PORTRET: Alfred Alessandrescu – excepţional compozitor, dirijor şi pianist, fost director muzical şi artistic şi dirijor al Radiodifuziunii

Marţi, 18 februarie, se împlinesc 61 de ani de la trecerea la Domnul a lui Alfred Alessandrescu, compozitor, dirijor, pianist și muzicolog, director artistic și director permanent la Orchestra Simfonică Radio București (1933-1959), director muzical la Radiodifuziunea Română (1933-1938 şi 1945-1947), una dintre cele mai importante personalităţi muzicale româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Alfred Alessandrescu s-a născut la 2 august 1893, la București.

Între anii 1903 şi 1911, a urmat Conservatorul din București – avându-i profesori pe Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct, compoziţie), D.G. Kiriac (teorie-solfegiu şi armonie), Dimitrie Dinicu (muzică de cameră) şi Emilia Saegiu (pian) -, apoi s-a perfecționat la Schola Cantorum din Paris (în perioadele 1913-1914 şi 1923-1924) – cu Vincent d’Indy (compoziţie şi orchestraţie) şi Auguste Sérieyx (muzică gregoriană).

În anii 1913-1914, a studiat compoziție cu Paul Vidal la Conseratoire national de musique din Paris. În aceeaşi perioadă a frecventat Facultatea de Drept din Paris, însă a întrerupt cursurile din cauza izbucnirii Primului Război Mondial.

La 20 decembrie 1915, a debutat ca dirijor al Filarmonicii din București, în program aflându-se și propria-i compoziție, „Acteon”.

Începând cu anul 1919, a fost pianist de muzică de cameră, iar între anii 1921 – 1959, a fost dirijor la Opera Română din București.

A fost dirijor al Filarmonicii din Bucureşti, între anii 1926 – 1940, iar în perioada 1926 – 1937, a fost subdirector al acestui ansamblu.

Între anii 1932 – 1934, a predat teorie-solfegiu la Conservatorul din București, iar în anii 1938 – 1939 a fost profesor de armonie-contrapunct la aceeaşi instituţie de învăţământ.

În perioadele 1933-1938 şi 1945-1947, a fost director muzical al Radiodifuziunii Române, iar între anii 1933-1959, a fost director artistic și director permanent la Orchestra Simfonică Radio București, succedându-i în funcţii lui Mihail Jora.

A realizat numroase turnee artistice ca dirijor, în Franţa (1924, 1937, 1957) şi Germania (1937), iar alături de mari personalităţi ca George Enescu, Jacques Thibaud, Enrico Mainardi, Eugen Polak, Alma Moodle, Cvartetul de coarde Rosé, Arthur Rubinstein, Claudio Arrau, Sviatoslav Richter, Nathan Milstein, Jose Iturbi, Milos Sadlo, Robert Soetens, M. Ciampi etc., Alessandrescu a susţinut concerte în calitate de pianist acompaniator şi dirijor.

În întreaga sa carieră a colaborat în recitaluri, ca pianist, cu renumiți soliști ai timpului, din țară și de peste hotare şi a dirijat peste 1500 de spectacole de operă, operetă și balet.

A compus muzică simfonică:

• Amurg de toamnă (1910), schiţă pentru orchestra de coarde, Bucureşti, 1957, primă audiţie, Bucureşti, 10 noiembrie 1918, Orchestra Societăţii „Amicii orbilor”, Celestino Piaggio;
• Didona (1911), poem simfonic după Eneida de Virgiliu, primă audiţie, Bucureşti, 10 martie 1913, Orchestra Ministerului Instrucţiei Publice, Dimitrie Dinicu;
• Fantezie română pentru orchestră mare (1913), primă audiţie, Bacău, 22 septembrie 1978, Orchestra Simfonică;
• Acteon (1915), poem simfonic, Bucureşti, 1956. primă audiţie, Bucureşti, 20 octombrie 1915, Orchestra Ministerului Instrucţiei Publice, Alfred Alessandrescu.

Muzică de cameră:

• Vals lent (1910), pian solo;
• Sonate pour piano et violon (1914), partea I;
• Adagio pentru 2 viori şi pian (1916), Timişoara, 1924;
• Piece pour qttatour i cordes (1921), Allegro.

Muzică vocală (voce şi pian-orchestră):

• Sagesse (1910), versuri de Andre Rivoire, traducere de Alfred Alessandrescu (Înţelepciune);
• Aube (1915), versuri de Rosemonde Rostande;
• Nuit d’automne (1916), versuri de Henry de Regnier;

• Six melodies (1914-1917), Paris, 1922:

– Dansez sur ma porte (1914), versuri de Elena Văcărescu, în româneşte de Horia Furtună, în Culegere de lieduri de compozitori români, Bucureşti, 1967;

– Chanson bleu et brune (1914), versuri de Elena Văcărescu, în româneşte de Horia Furtună;

– Idylle triste (1914), versuri de Elena Văcărescu, în româneşte de Horia Furtună;

– Folie (1916), versuri de Elena Văcărescu, în româneşte de Horia Furtună;

– Le rideau de ma voisine (1916), versuri de Alfred de Musset, în româneşte de Domnica Păun, în Culegere de lieduri de compozitori români, Bucureşti, 1967;

– Berceuse (1917), versuri de Tristan Klingsor, în româneşte de Vlaicu Bârna; Chanson triste (1917), versuri de Tristan Klingsor.

A tradus multe librete în limba română, printre acestea fiind „Don Giovanni”, de W. A. Mozart, „Aurul Rinului și Parsifal”, de R. Wagner, „Thais” de J. Massenet şi a revizuit traducerile libretelor „Carmen”, de G. Bizet, „Traviata și Aida”, de G. Verdi sau „Louise” de G. Charpentier.

A realizat orchestrații și transcripții pentru peste 100 de lucrări, de toate formele și genurile, mai ales pentru Radiodifuziunea Română, dovedind un excepţional simţ al îngemănării instrumentale.

A reprezentat Ministerul Instrucțiunii Publice pe problemele domeniului muzică şi a fost corespondent muzical al revistelor Musica din Paris, Comoedia din Paris, Il Pianoforte din Torino, Musical Courier din New York, The Chesterian din Londra.

A fost, de asemenea, cronicar muzical permanent la ziarele bucureștene de limbă franeză L’Orient (1918-1920) și L’Independance Roumaine (1921-1930) și a scris programe de sală la Opera Română din București.

A susținut numeroase emisiuni radiofonice, concerte – lecții, conferințe, a colaborat cu articole la volumele „Muzica românească de azi” de Petre Nițulescu şi „25 de ani de muzică românească” de Ion Dumitrescu şi a scris despre George Enescu, în „Studii muzicologice”, București, nr.9/1958 şi a apărut în „Scrieri alese”, ediţie critică de Ileana Raţiu, Bucureşti, 1977.

A fost recompensat cu numeroase premii şi distincţii, printre care Premiul al V-lea de compoziţie (din 420 de concurenţi) al revistei Musica din Paris (1911), , Cavaler al Legiunii de onoare franceze (1930), Ordinul Meritul Cultural în gradul de Cavaler, clasa I (1940), Premiul de compoziţie al Academiei Române (1949), Ordinul Muncii, clasa a II-a (1953) şi titlul de Maestru emerit al artei (1954).

A plecat la Domnul la 18 februarie 1959, la București.

La trei ani de la dispariţia sa, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România publica volumul „Alfred Alessandrescu”, autor Vasile Tomescu.

În anul 2013, Editura Casa Radio lansa un dublu CD, „Alfred Alessandrescu. Compozitor şi interpret”, lucrărilor componistice de pe primul CD, redate în versiunea interpretativă a autorului adăugându-li-se pe CD2, trei înregistrări valoroase care aduc mărturia măiestriei dirijorale a lui Alessandrescu în pagini orchestrale din marele repertoriu universal.

În amintirea sa, Studioul T8 de concerte și înregistrări al Radio România poartă astăzi numele lui Alfred Alessandrescu.