„Am avut un profesor de limba română, Constantin Mureşanu, care a devenit un model pentru mine în ceea ce priveşte literatura. Era aşa de pregătit şi aşa de bine intra în sufletele noastre cu spiritul acesta al poeziei şi-al iubirii de neam, încât orele lui erau o desfătare! […] Cu spiritul acesta în care eram crescuţi, de naţionalism, iubire de neam, […] n-aveai altă dorinţă decât să poţi să ajungi la această sacrificare în slujba înfăptuirii ideii naţionale.” Pe acest tipar s-a construit personalitatea de scriitor a lui Pantelimon Vizirescu (1903-2000), suprapusă unei sensibilităţi sufleteşti deosebite şi unei imaginaţii fabuloase. Născut în Braneţ, judeţul Olt, într-o familie de ţărani cu gospodărie bine închegată, poetul, ziaristul şi eseistul Pan Vizirescu avea să rămână mereu legat – la modul spiritual şi chiar concret – de locurile natale şi de nucleul din care pornise în lume.
Anii de şcoală l-au purtat în mai multe locuri: Liceul Militar din Craiova – mutat în anii Primului Război la Iaşi – apoi la Slatina şi din nou la Craiova unde a absolvit Colegiul Naţional Carol I (1925). La Bucureşti s-a stabilit odată cu înscrierea la Facultatea de Litere şi Filosofie la care a obţinut licenţa (1929) şi doctoratul (1938). După câţiva ani în care a fost profesor, în 1939 Pan Vizirescu a ajuns să conducă gazeta Curierul. Până atunci, ca elev, student şi profesor publicase poezii, povestiri şi nuvele în revistele de prestigiu ale vremii. Debutul său fusese în 1922, în Universul Literar în care semnase, sfios, cu un pseudonim – Dela Bârsa.
La sfârşitul perioadei interbelice, Pan Vizirescu îşi făcuse un nume ca ziarist şi scriitor naţionalist, lucru care i-a înlesnit aşezarea într-un post de şef de cabinet la Ministerul Propagandei, începând din 1940, în timpul guvernării lui Ion Antonescu. În anii comunismului, funcţia din minister şi orientarea anticomunistă, naţional-democratică a revistelor în care publicase aveau să îi ducă destinul pe un făgaş cu totul neobişnuit… Trăirile puternice şi întâmplările neaşteptate ale vieţii sale ne-au fost povestite chiar de Pan Vizirescu, în câteva interviuri acordate în anii 1996 şi 1997 pentru Arhiva de istorie orală.
Audio: Pan Vizirescu, 1996
Locul în care se sfârşeşte lumea
„Un scriitor are o chemare – căreia i se zice <talent> – neapărat, adică o binecuvântare a lui Dumnezeu, ca să aducă şi pentru el, în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărului, şi pentru cei care îl vor citi, posibilităţi noi, atât de cunoaştere a adevărului cât şi de trăire a unor momente frumoase ale vieţii – bune sau rele -, cât şi a unor experienţe pe care numai scriitorul le poate avea. Fiindcă un scriitor care nu ştie să dea semnificaţia experienţelor trăite nu se realizează. Viaţa noastră e făcută din lucruri necunoscute, din întâmplări, din determinări, din întâlniri, din tot felul de fenomene pe care nu noi le stăpânim, ci ele ni se impun din afară. Ele trec prin filtrul nostru şi ne obligă să le dăm o interpretare ca să tragem sensul lor. Ăsta este, după mine, procesul sufletesc pe care trebuie să-l trăiască un scriitor în permanenţa vieţii lui, nu numai că scrie. Deci, el se deosebeşte ca minte de o fiinţă umană, de omul obişnuit.
Când aţi simţit dumneavoastră prima oară că aveţi această chemare?
Am simţit-o foarte de timpuriu, să ştiţi, foarte de timpuriu am simţit-o în felul cum vedeam lucrurile. Le vedeam chiar din copilărie, le vedeam printr-un sentiment cu totul aparte… Nu eram un copil zburdalnic. Mi se părea că lumea în care trăiesc este o lume fabuloasă, o lume în care sunt nimic, că mă copleşeşte şi trebuie să văd cum mă încadrez eu în această lume.
În primul rând, să vă spun: satul meu, Braneţ, din judeţul Romanaţi [pe atunci], era un sătuc mic, pe o vale mergeau câmpul cu pământul arabil al ţăranilor, un pârâiaş şi un deal. Dealul ăsta îl priveam întotdeauna eu, aşa, cu un sentiment nostalgic, credeam că acolo se sfârşeşte lumea, până acolo mergea cunoaşterea mea şi dincolo nu ştiu ce o fi, nu mă gândeam că e Dumnezeu sau ceva, dar acolo mi se părea că se şfârşeşte lumea.
Altceva: casa noastră avea în faţa ei, în curte… faţa era la stradă, da-n partea cealaltă avea o întindere mare unde erau magaziile, grajdurile gospodăriei părinteşti şi când mă sculam dimineaţa era plină de soare. Soarele ăsta, cu toată înviorarea lui, aşa… simţeam cum renăşteam! Peste zi, soarele când se retrăgea, începea să crească umbra casei către clădirile celelalte. Ei bine, această umbră a casei eu o urmăream cu o oarecare tristeţe. Vedeam că dispare, aşa, ceva din sufletul meu, că se pierde ceva din viaţă şi tristeţea asta mă stăpânea. Numai mersul umbrei casei, vedeţi, pentru un copil, aceasta era… o senzaţie de trăire cu totul deosebită! Şi tot aşa… Mă duceam în vie, o vie frumoasă de tot, ăla era paradis pentru noi, cu toată alcătuirea ei. Vedeam la început, când se înverzea, pe urmă când se dezvoltau, când creşteau strugurii, când se coceau, toate fenomenele astea ale naturii găseau în sufletul meu mare ecou şi o dragoste care se dezvolta în raport cu fenomenele din afară. Aveam un foişor în vie în care ne urcam şi noi, copiii, foişorul era făcut pentru paza viei şi în foişorul ăsta când ne urcam aveam sentimentul că dominam de la înălţime toate împrejurimile. Aceste momente cred eu că erau însăşi gestaţia sentimentului care avea să se producă în sufletul meu mai târziu în forme mult mai dezvoltate, de a concepe lucrurile din jurul meu şi acesta era însăşi harul pe care cred că mi-l dăduse Dumnezeu.
Când am intrat în liceu… Şcoala primară o trăiam cu foarte multă dragoste de familie, să ştiţi, un ataşament de familie, de mamă, de părinţi, de fraţi. Mă caracteriza sentimentul acesta puternic de tot! Când se termina vacanţa şi plecam… Uite, îmi aduc aminte, aveam un ceas, un ceas de masă care avea nişte mecanisme de cântat, cânta. Avea vreo şase suluri şi cânta. Păcat că nu mai sunt acuma asemenea instrumente – acum avem radio, avem televizorul – şi acela a avut pentru mine o semnificaţie extraordinară! Puneam sulurile acelea şi cântau, ele se legau de anumite momente ale vieţii.”
Curajul de a scrie
„Am publicat nişte schiţe la Universul Literar de sub conducerea domnului Iorga cu amintiri, [ceea ce] mi-a dat, în sfârşit, încurajarea ca să scriu, când eram elev de liceu era asta. Atât eu, cât şi fratele meu, Smarand Vizirescu, cu care formam o pereche de fraţi în familie şi… aşa, într-o înţelegere deplină, ne comunicam ce gândeam eu, ce gândea el. El era superior faţă de mine şi m-a influenţat mult! Dar, aşa am publicat când eram elev de liceu.
Dar, în timpul când eram elev de liceu la Craiova, prin clasa a VII-a, a VIII-a, – că astea erau clasele cele mai mari, cum ar fi acuma a XI-a, a XII-a – , prin clasa a VII-a, a VIII-a, aş putea spune că cam neglijam şcoala pentru scris. Şi scriam schiţe, scriam poezii, scriam şi critici literare şi citeam, citeam literatură. Totuşi, făceam [faţă], cum să spun, nu eram printre elevii eminenţi, fiindcă eu eram în afară de asemenea preocupări, dar eram foarte mulţumit când puteam să realizez opere. […] Şi-atuncea m-am apucat să scriu poeziile satului meu, un volum foarte frumos de poezii, mă încântau, mă încântau foarte mult şi am scris un caiet întreg şi eram foarte fericit că le putusem realiza. […] Din poeziile astea am publicat câteva în Universul Literar de sub Perpessisius, am publicat când eram student şi la Viaţa Literară… Acolo se vor găsi ele.
Pe urmă le-am părăsit. Le-am părăsit şi am intrat într-o concepţie nouă de creaţie, adică maturizat. Nu m-a mai preocupat nostalgia asta a satului, am luat alte subiecte, poezia de iubire bunăoară, pe care din proprie trăire o comunicam, o mărturiseam. Şi poezia patriotică – poezia patriotică, foarte mult m-a preocupat!”
Revista Gândirea – „un salt extraordinar”
„În ‘38 am trecut [mai departe]… eram la Gândirea. La Gândirea eram, la Gândirea şi la Fundaţiile Regale. […] Acuma, de publicat, am publicat şi la Bilete de papagal, sub [conducerea lui] Arghezi. Arghezi a scos o revistă mică, ai văzut-o… O revistă mică, care ne-a atras ca un magnet pe noi şi am trimis – fără să-l cunoaştem pe Arghezi, nici eu, nici fratele meu – i-am trimis [o poezie] sub pseudonim. <Sandu Plavie> semnam, aşa. Şi a apărut poezia. Când am văzut că a apărut la Arghezi poezia asta, i-am mai trimis şi o schiţă, tot sub pseudonim. A apărut şi asta! Deci, nu mă cunoştea dintr-un nume anterior, să-şi fi adus aminte. [M-a publicat] ca un nou poet, un nou scriitor ieşit din anonimat.
Şi-atuncea am ajuns să dau pe faţă numele meu şi gata!.. Mi-a publicat şi cu numele valabil [real]. Şi m-am socotit şi eu că, dacă m-a publicat de două ori sub pseudonim, însemnează că le-a găsit valabile. Dacă [le-a publicat] şi cu numele proprii, atuncea confruntarea este făcută şi eu pot să fiu încântat ca Arghezi mă preţuieşte! N-am mai dat poezie, [dar] nici o schiţă nu mi-a refuzat-o, toate mi le-a publicat la Bilete de Papagal. […]
Ei, deci făceam şi proză, făceam şi versuri, făceam şi critică literară, când am venit la… Gândirea – că ăsta este momentul de căpătenie al activităţii mele literare! […] Deci, Gândirea mi-a adus mie un salt extraordinar în literatură, în scris. Acuma devenise un [obicei]…. încât [Nichifor] Crainic mă certa dacă dădeam la alte reviste. Da!.. Publicam şi la Familia, de la Oradea, unde era [director G.M.] Samarineanu, venea omul la Bucureşti şi vizita şi el personalităţile şi m-a vizitat şi pe mine şi mi-a cerut [articole]. Şi am avut… Publicam la revista Convorbiri Literare pe care o preluase… întâi şi-ntâi a avut-o Tzigara Samurcaş ca director şi pe urmă a preluat-o Torouţiu, că avea tipografie şi o făcea în condiţii foarte bune.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1996]
