Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
Avocat de profesie, provenind dintr-o familie mic-burgheză, Ion Gheorghe Maurer (1902-2000) a avut un rol politic important în România comunistă, până în 1974. A fost ministru de externe (1957-1958), prim-ministru (1961-1974) şi în două rânduri deputat în Marea Adunare Naţională. A avut o puternică influenţă asupra lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi a susţinut alegerea lui Nicolae Ceauşecu după moartea acestuia. Nu i-a plăcut „hegemonia sovietică” şi nici cultul personalităţii lui Ceauşescu.
I. Gh. Maurer a fost interesat de teoria marxistă încă din anii studenţiei. În 1937 a devenit membru al Partidului Comunist aflat în ilegalitate şi apoi apropiat al lui Gheorghiu Dej. În timpul războiului a fost închis pentru activitate politică în lagărul de la Târgu Jiu unde mai erau, în afară de comunişti, legionari şi evrei. În evenimentele de la 23 august 1944 nu a fost printre comuniştii din primele rânduri, dar a avut o contribuţie însemnată la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946. Despre aceste etape din viaţa sa, Ion Gh. Maurer a povestit într-un interviu pe care l-a acordat în 1994 istoricilor jurnalişti Cristian Popişteanu şi Eugen Preda, pentru Arhiva de istorie orală.
Primele contacte cu comuniştii
„Când am intrat în facultate, pentru că ştiinţele sociale sunt legate mult de drept, am început prin a citi între altele Capitalul. Acest lucru mi-a deschis curiozitatea faţă de marxism şi am început să studiez marxismul, adică gândirea lui Marx, Engels şi ce s-a mai scris despre unul, despre altul. […] Aşa am ajuns la convingerea că, pe ideile fundamentale, Marx avea dreptate, că societatea omenească se transformă, că dintr-o societate se naşte altă societate; aşa, bunăoară, din comunismul primitiv s-a născut sclavagismul, din sclavagism mai departe şerbagismul, a apărut capitalismul şi capitalismul trebuia, prin evoluţia lui, să se transforme într-o altă societate. Aşa am ajuns să fiu convins că cei care susţin gândirea marxistă în esenţa ei au dreptate… Am apărat o serie întreagă de comunişti în procesele pe care le-au avut şi în felul acesta comuniştii m-au băgat în partid, […] înainte de ’36.
În ce procese aţi apărut ca apărător al grupurilor de acuzaţi comunişti?
Ultimul proces în care am fost a fost procesul pe care l-a judecat Tribunalul Militar de la Craiova şi era cu Ana Pauker, Vasile Luca… nu mai ţin minte cine mai era. […]
Domnule Maurer, dacă vreţi să povestiţi ce mi-aţi spus mine înainte, despre întâlnirea cu Gheorghiu Dej după cutremur… Spuneaţi că v-aţi întâlnit cu el în noiembrie ’40…
La Doftana… şi cum închisoarea era dărâmată, nu toată, dar era o parte dărâmată şi se lucra. Directorul închisorii mi l-a dat pe Dej ca să stau de vorbă cu el. M-am dus la Câmpina şi, în casa unui tovarăş, am stat de vorbă tot restul zilei şi toată noaptea, până a doua zi de dimineaţă când am plecat înapoi la închisoare. Eu i-am spus lui Dej să evadeze şi Dej mi-a spus că nu evadează. Şi atuncea l-am adus înapoi la închisoare şi a stat acolo…
După aceea, în ’44, v-aţi ocupat de pregătirea evadării lui…
În ’44… Partidul a trimis, dacă mi-aduc bine aminte, pe Bodnăraş care a folosit un medic de la Târgu Jiu şi l-a băgat pe Dej în spital. A stat de vorbă cu el în spital şi i-a spus să evadeze, că el îi organizează evadarea. Şi atuncea Dej a transmis prin Bodnăraş Comitetului Central [răspunsul] că el nu evadează decât dacă evadarea i-o organizez eu.
Eu în acel timp ieşisem din lagăr, pentru că m-a scos din lagăr o comisiune din asta care făcea analiza ălora care sunt închişi. Şi am fost scos din lagăr de un colonel care fusese comandantul meu de pluton când eram în Liceul militar – eu am făcut Liceul militar din Craiova. […]
Dar când am ajuns acasă, am primit ordin de mobilizare şi am fost mobilizat comandant de pluton – pentru că eram sublocotenent -, un pluton de <vieţaşi>. <Vieţaşii> erau ăia condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Între altele, ordonanţa mea fusese condamnat a treia oară la muncă silnică pe viaţă, el fiind deja în închisoare, pentru că s-a certat cu şeful gardian. Şi certându-se cu şeful gardian, s-a dus la directorul închisorii şi i-a spus: <Mută-l pe ăsta de aici, că dacă nu-l muţi, ţi-l aduc tăiat într-o roabă!>. Ăsta nu l-a mutat, […] ăsta când a văzut că ăla nu e mutat, l-a adus într-o roabă, tăiat!”
De pe front, la Bucureşti
„Eu fusesem chemat nu de Comitetul Central, ci de unul dintre oameni, nu mai ţin minte cum îl chema, care mi-a spus când m-am întors din Uniunea Sovietică [să-l ajut pe Dej să evadeze] – pentru că am fost până la Marea Caspică…
Aţi fost pe front…
Da… cu plutonul meu, care făcea parte dintr-un batalion de ocnaşi. Pe front, acolo, am lucrat foarte bine, pentru că ieşeam din tranşee şi făceam vânătoare de iepuri cu ocnaşii mei. Şi după aia mă întorceam şi şedeam acolo, liniştit. Dar a trebuit să vin de-acolo, pentru că de la Marea Caspică a trebuit să fiu mutat la Marea de Azov, păzeam malul mării. […] Şi acolo am primit o scrisoare în care mi s-a spus să dezertez şi să viu imediat în România. Nu mi s-a spus de ce, numai aici am aflat că Dej ceruse să organizez eu evadarea. Am răspuns într-o scrisoare că nu pot să dezertez de-acolo, că dacă dezertez de-acolo trebuie să merg până în România şi nu cunosc drumurile. […]
Şi când am ajuns la Constanţa, ni s-a spus să intrăm într-un loc unde să stăm, să facem carantină, să vadă dacă avem vreo epidemie. Atunci am strâns [plutonul de ocnaşi] şi am spus: <Ce facem, mergem acolo sau o luăm din loc şi merge fiecare unde pofteşte?> şi toţi au votat să ne ducem fiecare unde pofteşte.
Asta era prin martie-aprilie ’44. Cam atunci cred că s-au întors vasele din Marea de Azov…
Aşa… […] M-am dus la gară, ca să plecăm către Bucureşti, cu ordonanţa mea, noi eram doi, restul au plecat, care cum l-a tăiat capul. În gară erau pline vagoanele, afară de două vagoane care erau rezervate pentru nemţi. La uşa vagoanelor era câte o santinelă [germană] care să oprească […] intrarea în vagoanele respective. Când am văzut că alea sunt pline şi nu putem intra în ele, atunci hai să intrăm în astea. Eram îmbrăcaţi militar şi când am ajuns acolo, neamţul a spus <numai pentru ofiţeri>. Când a văzut ordonanţa mea – care era înalt şi voinic teribil! -, când a văzut că ăsta se opune, am văzut că întinde mâna, l-a apucat de gât cu o mână şi când l-a strâns de gât şi l-a pus în partea ailaltă, ăla a leşinat. Şi atunci ne-am suit în vagon şi nu ne-a mai derajat nimeni.
Asta era ordonanţa care îl tăiase pe ăla şi-l dusese cu roaba…
Da… Nu ne-a mai deranjat nimeni şi am ajuns la Bucureşti. La Bucureşti ne-am despărţit, el s-a dus nu ştiu unde, eu m-am dus către casă. Am luat contact cu partidul, mi s-a spus să organizez evadarea lui Gheorghiu Dej din lagăr, de la Târgu Jiu.”
Evadarea lui Gheorghiu Dej, 1944
„Evadarea am pregătit-o prin nişte scrisori pe care le puteam transmite lui Dej în lagăr, prin intermediul unui cetăţean. […] Eu, când eram în lagăr, acolo am văzut bine treaba asta: lagărul era înconjurat cu sârmă ghimpată, în forma sârmei ghimpate cu care erau prevăzute tranşeele… […] Însă lagărul avea un avantaj mare: era în imediata apropiere, vecin, cu cimitirul de la Târgu Jiu. Era acolo un batalion şi câte doi soldaţi înconjurau o parte de lagăr. Partea care era vecină cu cimitirul, pe acolo nu trecea niciunul – noaptea nu trecea niciunul! Datorită acestui lucru, m-am înţeles cu Dej, când trebuie să evadeze o să-i spun şi atunci să taie sârma şi, prin sârma tăiată, să intre în cimitir. […] Am fixat o dată – cred că era la sfârşitul lui iulie sau începutul lui august – şi am spus: <Ieşi la ora 11 noaptea, mă găseşti în cutare loc, la cimitir>. I-am spus pe unde trebuie să iasă ca să fie mai aproape de cimitir şi când am fixat cu el data ieşirii, am plecat. […]
Trupele ruseşti erau aproape de a intra în România, aşa că Dej şi-a dat seama că dacă evadează din lagărul de la Târgu Jiu are posibilitatea să acţioneze politic în cadrul partidului. Şi în forma asta, eu, stând de vorbă cu ăştia, am spus: <Bine, organizez evadarea, dar să-mi puneţi la dispoziţie o maşină care să fie de bună calitate, ca atunci când îl scot din lagăr să pot să fiu cât mai repde în Bucureşti.> Ei mi-au arătat un Cadillac, era al unui director, mi se pare, al Căilor Ferate sau aşa ceva… M-am organizat, m-am dus cu Cadillacul la Craiova, la Craiova m-am instalat la fratele lui Bodnăraş, [Manole], la aeroportul militar. Şi m-am instalat la el, că nu puteam să merg la Târgu Jiu, că acolo aş fi fost mult mai repede găsit. […]
Gheorghe Gheroghiu-Dej şi alţi deţinuţi în lagărul de la Târgu Jiu, urmărind la un post de radio clandestin mersul evenimentelor din afară (1944), desen. Sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 1/1944
Şi am trimis maşina înapoi la Bucureşti şi am spus: când mă înţeleg cu Dej cum evadăm şi când am nevoie de maşină, eu vă anunţ să-mi trimiteţi maşina.> Şi când i-am anunţat, mi-au spus că nu pot să-mi mai trimită maşina, dar că-mi trimit parale ca să cumpăr o maşină. Ăluia care mi-a adus vestea i-am spus să transmită înapoi că dacă s-ar putea cumpăra o maşină aşa cum se poate cumpăra o găină de pe piaţă aş cumpăra, m-aş duce la piaţă şi aş cumpăra. Dar ăla care-mi vinde mie maşina îmi cere să mă duc la poliţie, să declar că el a vândut maşina şi că mi-a vândut-o mie. Ăla, la poliţie, m-ar întreba cum mă cheamă şi cine sunt, ar constata că sunt dezertor şi în consecinţă, dezertor fiind, şi în timp de război, sunt pasibil de pedeapsă cu moartea. În consecinţă, nu mă pot duce să cumpăr maşină. Am trimis vorbă ăstuia, dar banii i-am primit. Atunci a trebuit să stau cu Manole Bodnăraş, să încerc să vedem de unde dracu’ găsesc o maşină! […] Atuncea, Manole Bodnăraş a găsit o maşină stricată la unul dintre colegii lui de la aeroport, unde lucra. Şi atunci m-am hotărât ca banii pe care i-am primit să-i dau ăstuia, în măsura în care era nevoie, să repare maşina, s-o puie în condiţii de circulaţie şi să pot folosi maşina. A reparat maşina. […] Am plecat cu cauciucurile vechi. În 20 de kilometri – de la Craiova la Târgu Jiu erau vreo 100 şi ceva de kilometri – în 20 de kilometri am făcut trei explozii. Deci, am rămas pe drum numai cu trei cauciucuri. Nu mai puteam merge. Era război, era circulaţie foarte slabă, dar am văzut, a venit o maşină, am oprit-o, m-a văzut că eram îmbrăcat ofiţer, m-a văzut că sunt acolo cu maşina stricată şi m-a adus la Craiova. Aşa am putut cumpăra cauciucurile… M-am întors şi am ajuns către dimineaţă la Târgu Jiu.
Am intrat în cimitir, m-am dus unde i-am spus ăluia să mă aştepte, lui Dej. […] M-am dus la [o magazie], magazia era chiar într-o circumscripţie, în curtea unei circumscripţii de poliţie. M-am dus acolo, am intrat în magazie, l-am văzut pe Dej […] şi Dej dormea. Cum eu eram îmbrăcat ofiţer şi îmi lăsasem şi mustăţi, Dej, când l-am trezit, m-a văzut în ofiţer şi cu mustaţă, avea un cuţit la el şi-a ridicat mâna să îmi dea una cu cuţitul. I-am prins mâna şi i-am spus: <Mă, eu sunt!>… În fine, ne-am suit în maşina asta, am plecat, ne-am oprit, mi se pare, în judeţul Vâlcea…
La preotul Marina?
Da, dar n-am intrat cu maşina la el, […] Şi acolo, la preotul ăsta, am stat vreo trei zile, trei nopţi, până când s-a organizat altă maşină. În acest timp, am stat de vorbă şi i-am explicat lui Dej cum gândesc şi de ce gândesc aşa. Dej a fost de acord cu mine şi a rămas ca să facem tot ce putem ca să introducem acest sistem de a gândi în viitorul societăţii româneşti, viitorul societăţii omeneşti, al ţărilor dezvoltate în general, când ajungem la Bucureşti. […]
De când a evadat şi până după 23 august eu n-am mai luat contact cu Dej.”
Cum a fost modificat Tratatul de Pace
„Dumneavoastră aţi fost implicat la pregătirea Conferinţei de Pace de la Paris, din 1946… Dacă vreţi să ne povestiţi ce impresii aveţi de atunci.
Atuncea a venit la mine Ana Pauker şi mi-a spus să mă duc cu delegaţia română, ca să îl ajut pe Dej în problemele care vor apărea. M-am dus. Dar înainte de a pleca, am cerut să-mi dea documentele pe care le-a primit Dej, între care era şi proiectul Tratatului de Pace de la Paris. Am luat acest document, am constatat între altele că o parte din Ardealul de Nord, din jurul Aradului, era dată Ungariei. I-am spus lui Ana Pauker ca această parte e parte românească de Ardeal şi că trebuie luptat ca să se modifice Tratatul, Ardealul să [ne] vină în întregime. Ana Pauker mi-a spus: <Ce vă spun ruşii să faceţi, aia faceţi!>.
Când am ajuns la Paris, i-am spus lui Dej: <Hai să stăm de vorbă cu Molotov>, că Molotov era la Paris. Am fost la Molotov şi i-am spus de fapt că acest proiect de Tratat cuprinde un lucru care este nedrept, de ce să [ne] ia această parte din Ardealul de Nord-Vest, care e o parte românească, a făcut parte totdeauna din Ardeal, de ce să [ne-o] ia?! I-am cerut lui Molotov să ceară el, să se lupte, că noi o să cerem asta, da, dar să fie el, să ceară el să modifice textul respectiv. Molotov a răspuns: <Nu pot să fac treaba asta. Eu v-am trimis vouă proiectul Tratatului aşa cum ne-am înţeles împreună şi v-am cerut să arătaţi dacă aveţi ceva de obiectat. Şi aţi răspuns voi că n-aveţi nimic de obiectat! Atunci, ne-am înţeles cu americanii, cu englezii şi cu [Aliaţii] că Tratatul îl socotim bun şi că nu vom admite niciun fel de modificare. Am luat această hotărâre cu ceilalţi participanţi, după ce am constatat că, conform răspunsului vostru, n-aveţi nimic de obiectat.> Eu i-am spus lui Dej: <Bine, mă, cum dracu’ aţi răspuns voi treaba asta?> – eu nu faceam parte din conducere. Dej mi-a spus: <Ana Pauker a dat acest răspuns>. Ana Pauker nu mi-a trimis Tratatul înainte, mi l-a trimis după ce a dat acest răspuns! Atunci am spus […]: <Trebuie să găsim o modalitate de a face ca unul dintre ei să ceară modificarea!>
I.G. Maurer, pe aeroport, revenit din Grecia. Sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 305/1966
La Turda era o fabrică de ciment. Această fabrică de ciment era condusă de un evreu francez, cum îl chema nu ştiu, am uitat! Dar a fost clientul meu când eram avocat. Între altele, în Tratat eu mai văzusem o dispoziţie care era după părerea mea absurdă, adică era obligaţia ca dintre cei care trebuie să fie despăgubiţi pentru măsurile care au fost luate împotriva lor de către conducerea românească, evreii să primească despăgubirea înaintea celorlalţi. Şi era absurd! […] Şi atuncea i-am spus lui Dej: <Uite, eu am să mă duc la francezul ăsta…> care era un om foarte bogat, <să vedem, poate putem sta de vorbă cu conducerea evreilor americani.> Am stat de vorbă cu franţuzul ăsta, i-am explicat despre textul ăsta, i-am explicat că acest text creează posibilitatea unei propagande antisemite în România şi antisemitism a fost deja în România şi mai este încă şi că n-avem niciun interes <şi n-aveţi nici voi, evreii, interes să se creze posibilităţi noi de propagandă antisemită>. Ăsta a înţeles această socoteală şi a adus din America un cetăţean despre care ăsta mi-a spus că este preşedintele Asociaţiei Evreieşti, mi se pare, din întreaga lume. Am luat contact la o masă de seară pe care a dat-o ăsta şi la care era americanul şi eu şi el. Am stat toată noaptea de vorbă. Până la sfârşit, cetăţeanul ăsta, evreul american a spus că e de acord cu mine şi o să vadă ce are de făcut şi ce poate face, ca să ceară modificarea acestui text din Tratatul de Pace.
Peste câteva zile, delegatul american la Paris a cerut modificarea textului respectiv. Pe baza acestei modificări am fost la Molotov, i-am spus: <Dom’le, americanii au cerut modificarea textului ăstuia, să ceri şi dumneata modificarea articolului care dă o parte din Ardealul de Nord [Ungariei]>. Şi Molotov a făcut treaba asta. Discursurile pe care le-au ţinut Pătrăşcanu şi Tătărescu au fost admise şi s-a modificat Tratatul…
Asta este ceea ce a constituit, ca să zic aşa, contribuţia mea la munca Comisiei.”
[Interviu realizat de istoricii C. Popişteanu şi E. Preda în 1994]
