Familia Parisescu are rădăcini adânci care duc până în Franţa medievală, pe vremea când se chema „Parisi” şi era o familie de nobili. În Epoca Modernă o ramură s-a mutat la Genova şi apoi mai departe, risipindu-se la gurile Dunării. Unii dintre descendenţi, proprietari de corăbii cu trei catarge, s-au aşezat la Brăila, în „cetatea grânelor”.
Atunci când s-a născut Vasile Parizescu (1925-2019), familia locuia la Brăila de un secol, într-o splendidă casă în stil genovez-veneţian de pe malul Dunării. Tot acest trecut al Pariseştilor, nobili şi bogaţi, se cunoaşte în detaliu din investigaţiile tatălui, ale colonelului Iancu Theodor Parisescu, cel care l-a şi aşternut pe hârtie, în zeci de caiete.
Acesta este mediul în care a fost educat generalul, pictorul şi colecţionarul de artă Vasile Parizescu, primul din neamul său care a avut o literă schimbată în nume. Amintirile lui despre întrunirile de familie din zilele de sărbătoare s-au păstrat într-un interviu realizat pentru Rador în 2018.
„[La noi în familie] era regulă: de Paşte te îmbrăca pentru vară, iar pentru Crăciun înainte, încă din octombrie-noiembrie te îmbrăca pentru iarnă, în fiecare an. Erau magazine Scherg numai dintr-astea cu stofe, venite de la Braşov. Încălţăminte Dermata… Mi-aduc aminte că Dermata era cea mai bună şi ne cumpăra pantofi de lac, sandale, iar pentru iarnă ghete mai subţiri pentru musafiri şi ghete pentru patine. […] Asta nu se mai pune, palton, căciulă… nu purtam paltonul mai mult de doi ani! Bine, mai şi creşteam… sau chiar un an, dacă nu mai mi se potrivea…
Şi sărbătorile de iarnă cum erau în familia dumneavoastră?
Sărbătorile de iarnă erau deosebite! În primul rând, tata scrie în memoriile lui că el, când era copil, plecau coloanele de docare şi trăsuri la vie la tata-mare, la Baldovineşti… […] Bunicul făcea coloana de prieteni cu soţiile, plecau vinerea şi până duminica seara petreceau acolo. […]
Afară de asta, în familia noastră şi a bunicului – chiar şi după ce a murit bunicul – mama mare făcea mesele de Crăciun şi de Paşti, toată familia se aduna la mama mare. Avea casă mare şi masa se întindea din camera dinspre stradă până aproape de camera care era lângă bucătărie, adică pe trei camere!
Se gătea tradiţional?
Se gătea absolut tradiţional. Începea cu gustări, făcute… ştiu eu, nu prea mai ţin minte că nu prea mă omoram eu cu mâncatul aşa mult, dar ştiu că sarmalele erau foarte bune, piftie bună era… se începea cu fazani, cu curcani, cu purceluşi şi aşa.
Aceste mese le-a preluat pe urmă, după ce a murit bunica, le-a preluat tata, pentru că el era cel mai mare şi se adunau 30, 30 şi ceva de inşi în casa noastră, tot aşa de mare, iar mesele erau aşezate de la un capăt la altul. Iar noi, copiii, în altă cameră. […]
La noi, pentru că tata avea funcţie şi soldă şi chestii, măicuţa avea două ajutoare, femei pentru casă, dar nu aveam ordonanţa la care tata avea dreptul. El spunea întotdeauna aşa: <Soldatul este chemat în armată pentru a-şi face datoria faţă de ţară, nu faţă de familia comandantului regimentului sau altui ofiţer – că toţi ofiţerii aveau ordonanţă, indiferent că erai sublocotenent sau colonel. […]
Se făceau petreceri şi în timpul anului?
A, da, sâmbăta şi duminica erau petrecerile normale. […] Distracţie, cântece, glume, mâncare, dans. Aveam un patefon cu pâlnie mare, iar băiatul ăsta, Nicu, fratele vitreg al tatei, se ocupa de patefon. El îl învârtea, el îl repara, el făcea şi el se ocupa de patefon tot timpul. […]
Ei, şi petrecerile astea erau… cum să zic, sâmbătă, duminică, obligatoriu veneau toate neamurile, eu le invitam, copil fiind. Până când s-a întâmplat nefericirea ca eu să spun lui mătuşă-mea, la o mătuşă, la alta, lui mama mare: <Hai, veniţi la noi la masă>. Şi ele: <Da, dar astăzi, Ciufulică>, îmi spuneau ele mie, <e post. Are Tinuşca peşte?> Şi eu zic: <Are!>. Au venit. Şi au venit şi măicuţa în ziua respectivă a pregătit pasăre. Şi ele care erau habotnice şi ţineau post au zis: <Tinuşca, dar nu ai peşte?> Şi măicuţa a spus: <Nu, n-am peşte! Nu e zi de post…> <Ba da, e zi de post!> <Ciufulică ne-a zis că ai făcut peşte şi de asta am venit>. Şi-atuncea măicuţa şi-a dat seama cine făcea invitaţiile în zilele ne- de sărbătoare, ne-sâmbătă, ne-duminică. În acele zile făceam eu invitaţiile, până mi-a tras o bătaie bună şi de atuncea n-am mai invitat şi-am lăsat să vină sâmbătă şi duminică, cum era normal.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2018]
