Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
La 8 ianuarie 1873 se năştea la Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj, unul dintre cei mai de seamă oameni politici ai României. Familia sa de magistraţi, oameni cultivaţi care se trăgeau din mici nobili români, locuia la Bădăcin. Acolo şi-a petrecut Iuliu copilăria, acolo avea să revină adesea în decursul vieţii. Acolo a primit educaţia aleasă în care dragostea de neam, demnitatea şi eleganţa în atitudine au fost coordonatele principale.
În cei aproape 60 de ani de activitate politică în care s-a arătat principial şi adesea de neclintit, Iuliu Maniu a purtat porecla „Sfinxul de la Bădăcin”. Prieteni sau chiar adversari politici deopotrivă aveau să-i recunoască acele calităţi umane care l-au deosebit de mulţi dintre semenii săi, indiferent de epoca în care ele s-au manifestat: pe front, în Primul Război Mondial, în vremea Marii Uniri, în timpul guvernărilor ţărăniste interbelice, în anii celui de Al Doilea Război Mondial şi în închisorile comuniste în care avea să-şi găsească sfârşitul, la vârsta de 80 de ani.
Arhiva de istorie orală păstrează câteva interviuri cu oameni care, la un moment din viaţă, s-au aflat alături de acest om politic de excepţie, absolvent de drept la universităţile din Cluj, Budapesta şi Viena, preşedinte al Partidului Naţional Român şi apoi al Partidului Naţional Ţărănesc, prim-ministru, membru al Academiei Române. Aceste mărturii care îl descriu pe Iuliu Maniu în diferite momente ale vieţii sale şi ale istoriei noastre au o mare valoare documentară. Vi le prezentăm într-o serie de şase episoade.
Nicolae Carandino, jurnalist, critic de teatru, directorul ziarului PNŢ Dreptatea.
„M-a impresionat la Maniu un lucru excepţional: demnitatea. Acest lucru e foarte rar în politica românească. Şi aşa cum era el, demn, şi cum avea el ţinuta, fără să fie ostentativ, în mod firesc, în mod normal. Simţeai nevoia să te scoli în picioare, să-i săruţi mâna. Şi asta fără să o ceară, fără să fie imperative, se degaja din personalitatea lui! […] Impresiona pe toată lumea, el impunea un respect, o atitudine, nu puteai să fii familiar cu el, deşi nu impunea acest [respect]… prin orgoliu, impunea prin ceva nedefinit.
Bunăoară, am povestit de mai multe ori un amănunt, care la altcineva poate ar fi fost ridicol, dar la el… îl exprima. Bunăoară, iată despre ce e vorba: într-o zi, eram cu el la un restaurant şi la un moment dat îl observ că pune – nu ştiu ce mâncare era, că trebuia să pună zahăr, adică ceva dulce – dar el punea sare. Şi mânca. <Domnule Maniu>, zic, <n-aţi pus în zahăr, aţi pus în sare!> <Ştiu, dragule…> <Păi, atuncea [de ce o mâncaţi]…?!> <Păi, vreau să mă pedepsesc că n-am fost atent…> Se pedepsea… şi mânca cu sare! Caracteristică la el treaba asta. La altul e ridicolă, e… La el, nu! […]
Avea o oarecare modestie, care la el era foarte favorabilă. Nu se sfia să spuie că nu se pricepe într-un lucru, pentru că la el nu priceperea era important, ci ţinuta – avea o ţinută care impunea! Era un om care, când stăteai cu el de vorbă, te simţeai al doilea, fără să facă el dinadins! Prin simpla juxtapunere. […] Avea un fel de a fi care ţinea loc de orice şi de cultură şi de cunoaştere obişnuită.
Şi atunci cum rezista în politică, domnule Carandino, cu ţinuta asta aşa, deosebită? Totuşi, politica nu se face chiar aşa…
Da, ştiu!… Rezista într-un mod foarte curios. Cu atitudini care pe altul l-ar fi distrus, pe el îl creşteau!… Aceleaşi lucruri care spuse de altcineva erau de neluat în seamă, la el – pentru că exprimau un fel de a fi, intim – erau deosebite. El nu era un om care să se schimbe după împrejurări, el aştepta împrejurările să vie la el!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1993]
Gheorghe Barbul, diplomat, în 1941 înalt funcţionar la Cabinetul ministrului Afacerilor Străine Ion Antonescu.
„Pe toţi oamenii de suprafaţă pe care i-am întâlnit şi i-am cunoscut, toţi aveau această doză de megalomanie. Aşa era la Maniu, aşa era la Goga, aşa era la Vaida, fără să mai vorbin de Hitler şi de Mussolini.
Eu mi-aş îngădui aici să vă contrazic: totuşi, despre Maniu se pot spune foarte multe, dar nu ştiu dacă <megalomania> este termenul potrivit. După ştiinţa mea, era un om foarte modest, n-a vorbit în ruptul capului la persoana a III-a despre el însuşi…
Nu, acest obicei nu-l avea. Nu vorbea la persoana a III-a despre el, dar Maniu era 100 % convins în toate circumstanţele că are dreptate. Dacă vreţi, această <megalomanie> ar fi de fapt <lipsă de relativism>. Adică, oameni care nu cred că pot învăţa ceva de la alţii…”
[Interviu al istoricului Vlad Georgescu, transmis la Radio Europa Liberă în 1984]
Ioana Berindei, fiica istoricului şi omului politic Ioan Hudiţă, fruntaş al PNŢ.
„Maniu era un om de o rară modestie! Un om foarte drăguţ, cu o voce caldă… Venea la noi la masă, ţin minte că, odată, i-am ieşit în întâmpinare… El ne spunea: <A! Bună ziua, scumpe domnişoare!>, mie şi sorei mele. Şi atunci avea o pată pe rever şi-i spun: <Îmi daţi voie [să vă iau pata?> El: <Vai, ce ruşine îmi e!> Zic: <Dar nu-i nimic, se întâmplă, dar daţi-mi voie [să o curăţ], să nu mergeţi şi-n altă parte cu pata>. Am venit cu un prosopel ud într-un colţ şi i-am şters reverul şi am reuşit chiar să i-l fac cum trebuie. […]
Care erau trăsăturile de caracter ale lui Iuliu Maniu care l-au atras pe tatăl dumneavoastră spre el?
El, ca om politic, era – ce-i plăcea tatălui meu – că era intransigent. Nu ceda nici în ruptul capului! Bine, sunt voci rele care spun, poate că aţi auzit, <Maniu, între două closete făcea pe el>, fiindcă nu se hotăra. Astea sunt răutăţi ieftine! Vedeţi că toţi oamenii politici au duşmani… Nu se poate să fii perfect sau să nu găseşti opozanţi. Dar, vă spun, nu pentru că tatăl meu îl iubea, pentru că eu l-am cunoscut, pentru că… Nu i-am găsit cusur, trebuie să vă spun, nu i-am găsit cusur! Si pe urmă, vă daţi seama, el s-a opus lui Carol al II-lea cu toată forţa. […]
Tatăl dumneavoastră l-a urmat pe Maniu…
L-a urmat pe Maniu, dar era şi părerea lui şi în discuţiile lor – tata fiind şi un profesor de istorie diplomatică – Maniu îl asculta cu evlavie, trebuie să spun. Îi plăcea să-i facă tata discursuri şi lecţii de istorie, să spun aşa, de diplomaţie. Cred că şi Maniu avea dragoste sinceră şi-l iubea pe tatăl meu adevărat, n-a fost o iubire unilaterală! Dovadă că şi la Sinaia îl căuta şi când eram la Snagov, ei nu începeau discuţiile până nu apărea şi tata.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1998]
Sergiu Macarie, preot, în 1945 membru al Tineretului Naţional Ţărănesc.
„În toată perioada interbelică, Partidul Naţional Ţărănesc şi mai ales liderul ei, Iuliu Maniu, era considerat personalitatea cu cea mai mare carismă, cu o moralitate desăvârşită. Crezul lui spunea: <Cel care vrea să facă politică nu trebuie să se mai gândească la bogăţii, la avere…>, pentru persoana lui, bineînţeles. Pentru ca el să aibă credibilitate în rândul maselor, omul care vrea să facă politică, trebuie să zică: <Mă dedic intereselor publice, dar nu am de gând să văd de interesele personale, să-mi crească averea> – şi aşa mai departe.
Tatăl meu a fost liberal şi cred că şi bunicul, dar în timpul când eu îmi trăiam adolescenţa şi în perioada imediat următoare, Partidul Liberal nu mai avea aceeaşi carismă, nu mai avea acelaşi prestigiu în rândul populaţiei, din cauza politicii duplicitare, joc de interese, ceea ce nu se întâmpla cu Iuliu Maniu. E altfel Iuliu Maniu, pot să spun, aşa cum am trăit, cu toată generaţia mea cu care am trecut prin ce am trecut, a fost idolul naţiunii, urmat de toată ţara! În alegerile din 1946, în noiembrie vasăzică, eram la ţară şi toată lumea zicea: <Iuliu Maniu, Iuliu Maniu!> După ce s-a dat rezultatul voturilor, care ne era favorabil nouă la mare distanţă faţă de Bloc [Partidelor Democrate], au bătut clopotele şi lumea, la 4 dimineaţa, striga: <Iuliu Maniu!>… Adică el avea această mare faimă de politician cinstit şi mare patriot.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
Cicerone Ioniţoiu, scriitor, în 1945 membru al Tineretului Naţional Ţărănist.
„Maniu, când au plecat studenţii în vacanţă, pe 18 iulie, ne-a adunat şi a ţinut un discurs doctrinar în legătură cu problemele partidului şi cu ceea ce trebuie să lămurim lumea, care este punctul de vedere al nostru, şi în special ţăranii, fiindcă ne vor aştepta vremuri grele. De atunci se vedea că or să fie nişte alegeri, nu se ştia când. Era în 1945. […]
Pe mine m-au impresionat extraordinar de mult Maniu, Mihalache. Maniu ceva mai mult… Când m-a chemat [odată la el], m-a întrebat [după ce am discutat]: <Unde te duci acum?>, <Unde să mă duc? Mă duc la Club>, <Păi, ce cauţi la Club?>, <Păi, acolo dorm>, <Cum?…>, <Păi, de un an şi jumătate de când m-au aruncat afară din cămin, dorm pe mese la Club>, la Clubul Partidului Naţional Ţărănesc. Şi zice: <Dar dacă vine la noapte Teoharie Georgescu şi te arestează, cine te mai poate scoate? La asta nu te gândeşti?>, <Păi nu am în altă parte…>, <Păi, uite ce e, eu unde mă duc nimeni nu mă dă afară, dumneata unde te duci, nimeni nu te primeşte, aşa că dumneata rămâi aici, dormi aici, până când găsim o soluţie>.
Aici, unde?
Şi dormeam în patul lui, în camera lui. Avea un singur pat de două persoane, şi am dormit împreună cu un coleg, doi inşi, acolo. A dat pe cineva să ne îngrijească, să ne facă dimineaţa de mâncare. Şi am dormit în patul lui Maniu – atunci îl cunoscusem prima dată! Impresia pe care i-am făcut-o… a avut aşa încredere şi am stat două săptămâni… M-a impresionat mult!”
[Interviu de Gabriela Nani Nicolescu, 2001]
Şerban (Bani) Ghica, inginer, descendent al familiei domnitoare Ghica, membru al PNŢ din 1943, apoi secretar personal al lui Maniu.
„Eu am fost un om foarte ambiţios şi îmi dădeam seama că prin politică poţi să faci [multe]… Şi am avut norocul ca, la o nuntă, la nunta lui Dumitriu cu Daca Vasiliu, în Cluj, să fie Maniu invitat acolo. Şi s-a întâlnit cu mama – pe care o cunoştea foarte bine – şi mama i-a spus: <Primule, să-ţi dau băieţii mei să facă politică cu dumneata!> Şi Maniu a zis: <Da, imediat! Unde sunt?> Şi eu eram acolo, m-a prezentat şi Maniu imediat atunci a chemat pe Ilie Lazăr care era şi el la nuntă şi a spus: <Uite, îţi dau în primire pe tânărul Ghica să-l plasezi undeva la un sector. […]
Ce impresie v-a făcut Maniu când l-aţi cunoscut?
Maniu mi-a făcut o impresie excepţională! Îl mai zărisem de câteva ori în viaţă şi m-a fascinat, aş putea să spun. L-am văzut la îmormântarea lui Ionaş Grădişteanu, în 1932, când era prim-ministru şi a participat la funeraliile naţionale ale lui Ionaş Grădişteanu care s-au făcut prin intervenţia mamei mele. Mama mea s-a dus la Maniu când a murit Ionaş Grădişteanu şi i-a spus: <Primule, ar fi bine ca să-i facem lui Ionaş Grădişteanu funeralii naţionale>. Ionaş Grădişteanu era fostul ministru conservator care s-a luptat pentru unirea din 1918 şi era prieten bun cu Iuliu Coroianu, unchiul lui Maniu, fratele mamei lui Maniu, care reprezenta Ardealul la tratativele Unirii. Şi atuncea Maniu a fost de acord imediat să-i facă funeralii naţionale şi a participat la îmormântare mergând pe jos după dric, de la Biserica Boteanu până la Cimitirul Bellu. Şi noi, ca familie, ca nepoţi, eram în primul rând lângă Maniu. Mi-aduc aminte că tot timpul drumului mă uitam la el, aşa, fascinat.
După aia l-am zărit în 1937, odată, în tren, la vagonul restaurant, mergea la Predeal la schi, era şi el cu doctorul Buteanu. Şi l-am mai văzut după… după cutremurul din 1940 la Blocul Carlton din Bulevardul Brătianu, el a venit acolo cu Statul lui Major şi se uita cum legionarii dezgropau cadavrele de sub dărâmături. Şi apoi l-am văzut la nunta de care am mai amintit şi am fost prezentat personal.
De două ori aţi spus că vă fascina personalitatea lui. Ce era fascinant în personalitatea lui Iuliu Maniu?
Era ţinuta sobră, aşa, uitătura lui. Tot! Ştiţi că a luptat toată viaţa lui dezinteresat, a fost unul care a spus toate pe faţă regelui Carol, a fost contra Lupeştii de la început, Elenei Lupescu.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
