La 22 iunie 1941, când România a intrat în război, graniţele ţării erau grav ciuntite în favoarea vecinilor săi. În speranţa că vom putea reface măcar parţial vechile hotare, conducătorul, generalul Ion Antonescu, semnase cu şapte luni în urmă actul de aderare la Pactul Tripartit (Germania, Italia şi Japonia) care îngloba România în sistemul politic al ţărilor Axei. Cu aceleaşi speranţe dar cu altă viziune ţărănistul Iuliu Maniu şi liberalul Dinu Brătianu s-au arătat împotriva acestei opţiuni şi în favoarea unei alianţe cu anglo-americanii.
În prima jumătate a lui 1941, răspunzând memoriilor repetate ale celor doi lideri politici, Antonescu i-a invitat să îşi pună în practică ideile trecând de la critică la acţiune, dar nimeni nu şi-a luat răspunderea în acel moment. Oricum, zeii războiului păreau pe atunci favorabili Germaniei, aşa credeau Hitler şi aliaţii săi. Evoluţia ulterioară a frontului, mai ales înfrângerile armatelor germană şi română la Stalingrad (1942), aveau să confirme că Iuliu Maniu judecase corect.
Între timp, de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial încoace, arhivele au scos la iveală documente care atestă, printre altele, eforturile opoziţiei din România de a scoate ţara din războiul dus alături de Germania nazistă. Arhiva de istorie orală păstrează şi ea câteva mărturii referitoare la atitudinea lui Iuliu Maniu şi la eforturile sale de a negocia cu Aliaţii ieşirea noastră din război, înainte şi în pregătirea lui 23 august 1944.
Corneliu Coposu, ziarist, absolvent de drept, director de cabinet în anii ‘30, apoi secretar politic al lui Maniu până în 1947.
„Invazia nemţească a început pe timpul guvernului Gigurtu [iulie-septembrie 1940]. Prima oară, emblema cu care au venit aici au fost experţii în domeniul anumitor strategii militare, care <vor servi ca instructori ai armatei>. La început, – adică e vorba de vara anului 1940 – sigur că prezenţa nemţilor aici a suscitat interes şi protest în acelaşi timp. Există notat protestul lui Maniu adresat lui [Mihail] Manoilescu pentru acceptarea unui număr aşa de mare de membri ai Wehrmacht-ului, cu o explicaţie: <Dom’le, înţeleg, aveţi nevoie de instructori, dar pentru armata română ajung 10 inşi sau 20 de inşi, nu 1000 de inşi, pentru că prezenţa celor 1000 de soldaţi nemţi însemnează altceva decât nişte instructori de specialitate>. Ăsta era protestul făcut de Maniu – Manoilescu era ministru de Externe în guvernul Gigurtu…”
[Interviu de Eugen Preda, 1995]
Dimitrie Popescu, diplomat, prim secretar al Legaţiei Române din Ankara condusă de ministrul Alexandru Cretzianu.
„În aprilie 1944, prin mijlocirea lui Alexandru Cretzianu, Comandamentul Aliat din Mediterana a adresat lui Iuliu Maniu un mesagiu care, printre altele, îi spunea: <Cele mai bune şanse de succes ale României stau în evitarea unui conflict cu forţele germane şi concentrarea eforturilor în dezmembrarea neîntârziată a liniilor de comunicaţii din România – drumuri, căi ferate, poduri. Comandamentul Forţelor Alite din Mediterana se arată gata să sprijine această acţiune de sabotaj cu atacurile aeriene necesare.
Domnule Popescu, poate că îmi puteţi răspunde acum la întrebarea: când, după cunoştinţa dumneavoastră şi cum s-au precizat cererile aliaţilor faţă de România şi cine a primit aceste cereri?
Primele condiţii de armistiţiu au fost înmânate lui Barbu Ştirbey, la 12 aprilie 1944, de către delegatul sovietic Novikov, condiţii însuşite bineînţeles de delegaţii britanic şi american. Novikov cerea ruperea relaţiilor cu Germania, alipirea trupelor române la forţele aliate în luptă comună contra Reich-ului, cu scopul mărturisit de a restaura independenţa şi suveranitatea României. România – continuă condiţiile formulate de Novikov – urma să accepte anexarea de către uniunea Sovietică a Bucovinei de Nord şi a Basarabiei.
Câteva zile mai târziu, tot prin mijlocirea lui Alexandru Cretzianu, Iuliu Maniu a anunţat trimiterea apropiată a unui al doilea emisar român purtător de ultime informaţii asupra situaţiei din România. În adevăr, în mai 1944 a sosit la Cairo Constantin Viṣoianu, fost colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu şi care avea să devină apoi ministru de Externe în scurta fază de relativă libertate de care s-a bucurat România după 23 august.
La 10 iunie 1944, Iuliu Maniu a comunicat la Cairo că regele şi opoziţia acceptă încheierea unui armistiţiu pe temeiul propunerilor Aliate.
În cronologia evenimentelor, adaug că la 20 iunie un curier special a sosit de la Bucureşti la Ankara, purtător al unui mesagiu de la Maniu, anunţând apropiata răsturnare a lui Antonescu şi înlocuirea lui cu un guvern care urma să încheie imediat un armistiţiu cu Aliaţii. Interesant de amintit, cu puţine zile înainte de sosirea lui Vişoianu la Cairo, Molotov a declarat la Moscova, îi citez cuvintele lui: <Guvernul sovietic nu urmăreşte anexarea nici unei porţiuni din teritoriul României> – după ce îşi însuşise Bucovina de Nord şi Basarabia! – <şi nici modificarea în vreun fel sau altul a structurii sociale existente în România>. […] Ştim cum s-au concretizat interesele sovietice în România, după vizita lui Vîşinski la Bucureşti în 1945 şi instalarea regimului Groza şi ce s-a ales de respectul structurii sociale în România după întemniţarea şefilor partidelor politice: Maniu, Mihalache, Dinu Brătianu, Titel Petrescu.”
[Interviu difuzat la Vocea Americii în anii ‘70]
Constantin Vişoianu, diplomat, ministrul Afacerilor Externe în perioada noiembrie 1944 – februarie 1945.
„Eu am sosit la Cairo la 10 mai 1944, unde am găsit pe Barbu Ştirbey, sosit mai înaintea mea cu două luni. Eu am fost trimis de opoziţia naţională formată din cele trei partide democratice, sub conducerea efectivă a lui Maniu, având alături de el pe Brătianu, şeful Partidului Liberal, şi pe Titel Petrescu, şeful Partidului Socialist. Acţiunea toată a fost dusă sub conducerea efectivă a lui Maniu şi în cunoştinţa şi cu autorizarea regelui.
Dar din punct de vedere oficial, politic, nu exista o cunoştinţă a acestor tratative, a acestor demersuri care se făceau prin dumneavoastră şi prin Ştirbey? Guvernul nu avea cunoştinţă de aceste lucruri?
Guvernul Antonescu avea cunoştinţă şi el autorizase plecarea din ţară a lui Ştirbey. [Dar] ei n-au autorizat plecarea mea din ţară, încât eu am plecat clandestin. […]
Noi am avut de la început, şi eu am lucrat personal pentru organizarea unui grup militar, cu acceptul suveranului şi sub conducerea lui Maniu. Mulţi dintre aceşti generali erau foarte importanţi conducători ai armatelor noastre: generalul Aldea, spre exemplu, generalul Constantin Niculescu, generalul Teodorescu şi alţii au făcut parte din acest grup. Din nenorocire, aproape toţi au fost închişi după asta în închisorile comuniste unde au murit.
Aceşti generali, în timp ce făceau planuri pentru ieşirea României din război, deţineau funcţii înalte în Comandamentul Militar antonescian?
Toţi, în afară de generalul Aldea, comandau unităţi importante de armată…
Spuneţi-mi, cum s-a desfăşurat activitatea dumneavoastră la Cairo?
Eu am sosit la Cairo aducând cu mine un plan al loviturii militare care era, cum vă spun, făcut de grupul de generali, sub conducerea lui Maniu. A doua zi după sosirea mea la Cairo am fost convocat de cei trei ambasadori ai Marii Britanii, ai Americii şi ai Rusiei Sovietice, pentru ca să le aduc la cunoştinţă planul militar. Le-am adus la cunoştinţă planul militar, le-am spus că noi suntem gata, românii, să facem lovitura militară în momentul când Aliaţii ne comunică că sunt de acord.
A doua zi, reprezentantul englez şi reprezentantul american, cei doi ambasadori ne-au comunicat că guvernele lor sunt de acord cu lovitura militară şi cu participarea lor în această lovitură, însă trebuie să aşteptăm răspunsul Rusiei Sovietice.[…] Răspunsul Rusiei Sovietice a fost amânat zi după zi, săptămâni după săptămâni. Mergeam din trei în trei zile la ambasadorul Marii Britanii, Lord Moyne, [ministru de stat pentru Estul Mijlociu] şi la american şi le ceream să obţină cât mai curând răspunsul, pentru că în aceeaşi vreme România era bombardată de Aliaţi. Ei ne răspundeau: <Noi facem toate intervenţiile, atât aici cât şi la Moscova, însă ruşii amână, amână şi nu vor să ne dea răspunsul>.
Ştiam, având informaţii acolo, şi de la englezi şi de la americani, că ruşii pregătesc ofensiva militară în România, că se găseau asupra Iaşiului, pătrunseseră în partea de nord-est a ţării, erau gata să înceapă fără armistiţiu, pentru că ei erau siguri că reuşesc lovitura militară şi că intră în România fără nici o obligaţie! […] Fiindu-ne frică că începe ofensiva militară sovietică fără răspuns, am dat telegramă lui Maniu să facă lovitura militară, fără a avea răspunsul sovietic! Şi aşa s-a întâmplat, noi am făcut lovitura militară şi am făcut armistiţiul, fără să fi avut răspunsul sovietic. După ce-am făcut lovitura militară, a venit ambasadorul sovietic la mine şi mi-a spus că ei sunt de acord – dar după ce-o făcusem! – şi că acceptă şi cele patru modificări în textul armistiţiului pe care eu le cerusem, dar pe care mai târziu nu le-a respectat.”
[Interviu difuzat de Radio Europa Liberă în 1975]
Ioana Berindei, fiica istoricului şi omului politic Ioan Hudiţă, apropiat al lui Maniu.
„Când se pregătea 23 august şi Maniu stătea mai mult la Leucuţia care avea o vilă pe lacul Snagov, noi – tata luase o casă ţărănească tot pe malul lacului – ne mutasem acolo, sora mea, cu mama, cu mine. […] Şi domnul Maniu în momentul acela era bolnav. Ştiu, când se aşeza pe scaun, cădea, îl dureau genunchii şi mergea greu. Dar nu l-am văzut vreodată nervos, nu l-am văzut vreodată iritat de ceva! Era de un calm… un calm odihnitor, într-adevăr.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1998]
Ion Jovin, medic, apropiat al lui Iuliu Maniu.
„Maniu stătea la mine aproape tot timpul, la Sinaia, îi plăcea foarte mult la Sinaia, iar eu veneam la Bucureşti şi îi aduceam mesaje de la micul grup de la Externe, care au fost colaboratorii lui în acest act, să îl convingă pe rege să îl cheme pe Mareşal şi la nevoie să îl închidă, pentru ca să se poată desprinde de armata germană. Teza lui a fost simplă şi mi-a spus-o în repetate rânduri: <Ionele, ţine bine minte, dacă te întreabă cineva mai târziu…> – avea o idee că istoria se face încă prin grai, documente nu sunt, istoriografii nu au încredere decât în documente, dar nu este aşa – <dacă nu reuşim să ne desprindem de nemţi, de alianţa germană, înainte ca Germania să se prăbuşească, suntem pierduţi!>
Eu aveam diverse drumuri în perioada aceea în Germania, […] am făcut vreo patru călătorii în anul ăla în Germania şi îi aduceam ştiri lui Maniu. Mă întreba: <Cât crezi că mai rezistă Germania?> […] Aici, părerile s-au împărţit, eu i le-am comunicat: [Raoul] Bossy, ministrul nostru, considera că poate să mai reziste nemţii trei-patru ani; impresia mea culeasă de la oameni de rând pe care îi cunoşteam, de la fabricanţi etc. a fost că mult nu mai durează.
De ce îl interesa pe Maniu chestiunea asta? Pentru că teza lui era următoarea: noi trebuie să ne despărţim de nemţi, să ieşim din alianţa cu ei înainte de a se prăbuşi, pentru că dacă ne apucă prăbuşirea lor alături de ei, jumătate din Ardeal – care era pe vremea aceea, cum ştiţi, ocupată – s-a dus! Şi a avut dreptate… Ultima informaţie a fost la începutul lui august, aşa ceva, i-am spus: <Nu mai durează, oamenii nu mai dorm decât în pivniţă, în adăposturi, le plouă în casă, nu mai au ce mânca>. Atunci şi el a presat pentru 23 august al nostru care, cum ştiţi, a fost ideea lui în mare parte: trebuie să ne desprindem de nemţi înainte ca ei să se prăbuşească. Şi am reuşit! […]
Care erau planurile lui Maniu cu Antonescu după 23 august 1944?
Antonescu, săracul, a fost o victimă, nu a vrut să îl asculte pe Maniu. Au fost tratative intense, Maniu i-a atras atenţia: <Nemţii se prăbuşesc…> <Imposibil!>… Hitler, care ştia că Maniu are o foarte mare influenţă în opinia publică românească, i-a trimis un emisar aici, căruia Maniu i-a spus: <Domnule, v-aţi băgat într-o afacere gravă de tot, o să pierdeţi războiul!> – asta la început, când nemţii erau în plină glorie. […]
El regreta profund că nu a putut să îl salveze pe Antonescu despre care avea cea mai bună opinie, patriot… Sigur că nu ar fi vrut să ajungă la situaţia tristă, săracul, să fie pus în faţa plutonului de execuţie. A regretat profund că nu ne-am gândit la treaba asta! Dar punea vina şi pe mareşal fiindcă mareşalul nu a vrut să îl asculte. Făcuse nenumărate intervenţii pe lângă mareşal, mă ruga pe mine să vorbesc cu generalul Dobre care era om de încredere al mareşalului şi îl rugam să îl convingă pe mareşal să nu se angajeze cu nemţii, să caute o ieşire din vreme. El nu asculta, săracul, el avea o opinie despre etica militară, [despre] cuvântul dat. S-a angajat să lupte contra ruşilor cu nemţii, trebuie să meargă până la capăt, să ne ducă până în fundul Crimeei! […]
Teza lui Maniu a fost adoptată şi de rege: trebuie să ieşim din alianţa cu nemţii, altfel se duce şi partea cealaltă a Ardealului! În acest scop, regele era pregătit şi aşa s-a întâmplat, că regele l-a chemat în audienţă, cum ştiţi, pe [Ion] Antonescu şi pe Ică [Antonescu], întâi Ică a venit, pe urmă a venit şi mareşalul şi acolo a fost arestat şi dus la Vatra Luminoasă de unde i-au ridicat ruşii, comuniştii, şi a fost o mare greşeală. Maniu spunea: <Oamenii ăştia trebuiau trimişi urgent, urcaţi în avion şi trimişi în Elveţia.> […] Maniu a văzut sfârşitul, l-a văzut cu cea mai mare claritate: prăbuşirea Germaniei.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1993]
