Se întâmplă uneori ca viaţa unui actor să semene izbitor de mult cu aceea a unui pesonaj dintr-un scenariu. Trăirile nemijlocite pot aduce mai târziu un plus de sensibilitate talentului cu care artistul e dăruit de la naştere. Aşa ar putea fi privită şi istoria personală a cunoscutei actriţe Sanda Toma.
S-a născut în 1934, în vremuri ce aveau să fie curând tulburate de războiul mondial. A rămas orfană de mamă la vârsta de cinci luni şi a fost crescută de o mătuşă. La 4 aprilie 1944, copil fiind, a fost silită să se refugieze din casa în care locuia şi care avea să fie distrusă în scurt timp de bombardament. Apoi a stat o vreme în refugiu, în preajma Bucureştiului, la Ciocăneşti, împreună cu mătuşa ei. Până la 13 ani a învăţat la Institutul Sfânta Maria din Pitar Moş, iar după reforma din 1948 la Liceul Gheorghe Lazăr. A vrut apoi să devină geolog, dar provenind din familie mic-burgheză nu şi-a putut face studiile. A dat examen la Politehnică, dar nu a intrat.
Ajunsă printr-o anume conjunctură la Institutul de Teatru, abia atunci Sandei Toma aveau să i se deschidă cărările. La începutul anilor ‘50 la Institutul de Teatru, în fiecare joi după amiază, erau reuniuni ale tinerilor. Acolo s-a împrietenit cu câţiva care au sfătuit-o să dea la teatru. N-avea nimic de pierdut, pentru că examenele de actorie se dădeau înaintea celor de la alte facultăţi. Aşa a ajuns Sanda Toma în 1951 în faţa comisiei, cu poezia lui Mihai Eminescu Lacul şi cu nelipsita poezie politică. Avea să absolve Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1956, la clasa Nicolae Băltăţeanu şi Beate Fredanov, cu un rol în piesa Bărbierul din Sevilla pusă în scenă de Vlad Mugur. După un stagiu de doi ani la teatrul din Craiova, s-a întors la Bucureşti, jucând pe scenele Teatrului Naţional şi Teatrului de Comedie.
Despre <scenariul> după care s-a desfăşurat întreaga sa viaţă actriţa Sanda Toma a povestit într-un interviu acordat realizatorului Octavian Silivestru cu mulţi ani în urmă, acesta fiind unul dintre puţinele sale interviuri.
Cele două mame
„Pe la 15-16 ani […] mi-am dat seama că trebuie să fiu de două ori om, pentru că au fost două femei care îşi sacrificau viaţa pentru mine: una născându-mă, că de fapt nu trebuia să mă facă şi se pare că acele consecinţe ale congestiei cerebrale pe care a făcut-o la 32 de ani a fost faptul că m-a conceput cu un singur ovar. Ea se pare că i-a spus şi lui tata că dacă ei i se întâmplă ceva, pe mine să mă crească sora ei. […]
Mama a avut o bucurie imensă că a intrat până la urmă în serviciu. Eu trebuia să fac facultate, bani, tata de-abia mai câştiga. Mama a intrat în serviciu printr-o relaţie, la Ministerul Metalurgiei, pe [strada] General Manu, colţ cu Calea Victoriei, la intrare, la Informaţii. Făcea bonurile de intrare, verifica, mă rog, cerea buletinul şi aşa mai departe. Şi într-o zi a venit maestrul Bălţăţeanu care nu ştiu ce treabă avea acolo. Şi mama a îndrăznit să îl întrebe de mine, să îi spună că e mama Sandei Toma. A venit mama aşa de încântată acasă să-mi spună [că m-a lăudat] – eram în anul II, trecusem la el – şi el i-a spus că sunt bună şi că o să fiu o actriţă bună şi să am încredere. Vai, atât de fericită a fost mama! Că amândouă eram îndoite, mama vedea ce spaime am şi prin ce trec şi amândouă eram îndoite şi speriate. Şi culmea ştiţi care e? Că după ce am terminat institutul, mama mi-a făcut marea mărturisire: că maică-mea bună a vrut să fie actriţă şi a făcut figuraţie în primele filme româneşti şi pe platou l-a cunoscut pa tata care era fotograf. Şi eu i-am împlinit visul! Şi i-am spus: <Mamă, dar de ce nu mi-ai spus până acum?> Zice: <N-am vrut să te influenţez… Am vrut să-ţi termini facultatea şi să te văd pe picioarele tale”.
De la „pisica leşinată”, la „trâmbiţa escadronului”
„Cel mai complex [rol] şi la care am muncit cel mai mult – deşi la toate am muncit şi toate mi-au fost foarte dragi… au fost şi [roluri] de-astea nenorocite, din dramaturgia originală, când spuneam că mestec câlţi şi pe care le detestam şi aşteptam să se termine seria de spectacole, să scap de rol – dar cred că cel mai complex a fost rolul din Cercul de cretă caucazian. Pentru că, în majoritatea tablourilor, cel puţin la început, eram aproape singură pe scenă, cu o păpuşă în braţe care trebuia să mă conving că e copil mic, să mă port cu el ca atare. Şi aveam şi songurile. Or, eu, fiind o timidă… Nu pot să spun că nu stau bine cu vocea, că am lucrat cu doamna Santina Stan în institut, vocea… Când am fost la Craiova, am avut un avantaj: era o sală de teatru în care jucam, dintr-o fostă sală de cinematograf, cu scaune de-alea de lemn care scârţâiau şi fâşcâiau şi se loveau tot timpul. Şi îmi făcusem o voce, că mi se spunea <trâmbiţa escadronului>. După ce, la început, eram pisică leşinată. Am lucrat mult la voce, în institut. Şi, vă spun, am avut şi acest avantaj: doi ani de Craiova, cu sala asta care scârţâia tot timpul şi trebuia să se audă până în fund, că dacă nu se aude n-am făcut nimic!… […]
Când am venit a doua oară la Naţional… primul rol a fost mic, mă rog, dar pe scena mare. Şi au avut grijă colegii să-mi spună: <Vezi că aici eşti pe scena mare, nu eşti la Teatrul de Comedie, aicea trebuie… [voce puternică]> I-am lăsat în pace.
Rolul cel mai complex a fost ăsta din Cercul de cretă caucazian şi mi-a fost de trei ori drag. Şi că am muncit foarte mult la el şi că mi-a ieşit bine şi că era foarte frumos şi bine condus de [Lucian] Giurchescu – că altminteri [Bertold] Brecht e sec -, el a ştiut să facă un Brecht trecut prin suflet. L-am făcut în memoria maică-mii care m-a crescut. Mi-am dat seama de greutatea rolului şi i-am spus: <Rolul ăsta îl fac pentru tine, mamă!>”
Repetiţii cu aventuri
„Trebuie să vă spun că la una dintre repetiţiile cu Siciliana, o piesă pusă [în scenă] de Sică Alexandrescu, în care juca Coca Andronescu, juca Bibanul, Dem Rădulescu, juca Mişu Fotino, Nataşa Alexandra juca… şi juca şi Birlic. Nataşa era soţia lui Birlic – fata lor, Coca Andronescu – [Birlic] trebuia să se ducă la ţară, era inginer agronom şi trebuia să plece la ţară. Şi cum să facă, cum să aranjeze s-o mărite, în fine… Şi nu ştiu ce nu i-a convenit lui Sică din ce făcea Birlic, dom’le şi l-a luat la bătaie! Am crezut că murim de râs! Sică, când se enerva, – el îi făcuse actori pe toţi, erau copiii lui şi Marcel Anghelescu şi Giugaru şi Birlic – n-avea niciun fel de <spaime>, ca să zic aşa. Şi avea obiceiul să te pleznească după ceafă şi avea mână grea. L-a pleznit pe Birlic după ceafă şi a început Birlic să sară în sus: <Nu mai da! Nu mai da! Mă faci de râs la copiii ăştia…> Noi eram pe jos – eram pe jos! – era de un comic nebun. Dar suferea omul, era jignit pe bune că regizorul îl bate de faţă cu nişte începători.”
Un teatru nou, Teatrul de Comedie
„Prin Cişmigiu, întorcându-mă cu meşterul Beligan de la o imprimare, s-au pus, ca să zic aşa, bazele Teatrului de Comedie. Adică, m-a întrebat: <Sănduţule, ce ai zice tu dacă eu aş face un teatru unde tu ai fi vioara întâi şi ai juca roluri bune…> şi nu ştiu mai ce. Zic: <Meştere, eu sunt foarte mulţumită şi la Naţional…> <Păi da, îţi merge bine, că eşti talentată dar am nevoie de fete talentate acolo, aş face eu un teatru…> aşa şi-aşa. Eu nu sunt genul care să fug după mai mulţi iepuri sau după cioara de pe gard. Am fost destul de rezervată. Dar, sigur, am spus: <Sigur, meştere, dacă condiţiile ar fi astea pe care le spuneţi dumneavoastră, ar fi nemaipomenit!>
Ca să mă trezesc după câteva luni chemată la direcţia Direcţiei Teatrelor, că sunt pe lista noului teatru pe care-l înfiinţează domnul Beligan, Teatrul de Comedie. Directorul Direcţiei Teatrelor era pe vremea aceea un tovarăş, Crişan, şi adjunctul lui era un tovarăş, Avram, care Avram avea o soţie actriţă care până la urmă mi-a fost colegă la Teatrul de Comedie. Dar acolo a fost o discuţie dură, pentru că, timidă-timidă, dar era vorba de pâinea mea şi de locul meu şi am spus acestui tovarăş Crişan care mi-a spus că e sarcină [de partid] să trec la Teatrul de Comedie, că m-a ales domnul Beligan. Beligan era acolo, cu capul în mâini, nu vroia să vadă, nu vroia să audă, nu vroia să se bage, el asista la discuţie, dar era ca şi când n-ar fi. Şi eu am spus că mă simt foarte bine la Teatrul Naţional şi nu văd de ce aş trece la un teatru nou înfiinţat, unde nu ştiu despre ce-i vorba, unde nu ştiu ce-am să joc, ce-am să fac. Până la urmă m-a luat cu <e sarcină, tovarăşa>… şi că dacă nu vreau, el poate să mă trrimită în nu ştiu ce fund de teatru de provincie sau ceva de genul ăsta. M-a ameninţat. Şi aicea mi-au sărit capacele şi am spus: <Puteţi să mă trimiteţi oriunde, talentul nu mi-l puteţi lua!> Că să trec totuşi şi nu ştiu mai ce… <Nu, nu trec, eu aicea mi-am câştigat locul prin concurs. Dumneavoastră nu vă daţi seama, tovarăşe, că eu joc pe prima scenă a ţării? Mi-am făcut datoria, am stat doi ani în provincie, am fost adusă prin concurs, mi-am câştigat locul în Teatrul Naţional, Teatrul Naţional e prima scenă a ţării! Cum să mă duc într-un teatru nou despre care habar n-am! Chiar cu meşterul Beligan în frunte – şi dânsul e la Teatrul Naţional. Eu nu ştiu ce rost are Teatrul ăsta de Comedie. Să promoveze dramaturgie originală, care dramaturgie lipseşte cu desăvârşire!>, am spus. Adică, am început să-mi dau drumul la gură. La care el mi-a spus, zice: <Uite ce e tovarăşa, te duci matale la Teatrul de Comedie… da, recunosc că ţi-ai câştigat locul pe drept, dar te duci la Teatrul de Comedie, stai acolo un an de zile şi dacă nu-ţi convine, eu îţi garantez că te întorci pe locul dumitale la Teatrul Naţional!> La care eu am trântit o replică de bun simţ: <Dar dumneavoastră cine vă garantează că peste un an o să mai aveţi locul ăsta şi o să mă puteţi trimite înapoi la Naţional?> Şi peste trei luni era destituit! Şi pe urmă am aflat de la Rozalia, cu care mă împrietenisem, soţia lui Avram, că şi-au bătut capul zile întregi să deducă şi să afle ce relaţii [sus-puse] aveam eu, că i-am răspuns aşa şi el a pierit după trei luni.”
33 de ani la Teatrul de Comedie
„Printre primele [piese jucate] a fost a lui Cosaşu, unde am jucat un fel de Constanţa Crăciun – pe vremea aia era ministreasă. Sigur că era un tablou, un singur tablou, dar trebuia să am ţinuta aia de <tovarăşă>.
De Cehov sunt îndrăgostită, Cehov, cum să vă spun, îl am în sânge şi am jucat trei roluri de Cehov. Am jucat în Platonov, soţia lui Platonov, am jucat în Trei surori pe Irina, sora cea mică şi în Livada cu vişini Şarlota Ivanovna, guvernanta. Şi în Brecht iarăşi am jucat două roluri grase, în afară de Cercul de cretă care, vă spun, a fost, cred eu, rolul de încununare… Şi, apropo de încununare, rol de final, ăsta din Toţi fiii mei, pe care l-am primit acum doi ani de la Caramitru, [tocmai] când credeam că nu mai e nimic de făcut cu mine. Din păcate, la 1 iunie trebuie să renunţ la el, pentru că intră sala în reparaţie şi, din cauza decorului, nu se poate juca în altă parte. Şi îl am partener pe Rebengiuc cu care n-am mai jucat… [de mult].”
Turneele în ţară
„Când eram tineri îmi plăceau foarte mult, acuma nu le mai suport, acuma au ajuns un coşmar. Era turneul cu vagonul, vagonul de cale ferată. Era vagon de dormit, vagon de clasa I care are canapele cu arcuri. Erau vagoane de clasa I şi fiecare avea partener de cuşetă, dar pe patul de sus se puneau lucruri sau aşa ceva, pe canapea se dormea sau dacă nu vroiai, ridicai patul de sus, aveai spaţiu mai mult. Se dormea extraordinar de bine! Acuma, de câte ori am fost cu vagon de dormit, m-a cernut ca sita. Dar să ştiţi că la Craiova am fost adoraţi! Adoraţi, răsfăţaţi, drept care cei câţiva de-acolo care ne urau, ne urau cu cinste şi cu sănătate şi din toţi rărunchii! Dar erau puţini. Păi, când eram la Craiova, făceam Băileştiul, acolo se strângea toată comuna, stăteau şi prin copaci, că jucam la grădină, că turneele se făceau ori la sfârşit de stagiune, când era cald de fierbea vagonul cu noi, ori la început de stagiune până când să termine cu murăturile şi să vină la teatru.”
„În film e ca-n teatru, dar nu-i ca-n teatru”
„În Darclée a fost prima mea apariţie pe film, unde am avut un rol foarte mic. Dar [la Bădăranii] aveam text de învăţat, aicea a trebuit să învăţ altfel regulile jocului; la Bădăranii am învăţat că de fapt e cam ca în teatru, dar nu-i ca-n teatru. Adică înveţi textul, faci repetiţie, ştii pe unde te mişti, dar te mişti nu numai cum îţi spune regizorul, te mişti şi cum îţi spune operatorul. Şi că textul nu trebuie <împins> şi că trebuie jucat la jumătate de măsură decât joci în teatru şi multe amănunte. Dar, pot să vă spun un lucru din umila mea experienţă: un actor bun de teatru poate oricând să facă film! Dar un actor bun de film, dacă-l arunci în teatru, nu ştiu dacă se descurcă tot la fel de bine. Deci, baza meseriei noastre este teatrul. Şi am să vă explic şi de ce. În teatru trebuie să îţi calculezi efortul la un rol, preţ de două ore, trei ore, cât durează piesa, dacă e rol principal. Şi chiar dacă nu e rol principal, trebuie să-ţi dozezi răbdarea aia cu care stai şi aştepţi şi să fii de fiecare dată, de trei ori pe parcursul piesei, de exemplu, dacă intri şi spui câteva vorbe, să fii tot ăla, să nu te plictiseşti între timp, să nu devii altcineva. Până şi asta trebuie să înveţi. Dar important este efortul, dozarea efortului pe parcursul unui rol principal, într-o piesă, [rol] care se face atunci, pe loc, pe viu. Inclusiv intrarea în starea personajului, momentele de emoţie, momentele de râs şi glumă şi veselie care sunt mult mai grele decât cele de dramă. Un actor de comedie o să poată oricând să vă joace dramă, dar un actor de dramă nu poate să joace comedie aşa uşor.
Or, la film se face pe bucăţele, se alege cea mai bună, stai şi te odihneşti. Dar, ce să vă spun, [sunt] puţine filme româneşti la care sunetul nu este defectuos! N-am înţeles de ce, că am avut ingineri de sunet foarte buni – ăia de la Radio nu vă mai spun, că sunt excelenţi! – n-am înţeles de ce totdeauna în filmele româneşti şi acum – mai ales – nu înţeleg ce vorbesc actorii.”
