…Dar asta poate numai la început, până la a se înstăpâni la putere.
La 20 iunie 1944 Partidul Naţional Ţărănesc, Naţional Liberal, Social Democrat şi Comunist formaseră Blocul Naţional Democrat, având scopul comun de a scoate România din războiul dus alături de Germania, lucru care s-a şi întâmplat două luni mai târziu. După arestarea guvernului Antonescu, România a semnat în septembrie Armistiţiul cu Naţiunile Unite dar, observa Iuliu Maniu, documentul nu respecta condiţiile negociate la Cairo. De altfel, ţara fusese deja ocupată de sovietici. Maniu fusese solicitat să ia şefia guvernului, dar refuzase, pretextând că este prea bătrân. De fapt, nu vroia să conducă un cabinet supus Moscovei.
În octombrie comuniştii şi docial-democraţii şi-au format o coaliţie, Frontul Naţional Democrat, la care ţărăniştii şi liberalii nu au vrut să ia parte. Apoi, în iarnă, Gheorghiu Dej a făcut o vizită la Moscova, de unde a luat indicaţiile programului de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” conduse de Maniu. Planul începea cu instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945.
Prezent ca martor la procesul mareşalului Ion Antonescu din 1946, un an şi jumătate mai târziu Iuliu Maniu avea să intre el însuşi în boxa acuzaţilor, condamnat de trădare naţională, răzvrătire, instigare la trădare, insurecţie armată… Avea să primească o condamnare pe viaţă şi să se stingă la 5 februarie 1953, la închisoarea de la Sighet, la vârsta de 80 de ani…
Iată două mărturii-document cu o puternică încărcătură emoţională: prima, cu detalii privind împrejurările formării guvernului Petru Groza şi a doua din sala procesului fostului conducător al statului, Ion Antonescu. Ambele ilustrează felul în care Maniu a ştiut să-şi păstreze principiile morale până la sfârşitul vieţii, nealterate de împrejurări. Ambele sunt pentru noi, cei de astăzi, o frumoasă lecţie de demnitate, oferită de un mare om politic al secolului trecut.
Pamfil Ripoşanu, diplomat, membru al PNŢ, devenit în martie 1945 secretar general al Consiliului de Miniştri.
„Pe mine 23 august 1944 m-a prins în armată. Şi, împreună cu Ilie Lazăr, un lider ţărănist, am fost numit să numim administraţia civilă, pe măsură ce înainta armata în Ardeal. Am primit de la domnul Maniu un mesaj: <Du-te la Deva şi spune lui Groza că Blocul Partidelor Democratice nu mai este bloc. Să vină imediat în Bucureşti!>
L-am adus în Bucureşti pe Groza. Am numit prefecţi în timpul acesta în mai multe capitale de judeţ din Ardeal. L-am adus la Bucureşti şi Groza a intrat în al doilea guvern Sănătescu ca vicepreşedinte. Am luat parte la şedinţele guvernului şi, evident, domnul Maniu venea şi dânsul la aceste şedinţe de guvern. Gheorghiu Dej, şeful comuniştilor, avea respect pentru domnul Maniu şi-i spunea domnului Maniu: <Domnule preşedinte, cum spuneţi dumneavoastră…> În aceste împrejurări l-am cunoscut pe Groza, în guvern. […] La început, comuniştii erau foarte modeşti, nu au avut popularitate în ţară, ascultau de domnul Maniu. Mi-aduc exact aminte cum Gheorghiu Dej, care era şeful comuniştilor, îl saluta foarte respectuos pe domnul Maniu în această perioadă. […]
Înainte de schimbarea de guvern [cu] guvernul Groza, existau probleme în guvern şi domnul Maniu căzuse de acord să se formeze un alt guvern, de alianţă, din cele patru partide. Să fie [portofoliile] jumătate la partidele de stânga, jumătate la partidele de dreapta – erau 20 de ministere. Dacă vă uitaţi în ziarele timpului, în februarie ’45 veţi găsi numele meu: <Ripoşanu s-a dus la Brătianu, Ripoşanu s-a dus la Maniu>… Încercam să facem un guvern de coaliţie, jumătate din ministere să meargă la Groza, jumătate la dreapta, iar dr. Petru Groza să fie prim-ministru. Domnul Maniu a spus: <Cu Groza nu putem sta de discuţii. Însă pe problemele mari ale ţării, ne înţelegem>. […]
În sfârşit, în timp ce erau aceste discuţii – discuţii foarte avansate – să formeze guvern de coaliţie cu cele patru partide, într-o zi eram la Preşedinţie, în martie. Şi biroul meu era vecin cu a lui Groza. Groza mă cheamă să mă uit pe geamul de la Preşedinţie: tancurile ruseşti erau pe Calea Victoriei. Mă întreabă: <Ce facem?>
În sfârşit, în timpul acesta este anunţat la Preşedinţie Vîşinski. Vîşinski vine la Preşedinţie şi această discuţie are loc între Groza şi Vîşinski. […] <Vă aduc mesajul marelui Stalin care vă roagă să formaţi guvernul, fiindcă atunci când dumneavoastră formaţi guvernul, întreg Ardealul – nu [doar] cea mai mare parte – va fi al României.> Poate că ştiţi, Convenţia de la Moscova semnată de domnul Vişoianu spunea : <întreg Ardealul sau cea mai mare parte.> Groza: <Dar ce spune şeful Stalin?> L-a chemat de la Preşedinţie la telefon pe Stalin şi Stalin a dat acest mesaj: <Spune-i lui dr. Petru Groza că în momentul când el formează guvernul, în 48 de ore… întreg Ardealul va fi al României.> Groza era foarte, foarte roşu la faţă şi foarte emoţionat. […] <Eu mă duc la Palat şi spun Majestăţii Sale şi accept. Du-te la domnul Maniu şi spune-i ce s-a petrecut aici, la Preşedinţie!>
Groza s-a dus la Palat. De la Palat vin şi eu la domnul Maniu. Maniu locuia vizavi de Cişmigiu, la un prieten al nostru comun. I-am raportat domnului Maniu ce s-a petrecut cu Vîşinski. Domnul Maniu era foarte tulburat. Peste circa două ore a venit şi Groza. Era foarte agitat şi foarte roşu la faţă. <I-ai spus lui Maniu?>, mă întreabă. <Da>, i-am zis. Şi atunci această discuţie are loc între Maniu şi dr. Petru Groza: <Domnule preşedinte…>, zice Groza, <nu mă lăsa singur, vino cu mine.> Maniu îi răspunde: <Petre Groza, eu nu intru. Şi te sfătuiesc şi pe dumneata să nu intri. Păcat de numele dumitale! Nu ştiu unde este doamna Groza, doamna Ani, că aş chema-o şi aş ruga-o să nu te lase să intri.> Şi repetă: <Păcat de numele dumitale!> Groza s-a înfuriat şi a început să bată cu pumnul în biroul lui Maniu. <Domnule preşedinte, dacă pot să-mi ajut ţara pentru cinci minute, îl dau dracului de nume! Copiii mei nu au decât să-şi schimbe numele!>… Aşa s-a petrecut schimbarea…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1995]
Dan Amedeo Lăzărescu, membru al Tineretului Liberal, a participat în calitate de ziarist la procesul lui Ion Antonescu, 1946.
„O lege hotărâtă de Consiliul de Miniştri şi sancţionată de Majestatea Sa a hotărât ca judecata să fie în sarcina unui tribunal al poporului – mi se pare că preşedinte era colonelul magistrat Alexandru Petrescu – iar acuzatorii publici erau Săracu şi soţia lui Brucan, Alexandra Sidorovici. Ca redactor la Liberalul m-am dus să asist la acest proces […]
Şi m-am dus în dimineaţa zilei când a depus [mărturia] Iuliu Maniu. Preşedintele era foarte politicos cu Iuliu Maniu, i-a spus: <Domnule Maniu…> – Iuliu Maniu îşi rupsese un picior cu câteva zile înainte, căzând de pe scară la casa din Dorobanţi a lui Dinu Brătianu şi venise adus, nu mai ţiu minte, de Leucuţia sau de Coposu. Preşedintele l-a rugat să ia loc pe un scaun, ceea ce la martori procedura nu îngăduie aşa ceva. Maniu a spus că, după procedură, el nu poate să stea şi că preferă să stea în picioare. A depus [mărturie] vreme de trei ore. Se găseşte mărturia lui, depoziţia lui se găseşte, mi se pare că a fost şi recent publicată. Foarte corectă, da… Adică, a arătat toate părţile, şi bune şi rele, ale guvernului Antonescu. Şi toate memoriile pe care le-a înaintat, a arătat că Antonescu a fost convins de ei să refuze, când a venit Himmler în România – care cerea ca toţi evreii să fie scoşi din România şi duşi la Auschwitz – el a refuzat acest lucru.
După care, se făcuse ora prânzului, preşedintele a spus: <Domnule preşedinte, vă rog să vă semnaţi depoziţia, Curtea se retrage pentru trei ore.>
A!… îmi aduc aminte că la început, când i s-a cerut starea civilă, a fost întrebat profesia, Maniu a răspuns: <Agricúltor>, cu accentul pe <u>. Maniu a răspuns preşedintelui: <Domnule preşedinte, eu sunt jurist de profesie şi n-am semnat niciodată un act până nu l-am citit de-a fir a păr>. Atuncea preşedintele a spus: <Domnule Maniu, nu puteţi face acest lucru acuma, dar dacă vreţi, după masă, când vor fi audiaţi alţi martori, dumneavoastră veniţi şi grefierul vă va prezenta ce a transcris, depoziţia dumneavoastră şi dacă aveţi vreo nelămurire, în sfârşit, să adăugaţi sau să ştergeţi, în sfârşit, aveţi toate drepturile>. Bun!
După masă eu am venit să-l însoţesc pe Gheorghe Brătianu, care trebuia să depună [mărturie], era foarte emoţionat. Şi-n timpul acesta, Maniu se certa, se tocmea cu grefierul, modifica, în sfârşit… Tot în picioare. După care s-a terminat, a semnat – Brătianu terminase depoziţia – şi Maniu, foarte încet, a părăsit tribunalul cu însoţitorul său. Şi deodată, din locul unde şedeam eu, în tribuna presei, am auzit nişte huiduieli nemaipomenite, nişte urlete! N-am putut să văd exact, dar pe urmă mi s-a spus şi în cele din urmă mi-a spus [că a fost aşa] chiar Maniu, peste două luni. Maniu pleca îngândurat spre ieşire, când deodată a auzit deasupra capului lui, ca şi cum cineva s-a ridicat în picioare şi a dat onorul în poziţia de drepţi. A ridicat capul şi a văzut că se afla sub tribuna acuzaţilor şi mareşalul Antonescu, drept, îi dădea onorul. Şi-atunci, Maniu mi-a spus: <Domnule Lăzărescu, în momentul în care l-am văzut pe omul acesta care făcuse multe greşeli pentru viitorul României, dar care totuşi a fost un patriot şi un general viteaz, am simţit ca şi cum cineva mi-ar spune că dacă nu voi da mâna acestui om care merge la moarte cu eroism, voi ajunge în iad! Şi i-am dat mâna>. Atunci au mai sărit şi alţii, Ică [Antonescu], nu ştiu cine; le-a dat şi lor mâna, Pantazi… Sala era plină de comunişti care au început să huiduiască, să urle, nu ştiu ce… A fost un moment… unul din cele mai frumoase momente ale vechii Românii! Această dare de mână a lui Maniu mareşalului Antonescu…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1996]
