Motto: „Termometrul succesului nu este decât invidia celor nemulţumiţi de el” – Salvador Dalí
Joi, 23 ianuarie, se împlinesc 31 de ani de la moartea lui Salvador Dalí, pictor, sculptor, scriitor, actor şi regizor de film, scenarist şi fotograf, cel mai cunoscut şi excentric reprezentant al curentului suprarealist în artă. Dali poate fi considerat, alături de Picasso şi Matisse, unul dintre cei trei cei mai importanţi pictori ai secolului al XX-lea, ceea ce îl caracterizează fiind perspectiva sa inovatoare asupra subconștientului, relația sa apropiată cu psihanaliștii freudieni și modul în care a explorat nebunia sufletului uman. Însă suprarealismul lui Dali nu s-a limitat doar la artă, fiind şi o caracteristică a existenţei sale, cu o plăcere nelimitată pentru a crea controverse, cu înclinații spre sadomasochism, obsesia pentru Hitler, sau oroarea de lăcuste, acestea fiind doar câteva din excentricitățile sale, la fel de surprinzătoare precum opera sa excepţională.
Personalitate unică și flamboaiantă, care a vrut să scandalizeze și să uimească, narcisist şi geniu cu mască de bufon deopotrivă, Salvador Dalí a lăsat posterităţii peste 1500 de picturi remarcabile, ilustraţii de cărţi, litografii, decoruri şi costume de teatru, desene, zeci de sculpturi şi multe alte proiecte, inclusiv un film scurt de animaţie realizat pentru cei de la Disney.
Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domenech s-a născut la 11 mai 1904, la Figueres, în Catalonia, tatăl său fiind notarul Salvador Dalí y Cusiun, iar mama sa, Felipa Domenech Ferres.
Cei doi soţi avuseseră un copil, cu acelaşi nume, Salvador Dalí, născut în 12 octombrie 1901, care murise însă la 1 august 1903, iar noul născut al familiei primise numele celui decedat.
Această perspectivă a morţii fratelui său i-a marcat anii copilăriei, mai ales că părinţii săi păstrau în dormitor o fotografie a copilului dispărut. Pentru viitorul pictor, acesta reprezenta un alt eu şi o adevărată provocare existenţială: “Eu m-am născut dublu, cu un frate în plus, pe care a trebuit să-l ucid ca să-mi ocup locul meu şi ca să-mi obţin propriul meu drept la propria mea moarte”, spunea, mai târziu, Salvador Dali.
Această convingere a fost accentuată şi de faptul că, atunci când împlinise cinci ani, a fost dus mormântul fratelui, părinţii săi spunându-i că este reîncarnarea acestuia, o idee în care Dali a crezut în toată existenţa sa.
Dali avea să-şi traiască primii ani din viaţă alături de sora mai mică, Ana Maria, la Figueras şi la locuinţa de vară a familiei, în satul de pescari Cadaques.
Încă de la o vârstă fragedă, el manifesta o aplecare către desen, părinţii săi încurajând talentul artistic al copilului, inclusiv prin amenajarea unei încăperi dedicate special pentru desen şi pictură.
Anii copilăriei au coincis şi cu dezvoltarea unor tendințe sadomasochiste, fiindcă îi plăcea să se arunce pe scări, spunând că „durerea era nesemnificativă, iar plăcerea era imensă”. Mai mult, tot în copilărie, viitorul artist nu-şi ascundea satisfacţia, după ce și-a împins un prieten de joacă de pe un pod înalt de 4,5 metri.
În anul 1916 este înscris la cursuri de desen, tot de atunci datând şi primele sale tablouri, cu o clară influenţă a impresioniştilor. Era un tânăr care visa cu ochii deschişi, însă ieşea mereu în evidenţă prin excentricitate, purtând haine ciudate şi părul lung şi neîngrijit.
În anul 1918, Dalí îşi expunea pentru prima dată lucrările, în cadrul unui eveniment organizat la Teatrul Municipal din Figueres, o clădire care, peste ani avea să devină muzeul care va purta numele artistului.
În anul 1921 este admis la Real Academia de Bellas Artes de San Fernando din Madrid, iar în perioada studenţiei îi cunoaşte pe scriitorul Federico García Lorca şi pe regizorul Luis Buńuel, cu care avea să rămână în relaţii apropiate. Doar că, rebelul care începuse să poarte favoriți, pantaloni scurți, pardesiu lung, pălărie de pâslă și să fumeze pipă, a decis că e potrivit să incite colegii studenți la manifestări de protest, fiind nemulţumit de modul în care se făcea şcoală, pentru aceastp atitudine fiind suspendat, pentru o perioadă, din facultate.
Trebuie spus că artistul patentase, încă din tinereţe, o metodă de a dormi cel puţin bizară: pentru a se trezi imediat ce a adormit, el folosea metoda de „somn cu cheie”, potrivit căreia, şezând într-un scaun, Dali ținea o cheie metalică în mână și momentul în care somnul începea să-l cucerească, cheia îi aluneca printre degete și se auzea zgomotos pe podea, trezindu-l mereu.
Din această perioadă datează primele sale picturi cu o puternică influenţă a cubismului, un curent despre care aflase din reviste şi cataloagele de artă.
În anul 1924, Dalí realizează ilustraţia grafică a primei ediţii a poemul catalan ”Las brujas de Llers”, scris de prietenul său Carles Fages de Climent.
A urmat perioada în care, în lucrările sale, se simte influenţa mişcării Dada, un curent care avea să-i influenţeze întreaga carieră artistică, de aici înainte.
Caracterul său excentric avea să se manifeste şi prin susţinerea mişcării separatiste din Catalonia, deşi, în realitate, ideile sale nu reflectau o anumită orientare politică. Pentru această atitudine, este mai întâi arestat la Girona, apoi, în anul 1926, este exmatriculat înainte de examenele finale de la facultate, după ce tânărul rebel afirmase că niciun profesor al facultăţii „nu avea căderea să-l examineze”.
În perioada 1926 – 1929, se stabileşte la Paris, unde ia contact cu elitele artistice din capitala Franţei, mai ales cu cei din mişcarea suprarealistă. Aici îi întâneşte pe Pablo Picasso, un artist care captase deja întreaga lui veneraţie, pe Andre Breton, liderul mişcării suprarealiste, pe Joan Miró, remarcabilul pictor şi sculptor spaniol, pe pictorul René Magritte și pe poetul Paul Eluard. Dalí este realmente fascinat de suprarealişti, un curent în cadrul căruia intuieşte că îşi poate exercita imaginația sa artistică debordantă precum şi tehnica sa deosebită în materie de culoare şi desen.
Dacă până în acea perioadă, lucrările lui erau realizate în manieră impresionistă, futuristă ori cubistă, Dalí începe să realizeze o serie de picturi marcate de influenţa deosebită a lui Picasso – prima lucrare dominată de abordarea suprarealistă – „Le sang est plus doux que le miel” – fiind datată 1927, concepţia sa în artă implicând abordarea unor teme precum simbolismul sexual, ilustrarea ideografică ori universul şi senzaţiile umane.
Criticii săi arătau că picturile sale în ulei, realizate în ceea ce artistul a denumit „metoda paranoico – critică” – pe care el o considera „o metodă spontană a cunoașterii iraționale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante” – , reprezentau, nici mai mult nici mai puţin decât colaje de imagini din visele sale, cu personaje stranii şi halucinante, fiind realizate într-o tehnică clasică cu adevărat meticuloasă.
În anul 1928, trei dintre lucrările sale sunt expuse în cadrul expoziţiei anuale internaţionale de la Pittsburg, SUA, artistul ajungând în atenţia amatorilor şi criticilor de artă din întreaga lume.
Fiecare apariție a sa în public, aducea ceva nou, șocant, fiindcă vorbea întotdeauna despre el la persoana a treia, spunându-și ”Divinul Dali” și înțelegea că prima imagine pe care o văd oamenii este ambalajul unui produs. Bărbatul matur, elegant, care purta mustăți lungi, orientate în sus, fix „la ora 10 şi 10”, avea mai mereu dinții încleștați, fiindcă, spunea el, “sunt tot mai lucid şi sfărâm din ce în ce mai multă perfecţiune între dinţii mei încleştaţi”.
El însuşi se considera un snob – atitudine pe care o definea ca posibilitatea de a te plasa într-o poziție inaccesibilă celorlalți – iar unul dintre gesturile lui cele mai bizare era să își servească invitații cu mustăți false, asemănătoare lui și pe care le purta într-o cutie de trabucuri încrustată cu pietre prețioase, spunând parcă cu aroganță: „dacă vreți să fiți ca mine vă ofer posibilitatea, să vedem dacă puteți”.
În anul 1929, Dalí începe să colaboreze cu bunul său prieten, Luis Buńuel, cei doi realizând filmele ”Un Chien andalou”/”Un câine andaluz”, produs în anul 1929, şi „L’Age d’or”/”Vârsta de aur”, realizat în anul 1930.
În anul 1929, viaţa sa cunoaşte o turnură aparte, după ce o cunoaşte pe soţia prietenului său Paul Éluard, o imigrantă din Rusia cu 10 ani mai în vârstă decât el, pe nume Elena Dmitrievna Diakonova. Ea îl face pe Dalí să cunoască, în cele din urmă, dragostea trupească, un lucru care îi fusese până atunci străin, acest moment salvându-l chiar de la nebunie, după cum avea să mărturisească artistul, peste ani. Dalí este atras în mod irezistibil de aceasta, chiar până la modul obsesiv-maniacal – după cum notează biografii săi – povestea pasională a celor doi ducând la divorţul femeii. Diakonova, cunoscută sub numele de ”Gala”, va deveni muza şi sursa de inspiraţie a artistului, ea fiind prezentă, de aici înainte, în opera lui – câteva din aceste lucrări fiind „Galarina” – realizată în 1944, „Leda Atomica” – 1949, sau „Galateea” – 1952. Gala avea să devină şi soţia lui Dalí, în anul 1934, dar şi manager al problemelor sale legale şi financiare, fiind cea care decidea inclusiv în privinţa contractelor pe care artistul le semna pentru expoziţii. Cei doi formau un cuplu considerat a fi ciudat, pitoresc, stabil, ba chiar pervers, fiindcă desele escapade amoroase ale ei, în afara căsătoriei, se realizau cu ştiinţa şi chiar … încurajarea lui Dalí.
Anul 1930 consemna încadrarea definitivă a artistului ca membru marcant al mişcării suprarealiste, iar un an mai târziu el crea una dintre cele mai importante lucrări ale sale – „Persistenţa memoriei”.
După apariţia primelor conflicte pe continent, artistul intră în totală contradicţie cu opiniile politice al suprarealiştilor, iar anul 1934 consemnează excluderea sa din cadrul mişcării, sub acuzaţia de nazism. Deși și-a negat simpatiile pentru această ideologie, Dali a creat totuşi opere care făceau referire la Hitler, precum „Enigma lui Hitler”, mai mult artistul recunoscând chiar că îl visa adesea pe Hitler în postură de femeie…
Excentricitatea şi infatuarea sa nu cunoşteau însă limite, artistul afirmând de mai multe ori „Suparealismul sunt eu”. Mai mult, în anul 1936, în deschiderea expoziţiei suprarealiste de la Londra, Dalí susţinea o introducere intitulată „Fantômes paranoďaques authentiques”/”Fantome paranoice autentice”, ţinuta aleasă de artist pentru această expunere fiind un costum de scafandru, cu un tac de biliard în mână, alături de doi câini, un cadru care – considera el – era ilustrarea perfectă a „cufundării în adâncuri” a conştiinţei umane, artistul fiind, însă, foarte aproape să se sufoce în tentativa sa de a convinge publicul.
Începând cu anul 1939, după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, artistul se mută împreună cu soţia în SUA, unde cei doi rămân până în 1948, când revin în Catalonia, în această perioadă fiind de remarcat expoziţia sa retrospectivă de la Muzeul Metropolitan de Artă Modernă din New York – 1941, publicarea autobiografiei sale, intitulată „The Secret Life of Salvador Dalí” – în 1942 şi colaborarea cu regizorul Alfred Hitchcock, la realizarea filmului „Spellbound” – în 1945. În 1943, Salvador Dalí se retrage în munții din New Hampshire, aproape de granița canadiană, și în patru luni scrie, în franceză, „Chipuri ascunse”, singurul său roman, care apare mai întâi în traducere, la New York, în 1944. Pornind de la celebra definiție stendhaliană care întemeiează realismul modern, romanul lui Dalí este o oglindă purtată de-a lungul unui drum, însă călătoria este livrescă: privirea cititorului întâlnește, dincolo de trăsăturile personajelor, chipurile ascunse ale marilor opere ale literaturii franceze, de la „Principesa de Clèves” la „Cânturile lui Maldoror”.
Tot în perioada trăită la New York, creează propriul show TV și face un film de scurtmetraj produs de celebra Walt Disney, toate acestea cu scopul faimei, al banilor și pentru a arăta tuturor că el este „geniul Salvador Dali”, după cum singur a afirmat.
Următoarea perioadă a vieţii sale artistice include abordarea, cu predilecţie, a iluziilor optice, hologramelor şi formelor geometrice, câteva din cele mai importante lucrări realizate fiind „La tentation de Saint Antoine” – în 1946, „Christ de Saint Jean de la Croix” – 1951, „Rose meditative” – 1958 sau „La Decouverte de l’Amerique par Christophe Colomb” – în 1959.
Deceniul şase al secolului trecut este marcat în opera artistului de aşa-numitele „experimente artistice”, rezultând opere de dimensiuni mai mari, bazate pe o mai intensă folosire a diversităţii tematice şi coloristice. Asfel au apărut capodopere precum ”La Bataille de Tetouan” – în anul 1962 sau „La torero hallucinogene” – în 1970.
În anii ’60, excentricul Salvador Dali și-a luat drept animal de companie un … leopard, pe care l-a numit Babou și pe care îl purta cu el în lesă aproape peste tot. La fel a făcut și la un restaurant din Manhattan, iar când o femeie din local a intrat în panică, Dali i-a spus calm că animalul este o pisică normală, peste care a pictat un model de leopard…
Puţină lume cunoaşte un amănunt inedit legat de Dali: marele nostru artist Radu Beligan mărturisea, în „Memoriile“ sale, apărute la Editura All, în 2013: „În 1964, l‑am cunoscut la New York pe Salvador Dali. Un prieten comun m‑a prezentat „divinului“, care mi‑a arătat, spontan, o violentă simpatie. Socotea că noi, românii, avem o misiune sacră, de gardieni ai latinității, aici, la răscrucea imperiilor moarte. Mi‑a dăruit un foarte frumos album, cu o dedicație care cuprindea întreaga pagină de gardă și în a cărei grafică exaltată se afla pecetea lui indelebilă. „Păstrează‑l bine. După moartea mea, îl vei vinde la licitație !“ L‑am asigurat că nu mă voi despărți niciodată de el“.
În anul 1974, este inaugurat Teatro-Museo Dalí (Muzeul-Teatru Dali), o clădire-simbol pentru artist, fiind cea care găzduit prima expoziţie a lui Dalí, şi care se afla foarte aproape de Biserica Sfântul Petru în care Dalí fusese botezat şi la mică distanţă de casa sa natală. Muzeul avea să găzduiască, în timp, opere ale artistului alături de creaţii ale celor mai apropiaţi prieteni ai săi.
Însă tot în acel an, după ruperea colaborării cu managerul Peter Moore, toate drepturile asupra colecţiei sale sunt vândute fără permisiunea sa, ducând la intrarea artistului într-un impas financiar major, care avea să fie remediat cu sprijinul organizaţiei „Prietenii lui Dali” – înfiinţată de colecţionarii americani de artă Eleanor şi A. Reynolds Morse, cei care aveau să înfiinţeze, peste Ocean, Salvador Dalí Museum din Florida.
Anii de final ai vieţii sale sunt dominaţi de o afecţiune medicală care îl va duce pe artist în situaţia de a-şi pierde treptat abilitatea de a picta, tremurul şi slăbiciunea mâinilor punându-şi amprenta asupra creaţiei sale. Mai mult, excentricitatea şi infatuarea de odinoară din existenţa sa, sunt înlocuite de umilinţă şi teama de moarte, iar dispariţia, la 10 iunie 1982, a soţiei sale, îl aruncă în singurătate şi într-o depresie adâncă, viaţa sa pe mai departe desfăşurându-se într-un scaun rulant.
În ianuarie 1983, Dalí s-a retras în castelul Pubol din Girona, care fusese cumpărat special de el pentru Gala, în anul 1979, aici pictând ultimul său tablou – „Coada de rândunică”.
După un accident în care suferă arsuri grave, după ce castelul Pubol a ars în integralitate, artistul se retrage din viața publică și se adăpostește în turnul „Galatea” din al său „Teatro-Museo”.
Pentru opera sa remarcabilă, artistul a fost recompensat cu numeroase premii şi distincţii, printre aceste numărându-se Legiunea de Onoare, Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce – (1964), Marea Cruce a Ordinului Charles al III-lea, Medalia de Aur a Guvernului catalan sau Medalia de Aur a Artelor (Spania).
La 23 ianuarie 1989, Salvador Dalí trece la Domnul, la vârsta de 84 de ani, în urma unui atac de cord, fiind înmormântat într-o criptă din Teatro-Museo Dalí din Figueres.
În iulie 2017, trupul neînsuflețit al pictorului Salvador Dalí a fost exhumat, la 28 de ani după moartea artistului – pentru a fi prelevate probe biologice -, în urma unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un proces de paternitate, ce a fost demarat de o ghicitoare în cărți de tarot, pe nume Pilar Abel Martinez, care afirmase că este unica fiică a artistului. Clarvăzătoarea afirma că mama ei, care era slujnică, l-a cunoscut pe Dali în casa unor prieteni pe care pictorul îi avea în Cadaques, iar din scurta lor relație s-ar fi născut Pilar, care a fost înștiințată de familia ei încă din copilărie în legătură cu acest „secret”. Numai că, la doar o lună şi jumătate de la prelevarea probelor, în septembrie, Fundaţia Dali anunţa că femeia nu are nicio legatură de rudenie cu celebrul pictor, testele ADN demonstrând în mod clar ca Pilar Abel nu este fiica lui Dali.
În prezent se află în pregătire un film biografic dedicat artistului, „Dali Land”, în care pictorul Salvador Dali va fi interpretat de Ben Kingsley, care a fost premiat cu Oscar pentru performanța sa din filmul „Gandhi” (1982). „Dali Land”, care a fost regizat de Mary Harron, va fi lansat în 2020, din distribuția filmului fiind de menţionat Lesley Manville, care o va interpreta pe soția și muza pictorului, Gala, dar și actorii Tim Roth și Frank Dillane. Filmările pentru „Dali Land” au fost realizate în noiembrie-decembrie 2018, în Canada și Spania.
