Preotul greco-catolic Ion Dunca Joldea s-a născut în 1904, la Ieud, în Maramureş. Studiile le-a făcut la Sighet, la Liceul Dragoş Vodă, unul dintre liceele româneşti înfiinţate în 1919 în teritoriile proaspăt aduse între hotarele ţării. După absolvire, Ion Dunca s-a întors în satul lui unde avea să fie preot şi apărător al vechilor valori româneşti în vremurile tulburi care au urmat. Pentru ele avea să intre în conflict cu autorităţile, atât în anii stăpânirii hortyste (1940-1944), cât şi în vremea dominaţiei sovietice şi comuniste. Avea să fie arestat în mai multe rânduri…
În 1942 a refuzat să accepte intonarea în biserică a imnului ungar. În 1945 a fost unul dintre organizatorii opoziţiei locale faţă de tentativa sovietică de alipire a Maramureşului la Ucraina. În 1947 a sprijinit nucleele de rezistenţă armată antisovietică şi anticomunistă, ajutând material şi susţinând moral grupul fraţilor Popşa. În 1948, atunci când autorităţile comuniste i-au silit pe greco-catolici să treacă la ortodoxie desfiinţându-le biserica şi arestându-le episcopii, preotul Ion Dunca Joldea a rămas neclintit în credinţa sa. În acel moment era în închisoare. În 1950 a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică şi încarcerat la Baia Sprie, Aiud, Gherla.
Eliberat în 1964, părintele Dunca a stat patru ani cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan de unde s-a întors pentru a muri în satul lui, printre oamenii pe care îi slujise 20 de ani şi care îl priveau ca pe „un Avram Iancu al Maramureşului”. Cărturar, preot cu har, Ion Dunca şi-a lăsat înscrise în istoria locului faptele sale pline de curaj şi înţelepciune.
Maria Dunca din Ieud, sora părintelui Ion Dunca Joldea.
„Cum era părintele Dunca Joldea ca om? Ce vă amintiţi despre el?
Mai bun n-o fost în lume decât el! Tare bun o fost…
Îl iubea lumea?
O, cum să nu-l iubească lumea? Doară aicea o stat vreo 20 de ani popă. Numai doi ani o fost în Berbeşti şi iar înapoi aici o stat, l-or adus oamenii înapoi. […]
Cum a fost aici în timpul stăpânirii maghiare?
Când or venit ungurii, atuncea l-or dus [pe părintele Dunca] legat până la oraş, din post în post. […] L-or dus legat până la Sighet. L-or adus apoi acasă, l-or liberat.
Şi cât timp a stat arestat?
N-o stat [mult], că o fost o adunare şi o fost la adunare un prefect ungur care o zis că câtă vreme o domnit el nu s-o întâmplat nimic [la Sighet]. Dar unul din adunare o zis [în ironie]: <Nu s-o întâmplat… [doar] că pe părintele Dunca l-o dus legat, ca pe un făcător de rele>. Şi atuncea pe el l-o liberat… Când o stat [părintele prizonier] în Dragomireşti, or zis paznicii unul către altul, s-or sfătuit, că l-or împuşca. Şi s-o speriat şi el atuncea. […]
Când intrase în Primărie, era acolo şeful de post [şi acela a înjurat] de Dumnezeu. Părintele Dunca zice: <În faţa mea să nu suduieşti cu Dumnezeu!> Şi atunci acela i-o zis: <Dă-te legat>. Şi l-o legat şi l-o dus… Apăi la unguri atâta o fost. Că [părintele Dunca] n-o lăsat să se cânte imnul unguresc în biserică. […] Părintele o zis că nu s-a cântat imnul românesc, nu se cântă nici cel unguresc. Şi oamenii din sat s-au speriat, or zis că să lase să cânte… [Dar el] nu i-o lăsat. Nu s-o câtat imnul [unguresc] în biserică. […]
Şi pe urmă, după ce au fost alungaţi ungurii?
O venit ruşii… Alţii…
Dar atunci când au încercat să alipească Maramureşul la Ucraina Sovietică ce s-a întâmplat?
Ei, atunci or zis că… oamenii au zis că se împărţea pământ. El o zis că nu se împarte pământ, zice: <[Din contră], vor să ne lipească la Ucraina…>, zice: <trebuie arestaţi [propagandiştii], să-i ţinem în Primărie>, că nu avea dreptul el să-i aresteze… Dar apoi i-or eliberat. […]
El, atunci, în 1947, a fost arestat din nou…
El nu era ortodox şi el n-o vrut să se scrie la ortodocşii din Sighet şi nu l-o lăsat acasă de fel, l-o dus din nou, arestat, dară… Adică el o fost arestat, anul acela l-o ţinut, din ’47, în temniţă acolo…
Unde?
La Aiud… şi apoi o fost înscrierea [greco-catolicilor la ortodocşi], în ’48. El o refuzat… Şi-apoi o fugit din Sighet. […] Trebuia să se prezinte la Securitate în fiecare zi şi o fugit din oraş acasă şi apoi o stat ascuns. D-apoi nu ştiu câţi ani o stat ascuns…
Unde a stat ascuns?
La noi, sub şură… sub şură, într-o groapă. O stat doi ani… Că apoi o stat ascuns la Strâmba, de acolo l-au prins apoi. […] Aici, la noi, îl tot căta Securitatea să-l ia. O fost ascuns în groapă, acolo. Şi el tuşea tare mult… Şi spunea Securitatea: <Unde-i popa?> <Ce popă?>, zicea bătrânul, [tată-său]. <Eu n-am niciun popă!>, ca să audă el, să nu tuşească, că l-ar fi aflat.
No, şi apoi, după aceea, l-am dus la Strâmba, că n-am avut ce face cu el aici. [A stat] la o femeie la Strâmba şi-apăi acolo i-o arestat pe toţi. […] Atunci el o văzut că e Securitatea la fereastră, o zis către femeie: <Oare unde să mă ascund?> [Ea] o zis că să treacă într-o cămară. Şi [securiştii] or zis că i-or aprinde casa femeii. Şi atunci o ieşit popa, s-o predat… […]
Erau mulţi cei veniţi să-l prindă?
Înconjurau casa şi apoi îl cătau. Ca armată, mulţi! […] Pe el l-or dus la Oradea după aceea. Păi, el o avut lege [proces], ce ştiu eu, mai multe judecăţi au fost cu el. Apăi, în temniţă, nu ştiu cât o făcut, că toate temniţele le-o colindat, […] l-or dus şi la Gherla, o zis că şi la Baia Sprie… S-o liberat de la Galaţi…
Şi pe urmă a venit acasă?
D-apăi nu, patru ani o stat cu domiciliu obligatoriu la Valea Călmăţuiului, în Bărăgan… La închisoare n-am ştiut nimic de el, numai [când era] cu domiciliu. Apăi veneam la el, […] de patru ori am fost la el, în Bărăgan.
Şi cum stătea acolo?
Era o casă pe pământ, aşa, tot din humă… pe pământ, toate casele erau aşa, ca o uniformă, cu fereşti, cu uşi, cu tot. Şi o stat cu un canonic laolaltă, stăteau unul în tindă şi unul în casă. Şi-apoi am venit de le-am făcut de mâncare, că n-au ştiut ei să-şi facă.
Şi din ce trăiau? Cine îi ajuta?
D-apăi, îi ajutam noi. Le trimiteam pachet, că au fost liberi atuncea, au putut căpăta pachet. Or căpătat 15 ari de pământ să şi-l lucre, dar nu şi l-or ştiut lucra! Apăi, el l-o dat la un om, dar om care era tot aşa [cu domiciliu obligatoriu], dar ţăran. Acela şi-o dus şi familia toată acolo. […]
Şi după domiciliul obligatoriu? […]
O venit, d-apoi tot în Ieud o venit.
Unde a stat când s-a întors?
La noi, în casa părintească, o stat aicea, […] aici o murit, de aici l-am dus…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1997]
Grigore Balea, preot, profesor din Ieud, absolvent al Academiei Teologice din Oradea (1946).
„Părintele Dunca, în 1947, a fost arestat, închis, pentru că a avut curaj, aşa cum faţă de unguri a avut curajul să apere, atunci când s-au comis ilegalităţi împotriva cetăţenilor sau credincioşilor săi sau atunci când au vrut, de exemplu, să introducă chiar în biserică, să interpreteze imnul maghiar. Tot aşa a luat atitudine şi în 1947, în predicile sale în care spunea că […] va veni timpul când copiilor noştri li se va preda o altă ideologie decât cea creştină, când se va încerca să le scoată din inimi pe Dumnezeu. […] Şi alte probleme din acestea, motiv pentru care a fost arestat din 1947.
Apoi, în ‘48, când s-a desfiinţat oficial existenţa Bisericii Greco-Catolice Române Unite, atunci el a spus acolo, în închisoare, unde l-au pus să semneze [că trece la ortodoxie], a spus: <Cum să cereţi unui om legat şi înlănţuit dreptul să semneze? Daţi-mi dreptul să mă duc acasă şi apoi îmi puteţi cere şi acest drept!> În sfârşit, s-a întors acasă, l-au eliberat, cu domiciliu forţat. N-a vrut să semneze…
În timpul acesta, mi-a dat mai multe documente să i le păstrez… […] Am şi câteva predici de-ale lui. El a fost preotul care m-a recomandat pentru înscriere la Teologie. Am ţinut la el ca la idolul meu, modelul meu de a fi, ca om, pe plan naţional şi spiritual. Era un om de o valoare extraordinară! Eu îl numesc un <Avram Iancu> al Maramureşului. S-a distins atât în perioada de dinainte, cât şi după 1948, când a fost tot timpul închis. Un om mărunt [de statură], dar cu un suflet mare şi o voce frumoasă şi un om citit. Avea un limbaj [deosebit] în predicile lui… N-am auzit predici [aşa frumoase], numai un singur episcop sau un singur om care vorbea ca acest om!
[A fost închis] la mina de la Baia Sprie şi li s-a impus să lucreze în duminica de Paşti, să intre în mină. El – cum era acolo, cu paturi, cu priciuri – s-a urcat pe un pat, deasupra, a stat în genunchi şi le-a vorbit atât de frumos, încât pe toată mulţimea aceea a determinat-o ca a doua zi să facă o grevă generală şi nimeni să nu meargă în mină. Cei care l-au ascultat au spus că un discurs, o predică, o vorbire ca la omul acesta n-au auzit! Toţi au îngenunchiat pe urmă şi, în plânset, s-au angajat că nu vor merge în mină – şi n-au mers! Au ţinut grevă…
Pe urmă, a doua zi şi a treia zi unii dintre ei au cedat, iar el şi-a continuat greva 30 de zile. Sigur că l-au alimentat cu forţa, însă a rezistat. Era un om cu o voinţă extraordinară!
După eliberarea din închisoare, a fost undeva cu domiciliu forţat, prin Bărăgan, nu-mi mai amintesc [unde]… A venit pe urmă acasă, mi-a făcut vizită, dar, săracul, ştia ce consecinţe are prezenţa lui într-o vizită la o familie şi spunea: <Grigore, dacă va avea consecinţe [venirea mea], să nu te superi pe mine!> I-am spus: <Părinte, sper că Dumnezeu ne va ajuta şi nu va avea nici o consecinţă>…
La Ieud, după ce s-a întors, n-a găsit, în ’64, ce lăsase el în Ieud. S-a plimbat aşa, ca Avram Iancu după revoluţie, singur. Şi-l mai rugam: <Părinte, mai vino câteodată să te aud>. A celebrat şi liturghii în clandestinitate.
Aţi fost la vreuna dintre ele, dintre aceste liturghii clandestine?
La mine în casă!… La mine în casă, numai cu soţia şi eu şi el… Şi a murit prăbuşit în drum, în faţa bisericii. A fost un om – model de om! Cult, fin, bun, cărturar mare… Un preot devotat…”
[Interviu de Virginia Călin, 1997]
