Astăzi este Ziua Presei din Rusia. Această sărbătoare a fost instituită prin Hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al Federației Ruse din 28 decembrie 1991 și are legătură cu o dată istorică: începerea publicării primului ziar tipărit rusesc, „Vedomosti”, fondat în anul 1703 prin Ukazul lui Petru I. Bineînțeles, până în 1991 sărbătoream Ziua presei sovietice, care era marcată pe 5 mai, data apariției primului număr al ziarului bolșevic „Pravda”. Altfel spus, noile autorități rusești nu au dat dovadă de originalitate: l-au înlocuit pe Lenin cu Petru I și „Pravda” cu „Vedomosti”.
Drumul meu în jurnalism s-a dovedit a fi original. În 1973 am intrat la Facultatea de artilerie din cadrul Școlii superioare de marină militară din Kaliningrad. În anul al doilea am trimis prima mea lucrărică (un eseu despre stele – o prostioară de vreo cincizeci de rânduri) la ziarul flotei, „Straj Baltiki” (Străjerul Balticii), pentru care am primit în scurt timp prin poștă un onorariu de cinci ruble.
Acest lucru l-a încurajat în așa măsură pe cursantul Riskin (solda era de trei ruble, plus 80 de copeici „de tutun”), care a început să scrie cu regularitate. Nu mai bine, dar mai mult. Prin anul al treilea, când solda de cadet ajunsese la 15 ruble și la aceleași 80 de copeici „de tutun”, onorariile lunare de la „Străjerul Balticii” ajunseseră la 30, 40, și chiar 50 de de ruble! Ceea ce asigura cursantului sovietic mai mult decât o viață fără probleme.
Toate acestea au trezit dorința arzătoare de a deveni jurnalist militar. Dorință care, din păcate, s-a lovit de un obstacol. La ziarul flotei îmi ziceau: „Slujiți (în armată) câțiva ani, după care vom vedea”.
De slujit a trebuit să slujesc ceva mai mulți ani. Mai întâi pe nava de pază „Tuman”, la Liepaja, apoi pe traulerul maritim „Marsovîi”, la Riga, după care pe nava de recunoaștere de mici dimensiuni „Linza”, la Baltiysk, și, în sfârșit, pe traulerul „Dmitri Lîsov”, din nou la Riga. Șapte ani „pe fier”; plus la un depozit de mine și torpile la Riga. Și numai după unsprezece ani de serviciu ca ofițer am reușit să devin jurnalist militar. Adică, să mă mut cu serviciul la ziarul „Garda Balticii”.
Au fost vremuri bune. Perestoika, glasnost-ul … S-a ajuns până acolo încât colegii de la „Străjerul Balticii” au publicat o anchetă despre modul în care amiralii Flotei Baltice au încărcat pe mari nave de desant elice pentru nave (de foarte bună calitate), pe care le-au vândut în Polonia la prețul metalului neferos (alamă, totuși). Amiralii au fost pedepsiți. Bineînțeles, s-a dat dovadă de omenie.
Totuși, toate acestea au luat sfârșit rapid. Amiralii și-au adus aminte de îngrozitorul „secret militar”, iar ziarul flotei s-a apucat din nou să scrie despre victoriile efectivului în pregătirea de luptă și în pregătirea politică.
La mijlocul anilor ’90, când deja am trecut în rezervă și m-am mutat din Leonia „ocupată” la Novgorod (care a devenit Velikiy ceva mai târziu), am început să lucrez la ziarul regional „Novgorodskie Vedomosti”. Pe atunci în oraș erau doar două ziare – unul regional și unul orășenesc. Iar acum sunt zeci de publicații online, o grămadă de bloggeri, s-a deschis chiar și o facultate de jurnalism la Universitatea „Yaroslav Mudrîi”. În general, jurnalismul rusesc înflorește.
În anul 1996, îmi aduc aminte, am sosi la Novgodod cu Mihail Sergheevici Gorbaciov. Se adunase întreaga floare a jurnalismului local – vreo cinci persoane, nu mai mult.
Mihail Sergheevici e în mână – își spune își ține un discurs de vreo oră.
Imediat ce Gorbaciov a terminat de bătut câmpii, întreb:
– Mihail Sergheevici, veți candida în alegerile pentru președintele Rusiei?
Un discurs de încă o jumătate de ceas.
N-am răbdare, îl întrerup:
– Mihail Sergheevici, am pus o întrebare simplă: „Veți lua parte la alegerile prezidențiale?”
Mai vorbește încă un sfert de ceas, dar la întrebare nu răspunde.
Nu-mi pasă de nimic și ies din sală.
Dacă ați fi văzut cum se uitau după aceea colegii la mine – cică, ți-ai pierdut mințile de tot, este totuși Gorbaciov! Așa era jurnalismul de provincie! Le-am spus atunci: „Nu există întrebări nelalocul lor, există răspunsuri nelalocul lor”.
Eu și acum fac jurnalism. Nu în provincie, se înțelege, ci la „Nezavisimaia Gazeta”. Și am o
satisfacție extraordinară. Și am o plăcere excepțională. Dar poate fi altfel când se întâmplă să citești în șpalturi texte ca, de exemplu: „Să nu te afli pe părți diferite ale aparatelor cu torpile” (acesta este titlul la un articol din „Nezavisimoe Voennoe Obozrenie”, supliment al publicației „Nezavisimaia Gazeta”). Cum e asta? Pe de o parte, specialistul în mine încarcă aparatul cu o torpilă, iar pe partea cealaltă un tânăr prinde aceeași torpilă (și încă sub apă, deoarece este vorba despre flota subacvatică).
Sau varianta unui titlu din rubrica „Războaie și armate” din numărul principal al publicației „Nezavisimaia Gazeta”: „În cosmos a început să miroasă a praf de pușcă „(în spațiul fără aer nu poate să miroasă a ceva). Acest titlu este deosebit de impresionant în combinație cu subtitlul: „Va apărea oare o a șasea roată la carul militar al Americii?”
Tot în „Nezavisimaia Gazeta”: „Ciudat, de ce complexele noastre anti-rachetă C-400 nu au lovit rachetele israeliene care zburau pe teritoriul Siriei în scopuri agresive?”
În cotinuare, tot fără comentarii:
„Militarii sovietici din Afganistan nu uitau de bucuriile vieții obișnuite, topindu-se în focul rutinei militare”.
„Decretul prezidențial a apărut la timp, dar cu o întârziere de cel puțin doi ani”.
„Probabil că nu este nimic întâmplător nici în faptul că în posibilele acțiuni de luptă din Crimeea vor participa anume nativi din regiunea Herson”.
„În loviturile asupra luptătorilor din Siria vor lua parte rachete iraniene.”
„Pe toate canalele, de la începutul sezonului se difuzează în mod excesiv filme documentare, producții, filme de cercetare și emisiuni despre Vanga”.
„Aparatele ‘Avangard’ vor zbura deasupra inamicului pe rachete primite în Ucraina”.
„Cameron (David, prim-ministrul Marii Britanii în perioada 2010 – 2016 – n. trad.) este, fără îndoială, un orator remarcabil. În caz contrar, nu ar corespunde postului de șef al cabinetului”.
„Și de ce noi, așa cum o fac americanii, pentru a-și proteja cetățenii, să nu ridicăm în aer o escadrilă de portavioane?”
Dar chiar și eu păcătuiesc, câteodată scriu ceva, că pe urmă singur mă minunez de ce-am scris. Îmi aduc aminte, am scris un articol despre femeile de moravuri ușoare și le-am spus „ale noastre”. Însă colegii mai în vârstă, mulțumesc lui Dumnezeu, au corectat la timp.
În general însă în Rusia jurnalismul este viu, orice ar afirma rău-voitorii. Pentru că atâta vreme cât există cititori, există și cei care scriu pentru ei. La mulți ani, dragi colegi!
Articol de Andrei Riskin, redactor-șef adjunct al publicației ruse Nezavisimaia Gazeta, capitan de rang II în rezervă
Traducerea Silvia Nicolau
