Înfrângerile suferite în anii 1942 – 1943 de trupele române în luptele din sudul Rusiei (Stalingrad) și din Caucaz au determinat pe liderii opoziției (Iuliu Maniu și Dinu Bratianu) să caute canale de comunicare cu Aliații occidentali în vederea încheierii unui armistițiu. Trebuie menționat că aceste tatonări au fost făcute cu acordul tacit al mareșalului Ion Antonescu și al ministrului de externe Mihai Antonescu. Cele mai importante contacte ale opoziției au fost stabilite la Ankara, Berna, Lisabona, Cairo, Madrid și Stockholm. Către sfârșitul anului 1943 prin reprezentanțele diplomatice de la Ankara şi Stockholm reprezentanți ai Guvernului român au început tatonări pentru a stabili contacte cu aliații. Guvernul român urmărea în esenţă aceleaşi obiective ca şi opoziţia: scoaterea țării din război. Dar, emisarii români s-au izbit de poziția categorică a Uniunii Sovietice care a cerut tot timpul României capitularea necondiționată. Sperând într-un ajutor diplomatic din partea aliaților occidentali (SUA și Marea Britanie), emisarii români și-au intensificat eforturile pentru a se ajunge la o înțelegere. Astfel, în martie 1944 Barbu Ştirbei s-a deplesat la Cairo, ca reprezentant al Guvernului român şi al opoziţiei, și le-a comunicat aliaților care este principalul nostru obiectiv în cazul semnării unui armistițiu: respectarea integrităţii şi suveranităţii României. De asemenea, Barbu Ştirbey era autorizat de „a lua angajamentul că România va contribui cu forţele sale militare şi economice la conducerea ulterioară a războiului împotriva Germaniei.” Uniunea Sovietică a refuzat negocierile, cerând în continuare României capitularea necondiționată. În același timp, au avut loc întâlniri cu diplomați occidentali la Lisabona și Madrid. Aflați la post în țări neutre, diplomații români erau îngrijorați de mersul războiului și încercau să stabilească contacte cu diplomații americani, după cum își amintește Maria Nalder, care între 1941 – 1946 a fost secretară la Legația României de la Madrid.
Când am ajuns eu la Madrid, diplomații vechi, legionari [care erau pro germani] nu mai erau acolo. Ministrul României la Madrid, Nicolae “Niki” Dumitrescu a avut legături cu diplomații acreditați la Madrid…. Era ingrijorat de starea noastră. Eram împotmoliți în războiul din Rusia care era un dezastru. Și nimeni nu era încântat să se continue războiul ăsta care nu avea rost. Ne-a interesat Basarabia. Atâta tot! Restul nu ne interesa. Ce am cautat noi la Stalingrad? Am mers degeaba. Ca să moară atâția români…. (…)
Începând cu ’42 tatonări [cu americanii] la Madrid s-au facut…. De fapt, tatonări s-au făcut peste tot. Nu numai la Madrid. [Tatonări s-au făcut și] la Ankara, la Stockholm…(…) Știu că mai multe tatonări s-au făcut la Lisabona. Pentru că acolo era Victor Cădere. Și Brutus Coste era la Lisabona. El a avut cea mai bună legătură cu Aliații. Majoritatea [din Legație] știam de chestia asta [de tatonări]. Și eram foarte de acord să se întrerupă nebunia din Rusia.
Obligațiile mele de serviciu în cadrul Legației erau normale: să bat la mașină, să mă ocup de oaspeți și de curieri. Lucram toată ziua la birou, dar când aveam timp liber mă intâlneam cu prieteni de toate neamurile. Mă interesa situația politică în general. De fiecare dată, raportam ministrului conversațiile noastre. Era un lucru normal. (…) Prin mâinile mele treceau multe informații. Treceau rapoartele pe care le trimitea ministrul la Ministerul de Externe. Nu toate rapoartele treceau prin mâna mea. Unele erau cifrate, alte erau rapoarte scrise de ministru și care erau confidențiale. (….) Despre primele contacte cu Aliații eu am aflat cam pe la începutul anului 1943. (…) Eu nu am habar dacă [ministrul României] Dumitrescu a contactat sau nu [pe Aliați]. Erau contacte foarte multe. Erau contacte cu persoane pe care [ministrul Nicolae Dumitrescu] le cunoscuse înainte de război, le cunoscuse în alte împrejurări, nu neaparat la Madrid. Nu toată lumea știa de aceste tatonări de la Madrid. Câteodată cineva îmi pomenea, vag, de lucrurile astea. Despre întâlnirile dintre [secretarul de legație] Scarlat Grigoriu și ambasadorul american Charlton Hayes nu știu…. Grigoriu stătea într-un bloc unde locuiau și diplomați de la Ambasada SUA. Deci, era foarte ușor pentru Scarlat să aibe contacte cu persoane din SUA, persoane diplomatice sau nu. Cu toții aveam contacte, fie cu aliații, fie cu neutrii care erau de partea aliaților. De pildă cu elvețienii. Legături avea și secretarul de presă, Munteanu. Ministrului îi raportam verbal despre întâlnirile noastre… “ne-am întâlnit cu cutare…”. Noi ne întâlneam cu neutrii… suedezi, elvețieni… În aprilie1944 a sosit la Madrid Gheorghe Barbu. Nu țin minte vizita lui. Nu prea știu de ce a venit la Madrid. Era destul de criptic. În acelați timp a venit și Brutus Coste. Brutus era la Lisabona și venea des la Madrid. Între Lisabona și Madid era o oră și ceva de zbor. Așa că nu era greu. Relațiile noatre personale cu Aliații au devenit solide după 23 august 1944. (….) În 1946 a sosit o telegramă de la București în care se spunea că se întrerup realațiile diplomatice [cu Spania], că Legația se închide și arhiva trebuie predată Elveției.
[Interviu telefonic realizat de Mariana Conovici, Octavian Silivestru, 1997]
