Cu ani în urmă, pe când Grupul de Istorie Orală al Societăţii de Radiodifuziune era mai numeros, am fost la Cluj pentru a realiza câteva interviuri. Am cunoscut-o atunci pe Viorica Lascu (1919-2015), fiica botanistului Alexandru Borza. Ca un reputat filolog clasicist ce era, doamna Lascu a făcut o remarcă ce ne-a uimit: aceea că toţi membrii grupului avem nume latine – Lavinia, Virginia, Silvia, Octavian. Adevărat, noi nu ne gândisem la asta!… Apoi, ne-a dăruit cu bucurie şi generozitate copia unui interviu acordat de tatăl ei lui Ioan Pop în 1971, interviu aflat în arhiva familiei, pe care vi-l oferim astăzi, în fragmente transcrise şi audio.
Profesorul Alexandru Borza (1887-1971), fiul unui subofiţer român din Armata Austro-Ungariei, şi-a „pierdut” patru ani – după cum el însuşi povesteşte – învăţând la Seminarul Central Catolic din Budapesta. Abia după aceea şi-a împlinit pasiunea, studiul ştiinţelor naturale, la Facultatea de Ştiinţe din Budapesta pe care a absolvit-o în 1911 şi la care a obţinut doctoratul doi ani mai târziu. A fost profesor la Blaj, după aceea la Universitatea din Cluj. Dar marile sale realizări au fost în cercetare, în anii României Mari: a fondat Grădina Botanică din Cluj (1920), a ctitorit Institutul Botanic (1923), a organizat geobotanica la noi, a iniţiat înfiinţarea Parcului Naţional Retezat, a pornit mişcarea de cercetaşi, a condus Comisia Monumentelor Naturii (1938), a descoperit specii noi. Toate acestea, pentru că Alexandru Borza a iubit „frumuseţea, bunătatea şi folosul” plantelor.
„Universitatea a însemnat pentru mine suprema atracţie a vieţii, atracţie intelectuală. De când am terminat liceul, mă simţeam integrat în această nouă şcoală unde am avut prilejul, timp de opt ani, să mă specializez în ştiinţele naturale şi încă pe deasupra o nedorită specializare în teologie. Aceasta pentru ca să pot ajunge profesor la Blaj, unde toţi profesorii erau absolvenţi de facultate. Aşa am ajuns să fiu trimis de Mitropolie la Seminarul Central din Budapesta, unde erau 16 români printre vreo 90 de seminarişti, de studenţi în Teologie, la universitate. Aceasta a fost pentru mine o nedorită aventură, o nedorită petrecere de timp care s-a transformat în schimb într-un norocos prilej de a mă specializa în multe, de toate, în limbi străine, am învăţat latineşte să vorbesc curent, englezeşte de la colegi americani care erau acolo, după aceea să mă perfecţionez în franceza şi germana pe care de copil mic o ştiam.
Şi aşa au fost mai mulţi colegi de-ai mei, spre pildă Agârbiceanu care terminase şi el, tot aşa, Seminarul Central din Budapesta şi în locul căruia intrasem eu. Apoi erau Rusu – episcopul de mai târziu –, Bălan – episcopul de mai târziu – şi alţii. Şi, pe lângă specialitatea respectivă, am avut prilej să ne întărim în sentimentele noastre româneşti, să luăm parte la acţiunea tineretului românesc din Budapesta, […] noi, cei 16 români care ne adunam zilnic sub copacul numit <Bucureşti> – aşa ne spuneau în deriziune străinii cu care lucram împreună şi asta era mândria noastră supremă.
Apoi a urmat specializarea la Facultatea de Ştiinţe Naturale, specialitate dorită [de mine] din copilărie şi unde de la început am avut un avans faţă de colegii mei de altă naţionalitate care frecventau această universitate. Avansul [era] câştigat încă din liceu, din copilărie şi din literatura pe care de mic o aveam la îndemână şi o puteam utiliza. În liceu am avut un profesor, Adalbert Cserni, care a făcut şcoala normală la Sibiu şi pe urmă a ajuns profesor la Liceul din Alba Iulia. Acesta era un pasionat arheolog, pasionat naturalist şi el îmi dăduse iniţial îndemnul şi ajutorul literar ca să mă dezvolt ca tânăr naturalist.
Iată începuturile activităţii şi contactului meu cu universitatea, care, curând [după aceea], s-au perfecţionat şi mai mult, întrucât fiind numit profesor la Blaj am primit o bursă de la Bucureşti, înainte de Unire, o bursă pentru Germania, ca să mă specializez cât mai mult în principala mea preocupare, ştiinţele naturii. Şi-aşa am ajuns un an să petrec la Wrocław, – atuncea aparţinând Germaniei – şi la Berlin, fiind elevul celor mai de seamă doi profesori de botanică, Ferdinand Pax, cercetătorul Carpaţilor şi Adolf Engler care era specialist în sistematică.
Am luat aici contact cu flora chinezească, întrucât sosind atunci un mare transport din China la Berlin, profesorul mi-a spus: <Aicea este material cu care te rog să te ocupi în anul dumitale de specializare>. Şi de fapt am avut noroc să găsesc 17 specii noi printre acelea trimise din China de un profesor german de la o universitate de acolo. […]
V-am ruga să ne spuneţi câteva lucruri despre perioada Unirii, mai ales că în această perioadă aţi făcut parte dintre primii profesori ai Universităţii româneşti din Cluj.
Da-da… Am fost delegat la Alba Iulia, ca reprezentant al societăţilor culturale blăjene şi am votat cu largă inimă. Curând, fiecare şi-a luat în primire institutul al cărui director era […] şi eu am avut norocul să primesc un teritoriu imens de grădini…
Este vorba despre Grădina Botanică pe care aţi întemeiat-o…
Da… Un teritoriu mare, variat, cum rar se mai găseşte în Europa la grădinile botanice şi am avut de lucru şi de furcă cu oameni şi cu instituţii şi cu conducători de instituţii pentru ca să putem realiza ceea ce este acuma cunoscut în ţara întreagă şi cam în lumea întreagă, pot spune, Grădina Botanică din Cluj.
Cum aţi reuşit în condiţiile de-atunci să faceţi un lucru atât de important?
Am avut marele noroc că am găsit un grădinar fără de care nu poţi face grădină şi care a executat planurile trasate de mine, secţiile, după aceea aranjamentele tehnice le florei ţării, ale vegetaţiei din toate părţile caracteristice ţării şi, ajutat de Filip care a venit de la Bucureşti, învăţător şi el, pripăşit la Grădina Botanică din Bucureşti în calitate de grădinar, a venit ca să puie umărul şi el şi cunoştinţele să şi le valorizeze realizând această grădină. Atuncea am putut să creăm secţia românească a florei române pe regiuni, atunci am putut organiza secţia sistematică a genurilor, a familiilor şi ordinelor de plante din ţară care se văd acum, ordonate în jurul unui turn alb pe care l-am făcut, un turn de apă, neavând [însă] conducta orăşenească presiunea suficientă [pentru alimentarea grădinii]. Şi-atunci am ridicat un turn de zeci de metri de înalt, cu un bazin imens şi cu o perspectivă fabuloasă, [devenită] faimoasă, asupra Clujului şi asupra teritoriului grădinii. Un turn care şi acum este centrul de atracţie al tuturor vizitatorilor grădinii şi pe care îi admir şi astăzi, la vârsta mea de 85 de ani. Admir cum se urcă [vizitatorii] ca veveriţele pe turn şi cum admiră de acolo şi salută frumuseţea naturii care s-a condensat aici, în teritoriul acesta pe care l-am mai mărit prin cumpărarea unor grădini învecinate care nu fuseseră până atunci încă achiziţionate. Aşa încât am devenit şi creatorul celei mai însemnate grădini botanice din ţară şi am dat exemplu celorlalte centre universitare de la noi şi din ţările vecine cum se creează, cum se alcătuieşte o grădină botanică modernă.
Dar şi elemente străine am introdus, de pildă grădina japoneză. După ce, făcând o călătorie prin Statele Unite, am văzut la Brooklin o grădină japoneză făcută de horticultori adevăraţi, japonezi, eu, cu muncitorii mei, originari cei mai mulţi din comuna Borzeşti, de unde venise tatăl meu, de lângă Petrid, Petreştii de astăzi, […] din Cheile Turzii. De acolo au venit cei mai mulţi muncitori horticoli ai mei, din Borzeşti, din aşa-zisul Berchiş [cum era] numit odinioară şi rebotezat cu numele Borzeşti după tatăl meu care de-acolo a pornit, om simplu şi a ajuns la armată, Armata austro-ungară, în Regimentul 50, sergent major şi a avut prilejul să cunoască lumea şi ţara şi să ducă în toate părţile berchişeni de-ai săi, ca să înveţe meşteşuguri, să cunoască lumea, să înveţe limbi şi să ajungă dascăli de felurite specialităţi.
Cum v-aţi descurcat în perioada refugiului, în perioada 1940-1944?
Da, soarta a voit ca pentru puţină vreme să fie răpită ţării – cu care s-a unit cu atâta pasiune Transilvania – şi să fie silită şi universitatea să lichideze activitatea sa românească pentru puţin timp. Facultatea de Ştiinţe a rămas atunci la Timişoara care a rămas în stăpânire românească, iar celelalte facultăţi, Medicină, Litere, Drept au fost la Sibiu. Şi acolo au continuat activitatea şi acolo am ajuns şi eu pe urmă rector al Universităţii, fiind transferat personal de la Timişoara la Sibiu, pentru a împlini acest serviciu la care m-au găsit potrivit mai marii noştri, după activitatea pe care am desfăşurat-o până atunci la Cluj şi în lumea întreagă cu care intrasem în legături ştiinţifice, culturale…
Şi plantele au rămas prizoniere în Cluj?
Au rămas şi le-am regăsit… Nu s-a înmulţit cu nimica stocul lor, dimpotrivă, au fost transferate la oraşe străine, capitale străine, multe din plantele pe care noi le făcusem aicea. Dar şi din această schimbare numai cu bine s-a ales Grădina Botanică, că s-a făcut schimb cu atâtea alte grădini botanice, încât acum nu răzbesc toţi grădinarii şi inginerii şi directorul grădinii care lucrează acuma cu atâta zel, cu atâta devotament şi atâta plăcere, nu răzbesc să împlinească toate aceste schimburi care i se cer.”
[Interviu de Ioan Pop, Cluj, 1971]
