori capul Armatei, Armata nu mai ascultă, aşa spune istoria.
M-am dus la expoziţia de sus, am coborât […] şi am văzut pe geam TAB-urile, tancurile coborând spre Eroilor, deci nu ducându-se spre centru, coborând spre Eroilor. Atunci mi-am dat seama că ceva se întâmplă, mai ales că un TAB s-a oprit şi o fată a dat flori. După aia am aflat că fata aia era [actriţa] Anda Onesa, cea care s-a urcat pe tanc cu flori. […] Şi m-am dus repede în birou. La etajul 4, după luna ianuarie, am găsit câteva gloanţe vârâte [în pereţi], se trăseseră în nopţile care au urmat. […]
Am coborât [în holul de la intrare] şi lângă mine au fost: Mircea Munteanu, Mihai Miron, Carol Mălinescu – de ăştia sunt sigur, că mi-i amintesc cum erau în spatele meu. Şi am coborât în holul principal, pentru că auzisem că a venit mulţimea. Se auzea zgomot şi mersese zvonul până la etajul 4, deci ăla trebuie să fie momentul. Într-adevar, mulţimea venise, era la ferestre, băteau cu pumnii… A! era şi domnul inginer Ilie [Mihai] de la Tehnic, singurul care coborâse, din conducere n-a mai fost nimeni acolo.
Şi atuncea eu m-am hotărât să joc rolul meu pe care aşa mi-l pusesem în minte, eu, profesor de matematică. Am făcut un pas înainte faţă de colegii mei, m-am aşezat în faţa grupului ăluia – nu ştiu câţi erau, 10 probabil, cu arme, parcă-i văd, domnule! Erau cu căştile pe cap, băieţi de 19, 18, 20 de ani, le curgea transpiraţia, se uitau îngroziţi şi ei, îngroziţi şi noi. Şi le-am spus: <Sunt ziarist cunoscut, sunt părinte de copii ca voi, scriu poveşti pentru copii ca voi; dacă vreunul dintre voi trage, o să luăm foc toată instituţia, o să ardem!> Mulţimea încremenise la geam… adică scena era… mi-o închipui aşa, ca pe un stop-cadru la… [un film].
Se ridică subofiţerul, Fănică Băjenaru îl chema, face un semn – era înalt, solid, aşa – şi puştii ăia, dintr-o dată, în monom aşa, au dispărut pe scările spre subsol. Dar, pur şi simplu, dintr-o dată am rămas singur cu Fănică Băjenaru! Florică s-a ridicat, avea puşcă mitralieră, o armă automată… a plecat demn, cum să spun, asta a simţit el că trebuie să facă atunci! A plecat şi eu am rămas cu doi ofiţeri de Securitate care erau lângă Ilie acolo şi duşi la uşă, Corin Bianu şi Mihail care acum e editor. M-am întâlnit cu ei şi m-am şi împrietenit. M-am întors spre ei şi le-am spus… mulţimea încă nu mişca. Ce vă spun a durat poate 30 de secunde, nu mai mult. Şi ofiţerul le-a spus: <Dacă voi trageţi acuma, murim cu toţii>. <Nu, că noi nu…> <Plecaţi de aici!> Au plecat, m-am dus, am deschis uşa [şi am spus revoluţionarilor]: <Zece inşi să meargă acum cu mine, să intrăm în emisiune…> Deci, eram cu Ilie, 10 s-au ales pe ei. Au fost de o disciplină şi înţelegere şi linişte, n-aş fi crezut!
Am urcat treptele până la capătul culoarului unde era tot un subofiţer cu arma automată. Avantajul de a fi lucrat la Televiziune şi de a fi cunoscut îţi permite să deschizi uşi. Şi le-am spus: <Sunt cu mine…>. […] N-a zis nimic, s-a dat la o parte. Am intrat cu oamenii ăia într-o linişte totală şi am intrat acolo unde era lumina aprinsă, unde se transmitea, la etajul 2. Şi înăuntru, Coralia Meteleanu pe care o cunoşteam, şi colegul Filipoiu. Şi Coralia înţelege dintr-o dată [ce se întâmplă]. Deschide emisiunea, deschide directul şi Filipoiu spune: <Comunicat important pentru ţară!> Atuncea mi-a trecut prin minte: <E ca la 23 august 1944, e un moment istoric!> Şi am spus câteva fraze şi <Ceauşescu a plecat!> – aflasem pe drum că a plecat, aflasem urcând scările…- <Ieşiţi acum, oameni buni, ocupaţi sediile…>
Calculul meu de profesor de matematică era aşa: că Televiziunea n-avea să zică nimic – dar a zis! – şi că în ţară sunt cel puţin un milion de receptoare de radio. Radio era puternic, totdeauna a fost, Radio este cea mai bună instituţie românească din toate timpurile. Şi asta îmi şi închipuiam. Pe urmă, mi-a spus Tudorică Gheorghe la Craiova, că <Mă, în clipa în care te-am auzit am şi ieşit în stradă buluc…> şi asta am auzit din mai multe părţi, de peste tot. Nu se mai putea opri nimic din asta… Ăsta a fost semnalul pe care am simţit eu că trebuie să-l dau!
Şi imediat au început să vorbească unii şi alţii cu mine, s-au deschis jos uşile, larg, pentru toată lumea, au urcat oamenii şi au intrat în emisiune şi a fost un talmeş-balmeş minunat în continuare. Am luat legătura cu Televiziunea, am văzut ce se întâmplă la Televiziune şi că şi acolo pătrunseseră oamenii. Am simţit aşa, că mi-am împlinit menirea pe care o aveam în Radio. […] În ziua aceea am rămas încă vreo două-trei ore, urmărind cumva ce se întâmplă. Dar se întâmpla de la sine, era natural ce se întâmpla, era absolut minunat!… A venit Ana Blandiana, ţin minte că asta am întrebat-o, în timp ce toată lumea striga, <Mai suntem un popor vegetal?>… Plângea… <Nu, ne-am ridicat până la cer!>.”
22 decembrie, seara
„La Televiziune Ion Iliescu propusese: hai să ne întâlnim la Comitetul Central, cei care vreţi să gândiţi să facem ceva! M-am dus la Comitetul Central, ca să văd ce-o să fie… era o necunoscută o nebuloasă uriaşă! Nu trăsese încă nimeni împotriva nimănui. […]
M-am întors la Radio, începuseră împuşcăturile, începuse război, Dumnezeu ştie ce război civil era!
Din momentul în care aţi intrat în cabina de emisie, cine asigura conducerea? A existat o persoană care şi-a asumat responsabilitatea organizării?
Cei care eram acolo… […] Mă întrebau şi eu le spuneam, întrebam pe alţii şi ei spuneau. […] Şi am început să ţinem emisiune, să chemăm oamenii, să ne facem datoria Radioului. Radioul şi-a împlinit, zic eu, exact menirea pe care [o avea]. […] Unul dintre colegi şi apoi un altul dintre colegi s-au dus ca să fie receptorul telefoanelor care veneau. Domnule, veneau nişte ştiri de-ţi făceau [părul măciucă] … Sunau cetăţenii din ţară: <Ştire de la Craiova: s-au otrăvit fântânile!> <Atenţie, sunt rachete pe cer!> […] Ce a făcut Tică Brateş [la Televiziune], săracul de el – că el a vrut să facă bine! – a menţinut atmosfera asta, fiind convins că va fi o reacţie a Securităţii, de o să ne omoare pe toţi. Noi, în Radio, n-am făcut aşa, […] ne-am hotărât să cenzurăm ştirile, <nu dăm prostiile…>.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2019; fragmente publicate în volumul Radio istorii 21-25 decembrie 1989, Ed. Casa Radio, 2019]
