Astfel a numit Pan Vizirescu cei 23 de ani în care a fost silit să stea ascuns în casa părintească de la Slatina, terorizat de ideea arestărilor făcute de comunişti în toată ţara. Au ştiut despre ascunzătoarea sa doar câţiva apropiaţi. Aceştia nu numai că nu l-au divulgat timp de două decenii, mai mult, i-au arătat admirabila lor solidaritate. În tot acest răstimp, Pan Vizirescu nu a ieşit din casă decât rareori şi numai noaptea. Totuşi nu s-a simţit prins într-o „închisoare”, ci doar într-un „exil”. A fost cea mai prolifică perioadă din viaţa sa de poet şi prozator: a scris caiete întregi ascunse apoi în pământul grădinii, unele salvate, altele pierdute cu totul. A creat şi a trăit în lumea sa fabuloasă, pe atât de expansivă pe cât de restrânsă îi era lumea reală.
În 4 iunie 1945 Pan Vizirescu fusese condamnat de un Tribunal al Poporului – înfiinţat de comunişti la cererea sovieticilor ocupanţi – în „lotul celor 14 ziarişti”. Printre aceştia, Pamfil Şeicaru, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Stelian Popescu. Toţi primiseră pedepse care variau între „muncă silnică pe viaţă” şi „condamnare la moarte”. Fuseseră acuzaţi că, prin articolele lor, „s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi au contribuit prin acţiunile lor la susţinerea unui regim odios”. Fusese unul dintre primele procese comuniste, care urmărise distrugerea elitei intelectuale a ţării.
Pan Vizirescu înţelesese ce îi aşteaptă – pe el şi pe ceilalţi scriitori „gândirişti” – încă de când trupele sovietice intraseră în Bucureşti. Fugise din calea noilor autorităţi, din toamna lui 1944. Până să se „exileze” la Slatina, timp de aproape un an se ascunsese la rude: la ‘nea Ionică, la Piatra Olt, la nenea Din, la Urzica, la finul de la Pârşcoveni… A fost descoperit în 1967 în urma unui denunţ, dar atunci era deja absolvit de condamnare, datorită decretului de amnisite din 1964. Iată ce povestea, la 94 de ani, despre primele luni ale „exilului său de taină”.
„<Voi fi o povară> – şi-mi era ruşine… ”
„Am dispărut din Bucureşti chiar după ce au intrat ruşii. […] După ce m-am refugiat câtva timp la Bolintin până au încetat bombardamentele, am plecat la Slatina, oraşul meu şi al părinţilor mei, unde aveam casa părintească. Deci, părăseam Bucureştii de care mă despărţeam după o lungă activitate din vremea studenţiei, pe urmă viaţa mea de profesor, viaţa mea de scriitor, trăisem aicea toate idealurile mele, realizările pe care le făcusem. Deodată am plecat cu o valiză şi aşa a fost. […] Părinţii mei erau oameni bătrâni şi ei trăiau mai mult din ajutorul meu… <De-acum înainte>, zic, <nu mai pot să fiu o sursă de ajutor pentru dumneavoastră, dimpotrivă voi fi o povară> – şi-mi era ruşine, dragă. Ei m-au primit cu lacrimi în ochi şi cu toată dragostea: <Eşti al nostru şi noi te vom ajuta!…> […]
Vedeam cum se desfăşoară lucrurile, vedeam ce se întâmplă, [Victor] Eftimiu luase Societatea Scriitorilor Români sub conducerea lui, în fine, trădător era, gata, trădător! […] A făcut invitaţia scriitorilor – printre care eram şi eu – să ne prezentăm, să ne justificăm atitudinea pe care am avut-o [în timpul războiului]. Mi-am dat socoteală că era o capcană, nu m-am dus. Cei care s-au dus s-au fript, că imediat i-a dat pe mâna Tribunalului Poporului, că a luat fiinţă Tribunalul Poporului…
Cum aţi aflat? Dumneavoastră nu eraţi la Slatina atunci?
Eram la Slatina, eu citeam ziarele, da, citeam în ziare şi s-a făcut Tribunalul Poporului după modelul sovietic, adică o bandă de criminali care s-au transformat în judecători cu dreptul de a da sentinţe chiar capitale! Te arestau, ei ştiau pentru ce… Deci, eu am fost ferit de Dumnezeu, ca să nu cad în mâinile lor, că dacă cădeam în mâinile lor de mult nu mai eram acolo. […]
Însă, să ştiţi un lucru: că eu am avut de la Dumnezeu o purtare de grijă… poate că aşa ar trebui să scriu titlul amintirilor mele, Sub ocrotirea lui Dumnezeu, pentru că este uluitor prin câte am trecut! În primul rând, că s-a răspândit zvonul că Pan Vizirescu e în Turcia, e la Ankara. Fusese o trupă de revistă, a lui Vlădoianu, la Ankara şi ăsta s-a întors cu vorba că m-a văzut pe mine la Ankara. Şi vorba asta s-a răspândit în toată ţara, extraordinar! Deci s-a diminuat interesul lor pentru mine în cercetări. […]
Casa de la Slatina, casa mare, era ocupată de mai multe persoane printre care se afla şi o ţigancă, [în casa de] jos, în două camere – zicea că e croitoreasă – care era o spioană bolşevică, comunistă, care [era] cu ochii peste tot. Şi noi aveam un şir de camere jos, un şir de camere în care locuiau părinţii, fraţii şi sora mea şi nepoţii mei. Cinci camere aveam şi acolo m-am coborât. Celelalte, de la casa mare, nu le-am folosit niciodată.”
Acasă la ’nea Ionică
„Mă pomenesc cu ’nea Ionică. ’Nea Ionică este fratele mamei, ţăran din Piatra Olt […] şi ’nea Ionică ţinea foarte mult la mine. Şi mă pomenesc că vine, vine la noi seara, pe la 9, aşa. <Măi neică> – că aşa se zicea la noi -, <măi neică, am venit să te iau la mine!> <Păi, de ce?” Zice: <Mi-a spus neica> – adică fratele lui, alt frate al mamei, nenea Din de la Osica – că neapărat să te iau la mine, că cine ştie ce se poate întâmpla cu tine.> <Dar de ce v-a venit această idee?!> Zice: <Te-am văzut prea trist la moartea lui neica Mărin>, adică a lui tata. <Păi>, zic, la moartea lui tata nu puteam să fiu altfel.> <Da, da>, zice, dar cu tine e altceva… Mergi cu mine!> […], în casa lui, la Piatra Olt. Şi l-am refuzat, l-am refuzat cu mare greu.
El s-a dus sus şi a plecat. Nu îmi venea să plec din familie, era mama îndurerată, […] nu-mi venea să plec. Sora mea, toţi eram îndureraţi, tata fusese pentru noi ceea ce se cheamă un adevărat părinte, aşa, cu sfinţenia lui Dumnezeu, cu ocrotirea totală până la jertfă, de câte ori nu s-a jerfit pentru noi! […] A doua seară iar m-am pomenit cu el. <Mă, neică, nu plec!> […] El a rămas aşa, uluit: <De ce n-ai încredere în mine?> <Ba am încredere, ’nea Ionică dar nu pot să merg.> <Mă, nu se poate, nu plec fără tine!> În cele din urmă, a trebuit să plece fără mine. A treia seară m-am pomenit din nou – vezi, mâna lui Dumnezeu! Şi atunci eu zic: <Bine, ’nea Ionică, merg.> Şi am plecat cu el. Am plecat la 12 noaptea, aşa, ca să nu fim văzuţi, să nu fim semnalaţi. Am ajuns acasă, el avea casă mare, de oameni bogaţi. O cameră specială pentru mine, bine aranjată, foarte frumos, cu borangicuri, cu icoane, cu pat bine aşternut, cu tot-tot. […]
A doua zi, pe la ora 1 vine nepotul meu Paul cu bicicleta, gâfâind. Intră în curte şi spune: <Unchiule, oamenii de la Poliţie>, zice, <te-au căutat, astăzi pe la ora 10>. <Ce vorbeşti!?> <Da! Dar să nu te temi, mămica zice să nu-ţi faci nicio grijă, că s-a terminat. Au venit doi comisari şi un comunist>. Ei păstrau comisarii de dinainte, că n-aveau alţii, dar îi flancau cu câte un comunist, ca să nu poată să facă ceva, să scape pe cineva din mână. <Şi au venit şi au intrat prin toate camerele, au văzut că nu eşti acasă, au întrebat pe mămica unde eşti şi ea a spus: <Nu ştiu! Nu ştiu!… N-avem nicio ştire despre el. Am auzit şi eu că e prin Turcia, dar…>, zice, <nu ştiu nimic>.”
La nenea Din
„Şi am plecat, tot aşa, noaptea, cu Marian şi cu un tânăr de la ’nea Ionică şi am ajuns pe la ora 12 noaptea la nenea Din, în Urzica. Cine era nea Din?! Era fratele mamei, […] aşa că el m-a primit pe mine de la poartă când m-am dus şi cu dragoste, cu camera pregătită. Şi avea două fete, una, Resa, care se ocupa cu creşterea gândacilor [de mătase] şi avea casa plină de borangicuri […] şi m-a luat în primire această fată, să mă ajute. Mătuşa mea însă era mai îngrijorată, la prezenţa mea a spus: <Aoleu! Ce-a venit în casa noastră!> Şi mie mi-a ajuns la ureche acest lucru şi spun: <Nene Dine, nu vreau ca ţaţa Stanca să fie supărată din pricina mea.> Neica zice: <Eu sunt stăpân!>, el, de colo. […]
Ei plecau dimineaţa la muncă, plecau când se revărsau zorile şi ea rămânea şi făcea mâncarea cu multă sârguinţă şi cu mult meşteşug şi pe urmă, pe la 11, pleca şi ea cu baniţa în cap, tot ce trebuia acolo […] şi îmi lăsa mie, dar eu n-aveam poftă să mănânc, beam mai mult lapte… […] Veneau toţi seara, în scăpătatul soarelui, veneau de la muncă, zdrobiţi de muncă. Nenea Din stătea cu mine până seara târziu de vorbă şi îmi spunea şi-mi dădea curaj. […]
Şi acum, la câtva timp, eu stăteam liniştit acolo în casă. Nenea Din îmi povestea în fiecare seară şi-mi spunea lucruri încurajatoare, din sufletul lui, aşa, [cu] toată siguranţa că Dumnezeu mă va apăra şi el se ruga. Şi într-o zi, când erau ei la muncă, mă pomenesc cu nişte ruşi şi doi indivizi că-i însoţesc şi vin şi încep să bată în uşă. M-am înspăimântat: ce fac eu acuma?! […] Ce mă fac eu?! Să intru sub pat… Au bătut şi pe urmă au văzut că nu e nimeni şi au plecat, n-au spart uşa. Seara, însă, când a venit nenea Din acasă, i-am spus. <Aaa!>, zice, <să ştii că vin să aducă ruşi în casă la noi. Ce ne facem, neică?! Ce ne facem!?> <Ei>, zic, <plec, părăsesc odaia!> […] Şi când s-au crăpat zorile, nenea Din a venit în pod, zice: <Îmbracă-te, că plecăm!> Şi am coborât de-acolo şi-a pus boii la car […] şi urcă-te, neică! […] Unde să mă duc?! La Piatra Olt, la nenea Ionică, nenea Ionică era un haiduc, ăsta ţinea piept… [Când mai stătusem] la nenea Ionică, într-o seară, au venit ruşi, o haită de ruşi şi-au intrat în bucătărie şi eu repede m-am furişat, nu în odaia în care stăteam, în odaia cealaltă, a lor. […] Şi odată uşa se deschide şi un rus intră peste mine. Şi ’nea Ionică iese şi îl ia de piept şi-l dă afară. <Umbli aici, neruşinatule! Bă, paşol, paşol…>, câte ştia şi el vreo două vorbe, aşa. <Paşol! V-am omenit, v-am dat băutură şi voi… Paşol, că pun câinii pe voi!> Şi i-a scos din casă şi nu le-a mai dat voie să mai… Ăsta era ’nea Ionică! Era un haiduc, nu se putea pune cu el nimeni… A rămas cu pământul fără să intre în colhoz. Auzi, matale?! Era singurul ţăran care nu a intrat cu pământul în colhoz, şi-l muncea el singur!”
De la Urzica la Piatra Olt şi apoi la Pârşcoveni…
„Sora mea l-a trimis pe fratele meu, Marian, cu bicicleta, la Pârşcoveni, alt sat unde aveam un fin care se numea Velican. […] Şi s-a dus să-i spună cinstit că fratele nostru stă ascuns, dacă poţi să-l ascunzi… <Da, să poftească! Să poftească, sigur că da! Să poftească…> Şi pe vorba asta am plecat într-o noapte cu Marian. Mergeam pe câmpuri, peste mirişti, peste arături, nici nu ştiam drumul, cum să ajungem până acolo. Şi bietul frate-meu Marian, [a mers] mereu cu visul Maicii Domnului şi cu rugăciuni şi eu tot aşa, până când am ajuns noaptea târziu la finul Vasile. […] Şi m-au primit bine, în sfârşit, m-au luat, cum să spun, în grija lor cu mâncare bună, cu trai bun, cu…. atât că eu nu puteam să ies afară pentru necesităţile pe care trebuia să le fac şi aicea era un alt fel de procedeu destul de chinuitor. Şi seara când venea finul ăsta ieşeam cu el şi stam pe un butuc, acolo, stam de vorbă până târziu cu el şi el mă ţinea la curent cu ce este nou. Şi am stat cât am stat la el şi la un moment dat apare un individ […] dintr-o comună din judeţul Gorj, de unde era el de origine. Şi acest frate al lui făcea parte din Divizia <Tudor Vladimirescu>, venise cu această divizie în ţară şi era educat absolut în spirit bolşevic. N-am putut să mă ascund de el, decât că am luat altă identitate […] şi aşa am trecut drept <’nea Ion de la Brăneţ>. A stat vreo două-trei zile individul. Şi finul îmi spune, zice: <Naşule, ştii ce m-a întrebat frate-meu? Mă, neică, tu spune-mi mie, nu cumva e niscaiva fascist?… Nu cumva e niscaiva fascist, că îi fac de petrecanie!> Zice: <Naşule m-am îngrozit!…> <Bă>, zice, <te smintesc în bătaie, să încetezi cu aceste vorbe, că nu te mai primesc pe la mine!> […] Şi l-a potolit.
Camera în care locuiam eu era o cameră cu scândurile pe jos răbufnite, adică stricate, şi cu şobolani. Dragă, ăsta era chinul mare pentru mine! Nu dormeam noptea deloc, umblau şobolanii şi îi auzeam cum chiţăiau, ştii, cum se luptau. Şi-aveam bastonul meu, dădeam în scânduri şi atuncea îi mai potoleam. Închipuieşte-ţi, ce viaţă infernală duceam! Ei, acolo eu am scris un roman. Am scris un roman de care eram foarte încântat, că asta era viaţa mea. Şi am scris poemul cu Eminescu, Luceafărul străfundelor taine, pe care îl aveam în mintea mea de multă vreme, dar acolo l-am scris. Adică l-am scris în forma lui primă şi pe urmă i-am dat forma definitivă la Slatina. […]
Şi la 15 august se făcea acolo la Pârşcoveni, alăturea, peste pârâul Olteţ, se făcea bâlci pe care l-am apucat şi eu din copilărie. Şi [fratele] ăsta îi trimite scrisoare [că vine iar] – noroc că i-a trimis scrisoare! Şi atuncea-mi spune mie finul: <Naşule, ce ne facem, că vine frate-meu şi dacă vine şi vă găseşte aicea, gata! Îşi dă seama că sunteţi un duşman de care zic ei…> – că el era înfirbântat, ăsta, era îndârjit de tot, comunist de-ai Anei Pauker. <Aaa, păi,> zic eu, <o să plecăm, chiar azi plecăm.> Şi cum s-a întâmplat, că în ziua aia a venit frate-meu de la Slatina şi seara am plecat cu finul ăsta Vasile şi cu frate-meu, cu cabrioleta lui la Slatina.”
23 de ani ascuns la Slatina
„Am ajuns acolo după miezul nopţii. Soră-mea ne aştepta cu masa pusă, cu toate, paturi şi pentru el şi pentru mine. Şi, deci, a doua zi era Sfânta Maria, ziua casei noastre, familiei noastre. Pe tata îl chema Marin, pe mama Maria, pe frate-meu Marian şi aveam o soră Marioara care murise mai mică. Deci, aveam patru aniversări de nume în familie şi pe care întotdeauna le-am cinstit cu toată sfinţenia şi cu tot ce se potriveşte la asemenea zi mare. Deci, Maica Domnului era patroana familiei noastre şi Maica Domnului m-a adus pe mine acasă, să ştii! Asta am convingerea, aşa cum ştiu că dumneata eşti acuma aici şi stai de vorbă cu mine…
Şi de aici, gata! Nu am mai ieşit din casa părintească de la Slatina până la 27 iulie [1967] – se împlinesc acuma 30 de ani de la ieşirea mea. N-am mai ieşit din casă până s-au împlinit 23 de ani. N-am mai ieşit din casa asta părintească decât în pod şi prin grădină, pe furiş, aşa. Şi asta este altă poveste… Ţi-am spus acuma pe unde am rătăcit şi mi-am ascuns capul. Acuma, asta se reduce la o singură zi, la o singură zi care s-a repetat aşa, spre infinit, dar şi cu evenimente tragice, [cum a fost] luarea la Canal a fratelui meu Marian…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1997]
