Înfrântă de ofenisiva germană în vara anului 1940, Franța a fost nevoită să accepte capitularea. Condițiile impuse au fost umilitoare. Franța a fost împărțită în două: partea de nord și de vest, inclusiv Parisul, adică 60% din teritoriu, a fost ocupată de nemți, în timp ce sudul – “zona liberă” – a rămas sub control francez. Parisul, fiind sub ocupație germană, administrația franceză din sud s-a stabilit la Vichy sub conducerea mareșalului Philippe Petain. “Guvernul de la Vichy” a fost recunoscut de mai multe țări, printre care și România, care a deschis o Legație. Misiunea diplomaților români era, după cum îți amintește Radu Pleșa, să observe și să informeze Bucureștiul.
„ Am ajuns la Vichy printr-o întâmplare. În martie 1941 eram plecat să negociez niște acorduri de petrol. În timpul ăsta, un diplomat din Legație îi lăsase pe nemți să-i ia curierul diplomatic din tren, în condițiile când un diplomat spaniol, care stătea alături de român, a refuzat să dea curierul diplomatic. Diplomatul spaniol s-a așezat pe plic și le-a spus nemților ca pot să-l omoare, dar plicul nu-l dă. Faptul ca diplomatul român a dat curierul a provocat furia generalului Antonescu și diplomatul român care cedase curierul a fost destituit. În aceiași zi, eu am fost numit să-l înlocuiesc, întâi provizoriu, apoi am rămas definitiv ca membru al Legației române de la Vichy. Reamintesc că, în 1940, după capitulare, Franța era împărțită în două: zona de nord era ocupată de nemți și scăpa complect de controlul autorităților franceze, în timp ce “zona liberă” din sud era sub control francez. Aici președinte era mareșalul Petain care avea o poziție antigermană. Mareșalul Petain avea 85 ani, era bătrân, lua anumite decizii, dar după trei zile ceda sub presiunea nemților – pentru că “zona liberă” era supusă presiunilor. Vă voi da un exemplu: la Vichy era în mod oficial un birou al Gestapoului german. Vichy era capitala Franței Libere. Toate hotelurile din Vichy fusesera ocupate de ministere, cu excepția unui hotel – Hotelul Ambasador –, hotelul unde erau concentrați toți diplomații.
Era așa îmbulzeală, încât noi aveam doar o odaie ca secretariat. În aceea odaie ziua era secretariat, iar noaptea dormea secretara, care era nepoata lui Grigore Gafencu. Toata lumea locuia la Hotelul Ambasador. Nu aveai unde să locuiești. Celelalte hoteluri erau ocupate de ministere. Ministrul României la Vichy era Dinu Hiot. La Legație era un atașat militar și un ataşat adjunct. Era colonelul Tomoroveanu și maiorul Leafu. Numărul nostru total la Vichy a fost cam șapte – opt persoane, între care trebuie să menționez pe [Emil] Cioran pe care l –am găsit consilier cultural. Puțin după [sosirea mea] a plecat la Paris. Pe când Eugen Ionescu a stat la Vichy până la sfârșit [1944]. Tot la Vichy am cunoscut trei ziariști români care erau corespondenți [de presă]. Unul din ei era chiar președintele Asociației de presă străină. La legație erau și câțiva consilieri… Primul a fost Gheorghe Anastasiu, care fusese un apropiat a lui Titulescu. După un timp a fost numit la Berna și în locul lui a venit Paul Zănescu. Ca secretar de legație a fost Mitică Meta. Iar pe postul economic corespunzător am fost eu. …. Eu, inițial, făcusem parte din Direcția acordurilor din Ministrul Comerțului Exterior, dar în momentul când [Ion] Christu a fost ministrul comerțului exterior s-a hotărât ca șase colegi să fim trecuți la Ministerul de Externe. Deci, eu aveam rangul de secretar de legație. Vreau să vă spun că, deși eram diplomat în Franța, pentru noi, diplomații de la Vichy, era extrem de greu să mergrm în nord, să trecem linia de demarcație. Să vă dau un exemplu: eu, la un moment dat, am fost obligat să mă duc la Paris pentru a regla o problemă de armament comandată Franței. Și pentru a obține acel “ausweis” – acea autorizație de a merge la Paris – am dus șase luni de negocieri. Vreau să amintesc că sunt cincizeci și cinci de ani de atunci și memoria mea nu mai reține toate detaliile…. Știu că erau trei societăți de armament care au primit comenzi de armament înainte de război și urma livrarea acestui armament. Știu că erau mortiere…asta țin minte. (….) Problema s-a rezolvat . Au venit de la București trei ofițeri care au locuit în Franța, însărcinați cu controlul livrării acestui armament.
În același timp, încă din 1930 România avea un acord destul de important conform căruia trebuia să exporte petrol în Franța. Era un acord pe o lungă durată de timp. Dar a venit războiul și evident că nu se mai putea transporta petrolul până în Franța. Și în fiecare lună Legația trebuia să dea un fel de bon prin care România se angaja ca la sfârșitul războiului să dea acest petrol. Dar niciodată acest acord nu a fost aplicat, pentru că în România a venit regimul comunist, țara a fost ocupată de ruși și niciodată nu s-a mai vorbit de petrolulul pe care România se angajase să-l livreze. Cât am fost la Vichy misiunea mea era să scriu lunar pe niște bonuri cantitățile de petrol care trebuiau să fi onorate la sfârșitul războiului.
Trebuie să vă spun Vichy era considerat ca un post foarte interesant de observație. Ca să dovedesc acest lucru, vă voi spune că ambasadorul american trimis de Roosevelt a fost amiralul Lee. Amiralul Lee era nu numai legat de Roosevelt, dar era una din personalitățile cele mai importante din armata americană. Eu l-am cunoscut pe amiralul Lee la Vishy până în 1942 când America a rupt legăturile cu Vichy. Activitea noastră se limita la a ține legăturile cu Franța și a informa Bucureștiul. La două săptămâni, eram cinci [diplomați], rând pe rând duceam cu automobilul curierul diplomatic la Berna…. Cu trenul nu se putea practic circula… La fiecare două săptămâni ne duceam la Berna unde se concentrau diverse curire diplomatice și se trimiteau la București. Ca să putem circula, din țară ni s-au trimis de două ori câte un vagon cisternă cu benzină. Fiecare aveam [mașină]… eu aveam chiar două mașini personale. Inclusiv ministrul avea mașină. Și exista un șofer. [Din punct de vedere consular] noi la Vichy nu aveam nici o posibilitate de a ajuta cetățenii români aflați din zona de nord. Ăștia depindeau de Consulatul general de la Paris. [Pe consul] îl chema Pavelescu… a murit scurt timp după aceea. Pe lângă el îl mai avea pe dl Papudof. La un moment, [primul ministru ] Leval a negociat cu nemții să fie deportați [în Germania] doar evreii refugiați, nu evreii din Franța. Așa că la Legație am avut câteva sute de cereri ale unor cetățeni români [evrei] care locuiau în Franța…și care au venit la Legație ca să se înscrie, să fie protejați. Au fost înscriși cu documente, [au primit actele cerute]. O inițiativă de-a mea: la un moment dat, m-am dus la Ministerul de Externe Francez [de la Vichy], la o secretară de ambasadă sau consilieră de ambasadă, care era însărcinată cu problemele culturale. Și m-am dus să cer să se trimită în România și filme franceze. În România nu veneau decât filme germane. Și erau și filme franceze excelente. Și vroiam să le trimită și în România. Și această doamnă mi-a răspuns ca nemții nu-i dau voie: “Noi nu avem voie să exportam filme!” În noiembrie 1942, zona de sud a fost ocupată de germani, dar trupe germane n-au apărut în Vichy. Și activitatea Legației a continuat. Eram diplomați. Toți diplomații americani și sud americani au părăsit Vichy-ul. Dar o serie de ambasade și reprezentații au rămas mai departe [la Vichy]. În momentul acela am avut dreptul la două odăi suplimentare pentru secretariat. Se făcuse loc în acest hotel rezervat diplomaților. Acum, nemaiexistând granițe, puteam trece mai usor la Paris. Dar, nu era nici o legătură între Consulatul de la Paris și Legația de la Vichy. Noi țineam de Ministerul de Externe de la București. La sfârșitul lui august 1944 nemții l-au ridicat pe mareșalul Petain și l-au dus în Germania. În același timp, generalul de Gaulle a intrat în Paris și a format un guvern. România l-a numit pe Alexandru Bianu însărcinat cu afaceri la Paris. (…) Deci, toată activitatea de la Vichy a încetat. Eu am avut carte diplomatică până în iulie 1946. După aceea am rămas în Franța și nu am mai lucrat în diplomație.
[Interviu telefonic realizat de Octavian Silivestru, 1998]
