Istoriile unui grup, istoriile unei societăţi sunt alimentate de istorii individuale care, ca nişte şuvoaie tumultuoase de primăvară, se adună şi se despart pentru a se uni din nou. Curgerea lor este o privelişte interesantă. Observând-o, înţelegem mentalităţi, vedem fapte şi întâmplări, cunoaştem oamenii în trecerea lor prin această viaţă.
Profesorul dr. Constantin Dimoftache Zeletin este medic, traducător, poet, eseist. Mai mult, este un excelent povestitor, cu vorba sa molcomă de moldovean. A trăit printre scriitori, a frecventat cenacluri literare la Bârlad şi la Bucureşti, a descris viaţa fremătătoare din lumea lor. Povestirile sale se deschid dintr-una într-alta asemeni păpuşilor de lemn Matrioşka, atrăgătoare şi viu colorate, pitite în ele însele de la cea mai mică până la cea mai mare. Cu cinci ani în urmă, am înregistrat câteva dintre aceste povestiri, interviurile însumâd aproape opt ore. Un portret pe care i l-a făcut atunci lui Perpessicius – pe care C.D. Zeletin l-a cunoscut îndeaproape – mi-a atras atenţia…
„Perpessicius” este pseudonimul lui Dumitru S. Panaitescu (1891-1971), editor de cărţi, critic şi istoric literar, poet şi prozator. După ce a fost rănit în Primul Război Mondial, în perioada de refacere a scris poeme simboliste, publicate în volumul Scut şi targă (1926). Perpessicius a fost un cărturar clasic, dar deschis modernismului şi avangardei şi a fost foarte preocupat de creaţia eminesciană. Şi-a petrecut o mare parte din viaţă colectând, structurând, interpretând şi publicând poezie şi proză scrisă de Mihai Eminescu.
„Raţiunea” şi „Sentimentul”
„Perpessicius era un om foarte complex, fără a fi tulbure. Era un clasic complex, un clasic rămuros, stil <à la Iorga> şi în scris şi în vorbire – pe care Iorga îl şi admira, de altfel. […] Avea o memorie excepţională şi avea voluptatea frazelor secundare şi pornirea aceasta a subconştientului care urmărea construcţia, construcţia unui monument architectural în toată complexitatea lui. […] Dar viaţa lui cunoştea o linearitate, o simplitate teribilă: casă, Academie, casă, Academie, casă, mai târziu, Muzeul Literaturii. […]
Ion Buzdugan îmi şi vorbea şi îmi şi scria [astfel] când îl pomenea pe Perpessicius: <Titu Maiorescu al vremurilor noastre>. Sigur că avea dreptate… sigur că [amândoi] făceau şcoală. Titu Maiorescu o făcea aulic, înconjurat, lansa toată Junimea. Acelaşi lucru făcea şi Perpessicius, dar mărunţit, nu-l interesa adunarea, [nu-l interesa] să facă un cenaclu, să facă o academie, ceva. El făcea acelaşi lucru poate mai bine decât Titu Maiorescu, dirija şi forma tinerii scriitori prin scrisori, citindu-le atent textele – extraordinar de atent! – chiar texte care nu spuneau nimic… Căuta potenţial, intuitiv, şi credea foarte mult în viitor şi în mutaţiile care pot avea loc într-un om. Spunea: <Poate eu descurajez într-o poezie proastă un tânăr şi el va scrie o capodoperă peste 10 ani>. […] O făcea fiindcă era bun la suflet şi încuraja tânărul, fără să facă calcule de felul acestora pe care le expun eu aici punându-l faţă în faţă cu Titu Maiorescu, că de fapt nu pot sta faţă în faţă unul cu altul. Unul e Raţiunea şi celălalt e Sentimentul. Nici epocile lor [nu seamănă]…”
În strada Eminescu 122
„Am fost foarte apropiat de Perpessicius, am corespondenţă cu Perpessicius, că îmi scia în Bucureşti, eu îmi făceam stagiul de [medic] intern şi făceam şi eu în aşa fel încât să nu-l deranjez, el fiind extrem de ocupat, fiind un foarte mare muncitor. Mă deranja pe mine să-l deranjez pe el.
[Puteam să-l vizitez mai des], eram destul de apropiat cu fiul lui, prin filiera italiană – eu începusem să lucrez la traducerea poeţilor Renaşterii italiene şi fiul lui era cadru didactic la Catedra de italiană, era italienist, Miticuţă, tot Dumitru […] – puteam s-o fac, dar preferam să-i scriu, iar el îmi răspundea cu aceeaşi seriozitate. Mi-am dat seama că formula adoptată de mine îi convenea lui, simţeam că nu-i luam din timp, că oricum la o întâlnire te întinzi; dacă nu se întinde el, te întinzi tu. În jurul lui, roia o pletoră de… cronofagi. Asta era pentru mine şi o formă de respect pentru Perpessicius care îşi pierduse vederea muncind şi să vin eu să-i spun poveşti, mai ales că moldovenii sunt cu poveştile. […]
Dădea el telefon şi mă invita, mă invita la masă, mă simţeam ca un prieten apropiat. Doamna avea o rezervă universală din cauza unor supărări fundamentale ale vieţii ei, din cauza unei biografii pe care am cunoscut-o ceva mai târziu. Alice Paleologu Brătianu… era şi victima unei maladii foarte perfide, diabet, şi făcuse – aş spune acuma cu un termen care pare brutal, dar este exact – avea o psihoză căpătată în momentul când au venit şi i-au arestat băiatul, după Revoluţia din 1956 din Ungaria. El era asistent la italiană, dacă nu cumva şef de lucrări la Catedra de italiană a Universităţii şi, în urma unei provocări verbale în amfiteatru – a fost provocat şi el nu şi-a dat seama -, au venit şi l-au arestat. Or, intrarea Securităţii – ea spunea <miliţian> – intrarea securistului şi arestarea în faţa mamei a şocat-o definitiv, încât ea nu mai putea părăsi casa. Nu putea să iasă, cobora în curte, în stratul ăla mic de flori, de regina nopţii în special, curte foarte mică, curticică, dar foarte bogată în detalii concrete, […] spaţiu mic, cu atâtea evenimente, numai ei le cunoşteau. S-au dus [cu toţii] pe lumea cealaltă, casa nu mai este a lor, nu mai ştiu ce-i cu ea, era pe strada Eminescu 122. […]
La Perpessicius, un eveniment cu totul original – nu l-am mai întâlnit în altă parte – era sărbătoarea cărţii. După ce îi apărea un volum era o sărbătoare, toţi erau fericiţi, în timp ce erau sleiţi de muncă. Pachete, făceau pachete, trimiteau pachete, maestrul scria dedicaţii şi marea plăcere se consuma în a trimite cărţi la toţi prietenii care, poate, meritau sau nu meritau. Dar el găsea ceva frumos în fiecare om pe care l-a cunoscut. El credea, era convins că Dumnezeu i l-a trimis. Şi aici deschid o altă idee: Perpessicius era un profund credincios, creştin ortodox. La toate mesele de Sfântul Dumitru chema preotul şi începea masa cu slujbă, scurtă, de introducere. Şi probabil că el privea ca un creştin pe toată lumea, şi valoros şi nevaloros. Dacă-l iubeau, veneau la masă, îi chema, îi onora, le dădea dedicaţii encomiastice [elogioase], mai puţine cu valoare obiectivă.”
Un om foarte cultivat
„Despre Perpessicius ce pot să vă mai spun?!.. Avea o cultură de nebănuit! Perpessicius a fost […] singurul om pe care l-am auzit vorbind latineşte! Am făcut latină un timp la Colegiul Codreanu din Bârlad, tatăl meu era pasionat de limbile vechi, greacă, latină, făcuse Teologia, avea o pasiune specială, deci eram obişnuit cu aşa ceva. Dar nu auzisem vorbindu-se limba latină. Pe el l-am auzit vorbind în latină, […] nu ştiu cu ce prilej a dat răspuns cuiva în latină. Deci, era un om foarte cultivat, evident, de cultură franceză. De altfel, a şi tradus din Ėmile Verhaeren, a tradus din [Jules] Laforgue, din [Charles] Baudelaire. De fapt, cele două volume ale lui de poezii […] se termină cu un grup de tălmăciri, cred că exclusiv din lirica franceză.
Dar, fiindcă veni vorba de limbi, vă mai au un detaliu: bătrân, avea 70 de ani, cu vederea aproape pierdută, lua cu regularitate lecţii de limba engleză. Venea profesorul sau profesoara de engleză săptămânal şi învăţa engleza. Şi cinicul, diabolicul din mine, se întreba: ce-i mai trebuie engleză?!.. Da, te încearcă duhul răului, chiar să formulezi astfel de întrebări trimise asupra unei persoane pe care nu [numai] o iubeşti, o şi admiri. […] Omul Perpessicius, nu că se proiecta în veşnicie sau credea că o să trăiască 100 de ani, dar era hotărât să ducă o viaţă de senectute la demnitatea maximă şi egal cu sine, cum a fost toată viaţa: să înveţe, să scrie, să citească, să ţină legătura cu tineretul, să fie bun – asta e altceva ce vreau să spun.
Odată, o scriitoare cunoscută, în vârstă, fostă femeie frumoasă, venea acasă la el şi-l deranja, bătea în uşă, bătea în fereastră. Umbla de altfel foarte elegant [îmbrăcată], în voaluri bleu, roz, în fine, o doamnă de pe vremuri – Dumnezeu s-o odihnească! – ţinea foarte mult la mine şi ea. Şi vroia să obţină o recomandare pentru Fondul Literar sau aşa ceva, fiindcă n-avea din ce trăi, cu toate voalurile ei de domnă de altădată. Şi atunci s-a dus pe trotuarul de vizavi de unica fereastră a lui Perpessicius şi a strigat: <Maestre!>, şi-a scos pantoful şi i-a arătat: <…uite, pantoful! E talpa roasă! N-am un ban!> – asta mi-a relatat-o, cred, Miticuţă. Şi evident că Perpessicius a răspuns adecvat, în modalităţi pe care nu le-a spus nimănui – eu le-am aflat – a ajutat-o. El, trăind şi el… [modest].”
O iubire şi o dramă
„În anii când l-am cunoscut eu pe Perpessicius eram intern la Clinica de Chirurgie a Spitalului Grigore Alexandrescu. Şi atunci am primit vizita unei cunoştinţe, prieten, în fine, fiu de învăţător din Buzău, băiat foarte cultivat. Şi venind vorba – asta se petrecea în ’50 şi ceva – spune: <A, Perpessicius… cu el s-a întâmplat o dramă! Şi-a dat foc o iubită pentru el…> Era ceva complet, să zic, ne-perpessician! Nu se potrivea cu imaginea… această proiecţie a biografiei pe o dramă erotică, cu violenţe de acest fel, nu se potrivea vieţii lui Perpessicius. […]
Ca, mai târziu, după ani şi ani de zile să primesc un telefon de la un bătrân domn, G.V. Botez – care în anii 1926 fusese secretar de redacţie la Universul Literar al lui Perpessicius – în care îmi spune: <Domnul Zeletin, eu sunt cutare […] şi v-aş întreba: aţi fi amator să cumpăraţi nişte desene-portrete de Ştefan Dimitrescu? Fiindcă eu le am de când eram secretarul de redacţie la Universului Literar. Ştiu că vreţi să scrieţi o carte, monografie, Ştefan Dimitrescu.> <Da, e adevărat…> […] Zic: <Înseamnă că l-aţi cunoscut bine pe Perpessicius…> <Cum să nu? Dacă eram secretarul de redacţie, toată ziua eram [acolo]…> Zic: <Odată, mi-a spus cineva că a fost ceva cu o iubită care şi-a dat foc…> <Cum să nu? Viorica Secoşanu şi-a dat foc pentru Perpessicius!>… M-a cutremurat! […] Şi mi-a spus tot episodul, cum l-am relatat: Viorica Secoşanu, o tânără şi foarte frumoasă profesoară de limba română care studia şi ea la Biblioteca Academiei, în timp ce Perpessicius era funcţionar la Manuscrise… […] Un episod foarte ne-perpessician, fiindcă biografia lui Perpessicius aproape nu s-ar putea scrie [astfel], fiindcă stâlpul edificiului ar putea fi apariţia cărţilor, altceva ce să spui despre el?!.. Iată că aveau nişte stâlpi de foc şarpantele acestei biografii perpessiciene despre care auzisem ceva şi nu credeam – acuma aveam proba! Şi aveam şi fotografii şi documentaţie şi aşa mai departe, ale Vioricăi.
Şi Perpessicius s-a îndrăgostit de ea şi ea de el, evident, [o relaţie de] ani de zile, până în 1926, an în care a avut loc în viaţa lui Perpessicius un element fast şi unul nefast. Cel fast, apariţia primului volum Scut şi targă, un volum de poezii, moment important pentru lirica românească. Şi doi, catastrofa cu Viorica Secoşanu care după câţiva ani de relaţie cu Perpessicius – până unde vor fi mers nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu şi nici n-are importanţă – aflând că Perpessicius este căsătorit şi are şi un copil, un băiat de 11 ani, s-a dus la Bellu, înainte de a se închide cimitirul, a intrat într-un cavou cu o canistră de alcool şi şi-a dat foc. […] Şi a stat o zi, şi ziua următoare, şi a murit spre noaptea zilei care a urmat.
Şi G.V. Botez mi-a spus că Perpessicius l-a rugat atunci să-l însoţească… evident că el nu putea să asiste la înmormântare, el era cauza, vrând-nevrând, într-un fel sau altul, era cauza. Şi a mers la un restaurant, s-a aşezat la o masă, la fereastră, în faţă la Bellu, cu G.V. Botez, şi a trimis un braţ de crizanteme albe. Şi G.V. Botez s-a dus şi a asistat la înmormântare. Şi, în timpul ăsta, el făcea nişte notaţii într-un carnet – pe care îl am eu, în documentele mele. Şi din care am selectat jocuri de cuvinte, aluzii în special, la numele Viorica: <Viorii>, <Yvoria>, asocierea cu Didona, ca o altă Didonă care şi-a dat foc din dragoste etc. Şi a scris şi poezii care n-au fost publicate şi pe care le am şi se vor publica, sper – asta e o altă direcţie a discuţiilor noastre.
De atunci, care au fost consecinţele, în viziunea mea: a survenit în triada familială Perpessicius o răceală. Sigur că n-ar fi fost prea gravă între soţ şi soţie, dar între copil şi părinţi… adică Miticuţă a suferit foarte mult, fiindcă el, fiind un om foarte fin, şi-a asumat [cele întâmplate], s-a simţit vinovat fără voie.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
