În 1947 Iuliu Maniu, şeful PNŢ, fost prim ministru, unul dintre cei mai demni şi mai importanţi oameni politici ai României secolului trecut, a fost arestat şi acuzat de regimul comunist pentru „trădare naţională”, „răzvrătire”, „instigare la trădare”, „insurecţie armată”… Întreaga sa activitate politică a fost condamnată. Actul de acuzare îl numea „colaborator” al autorităţilor de la Viena în 1918; om politic care a încercat să „împiedice” Unirea din 1918 punând condiţii; „susţinător” al lui Ion Antonescu; organizator al „trădătorilor de ţară”. La proces, Maniu şi-a asumat responsabilitatea întregii sale politici, a acţiunilor şi a principiilor sale. A fost condamnat la închisoare pe viaţă. Avea 74 de ani.
A fost trimis la închisoarea de la Galaţi, apoi la Sighet unde a şi murit, la 80 de ani, după ce a suportat regimul de exterminare specific penitenciarelor regimului Gheorghiu Dej. Corpul său a fost aruncat într-o groapă oarecare din Cimitirul Săracilor. Din prostie sau mai degrabă din rea voinţă, comuniştii au distrus şi arhiva personală a lui Maniu, care conţinea documente de o mare importanţă pentru istoria noastră. Cât priveşte puţinele sale bunuri mobile şi imobile – despre care vorbeşte secretarul său, Corneliu Coposu –, acestea fuseseră luate de la arestare. Astăzi, unica lui casă, cea lăsată de părinţi, la Bădăcin, este Muzeu memorial Iuliu Maniu.
Eugen Popa, fost deţinut politic la închisoarea de la Sighet.
„Într-o seară au sosit două dube [în curtea închisorii] şi eram curioşi pe cine au adus. A doua zi am auzit pe unul cântând, un bariton, frumos. L-am recunoscut pe Ilie Lazăr, deci, este Ilie Lazăr. Şi atunci am aflat că au venit şi Maniu şi Mihalache şi alte personalităţi…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1994]
Nicolae Carandino, cronicar teatral, director la ziarul Partidului Naţional Ţărănesc „Dreptatea”.
„În închisoare aţi fost la un moment dat împreună cu Iuliu Maniu în celulă?
Am fost, dar nu tot timpul.
Cum se comporta în închisoare?
Aşa cum se comporta şi-n viaţă! Avea o atitudine, avea un fel de a fi, care nu era ca al tuturor. […]
Când eram cu el în celulă, îi plăcea să-i povestesc. Şi eu, care am fost om de teatru o viaţă întreagă şi director la teatre, ştiam foarte multe lucruri în domeniul ăsta. Or, el era absolut neştiutor. Şi când i le povesteam îi plăceau foarte mult, că erau lucruri noi pentru el. Şi, la un moment dat, îmi spune: <Ştii ceva? Când vom ieşi din închisoare, să mergi o dată la teatru cu mine, să mă duci, dar să nu-mi spui nimic, să mă laşi… Şi pe urmă să mă întrebi ce am înţeles, ca să vezi dacă am prins ceva!>”
[Interviu de Mariana Conovici, 1993]
Corneliu Coposu, director de cabinet apoi secretar al lui Iuliu Maniu, omul lui cel mai apropiat.
„La 30 ianuarie [1941 este datat] un testament pe care Maniu l-a redactat în faţa notarului public care era şi prieten politic, din Târgul Mureş, şi prin care el dă dispoziţie legată de soarta patrimoniului pe care-l avea în Bădăcin. Acest patrimonu care era moştenit din patru generaţii nu a fost nici micşorat, nici majorat vreme de 100 de ani, rămânând acelaşi pe care cărţile fonduare îl arată la înfiinţarea lor, fără să fie schimbat din punct de vedere al suprafeţei teritoriale.
Prin testamentul acesta, se anulează testamentele precedente care erau făcute: primul, la plecarea lui Maniu în război, în primul război mondial, al doilea era făcut în timpul cât Maniu era urmărit de Siguranţa regelui Carol al II-lea şi al treilea era făcut acum, când exista teama că Gestapo-ul, care manifestase chiar faţă de Antonescu dorinţa ca Maniu să fie lichidat, ar fi procedat la lichidarea lui, fără nici un fel de concurs sau informare a organelor represive româneşti.
Prin testamentul ăsta, Maniu testează întreaga avere a lui moştenită din bătrâni Episcopiei de Oradea care urmează să o pună la dispoziţia unui ordin de călugăriţe al Sfântului Francisc, din care făcea parte şi sora lui Maniu care se călugărise, Cornelia, sub numele de monahă Cecilia. Acest cin călugăresc urma să înfiinţeze un <Institut de educaţie a fetelor şi să sigure educarea lor, punând accent pe dezvoltarea caracterului şi a simţului de morală creştină, dragostei de neam şi ţară şi dezvoltarea devotamentului faţă de munca constructivă şi deprinderile altruiste>, e conţinutul testamentului… […]
Mai vroiam să vă spun un lucru regretabil: că arhiva lui Iuliu Maniu, care era compusă din piese foarte importante, de importanţă naţională pentru istoria noastră, a dispărut fără urme. Eu, personal, am salvat această arhivă, la ocuparea Ardealului, de la Bădăcin, am depus-o la Biblioteca Mitropoliei din Blaj, într-o cameră încuiată. Camera a fost forţată după ocupaţia sovietică, însă cei care au spart camera şi au răvăşit hârtiile erau foarte puţin interesaţi de documente şi au furat numai obiectele sclipitoare care li se părea că au o oarecare valoare: erau toate decoraţiile lui Maniu, nişte bibelouri, nişte amintiri, cadouri, stilouri, în sfârşit, ceea ce i-a interesat, iar restul le-au lăsat răvăşite.
După trecerea vandalilor prin camera care adăpostea arhiva lui Maniu, am reconstituit-o şi nu mi-am dat seama dacă piesele importante din această arhivă ar fi dispărut. Întrucât eu, personal, în anul 1938, am pus la punct această arhivă, am împărţit-o în patru categorii mari – toate piesele au dispărut! -, prima categorie făcea parte din lupta naţională a românilor, înainte de Unire. Acolo erau foarte preţioase relicve: corespondenţa dintre Avram Iancu şi Simion Bărnuţiu, corespondenţa dintre fruntaşii politici în timpul când se disputau <pasiviştii> cu <activiştii>, scrisorile de la fruntaşii de pe vremuri. […]
Al doilea grup făcea parte din literatura Consiliului Dirigent. Aicea vreau să menţionez un lucru care e interesant pentru istorici, care n-a fost consemnat nicăiri, anume: proiectul Hotărârii de la Alba Iulia, redactat din sarcina Comitetului Central al Partidului Naţional de către Vasile Goldiş, cuprindea iniţial 12 puncte. Aceste 12 puncte, foarte rotunjit elaborate, scrise pe o foaie de caiet, o foaie ordinară de caiet, cu cerneală albastră, au fost revizuite de Maniu în preajma Hotărârii de la Alba Iulia. Maniu a făcut corecturi pe acest proiect de Rezoluţie, eliminând total trei puncte şi din cele 12 puncte au rămas numai nouă. Şi, corectând celelalte puncte, oriunde apărea o cât de slabă aluzie la condiţionarea Unirii. Deci, trei articole din proiectul iniţial, plus corectura din celelalte nouă articole ale Proclamaţiei, au fost corectate cu o cerneală violetă. Iar pe margine, Maniu scrisese: <Nici o aluzie despre condiţii. Unirea fără condiţii!> şi semnează. Acest document care a dispărut este demonstrativ pentru a arăta mentalitatea fruntaşilor noştri, din preajma Unirii.
În afară de acest al doilea compartiment de documente, era cel de-al treilea, privind activitatea partidului – o chestie care interesează mai puţin opinia publică – o serie întreagă de scrisori de la propriii partizani ai Partidului Naţional, ai Partidului Naţional Ţărănesc după unificare, corespondenţe din timpul discuţiilor de fuziune dintre Partidul Naţional din Transilvania şi partidul [Naţionalist Democrat al] lui Iorga, dintre Partidul Naţional din Transilvania şi Partidul Conservator Democrat, deci scrisori… Îmi pare foarte rău că, din epoca de mare colaborare dintre Maniu şi Iorga – erau cinci-şase scrisori foarte frumoase care, deşi scrisori particulare, aveau ca şi toată literatura lui Iorga accente pe interesele naţionale – au dispărut odată cu arhiva. Interesul acestor scrisori era că şi dintr-o corespondenţă particulară care se referea la felicitări de sărbători sau la mulţumiri pentru ospitalizarea pe care profesorul o avusese la Bădăcin, nu lipsesc niciodată două-trei fraze de interes istoric naţional.
A patra categorie, erau [documentele] de pe timpul guvernării, o serie întreagă de lucruri absolut necunoscute privind frământările, privind contradicţiile dintre diferiţi componenţi ai guvernelor naţional-ţărăniste, în conflictul cărora Maniu trebuia să intervină ca arbitru.
Această arhivă a dispărut. Cum a dispărut, nu ştiu. Eu am fost anchetat în repetate rânduri, la anchetă participând pe vremea aceea fostul director al Arhivelor Statului cu numele Gall, mi se pare că era tot ofiţer de Securitate. A mai participat la aceste anchete un domn colonel, istoric, Airinii, parcă… care căuta să dea de urma acestor documente. N-am nici cea mai mică idee, fiindcă dispariţia arhivei s-a întâmplat în anul 1948, odată cu desfiinţarea în ţară a cultului greco-catolic… Iar eu eram în puşcărie din ’47, deci nu ştiu ce drum au luat aceste documente, dintre care foarte multe, spun, aveau interes naţional.”
[Înregistrare realizată de Dan Manolache la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, 1991]
