Ion Mircea Enescu spunea aceasta – referindu-se la Războiul de Întregire – pentru că era născut în 1920. Provenea dintr-o familie din elita românilor ardeleni, aşezată la Cluj. Tatăl său, un economist care în 1922 ocupa fotoliul de director al Băncii Albina, era prieten cu poetul Octavian Goga şi cu alţi oameni prestigioşi. Şi-a crescut copiii după reguli stricte, iar pe Mircea l-a dat la şcoală la Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj. Însă educaţia rigidă a acestui ultim copil al familiei avea să se mai dilueze în apa Dâmboviţei, odată cu venirea sa la Bucureşti, la Facultatea de Arhitectură (1939-1946). Aici, Mircea Enescu a observat deosebirile de comportament dintre ardeleni şi regăţeni, apoi s-a adaptat perfect, rămânând toată viaţa un bucureştean convins. A lucrat ca architect la Proiect Bucureşti, a făcut studii şi proiecte pentru Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii (INCERC) şi Universitatea Constantine din Algeria.
La 83 de ani îşi amintea cu multe detalii perioadele adolescenţei şi tinereţei sale, ambele petrecute în vremuri de dictatură şi tulburate de încă un război mondial.
„Toţi străjerii, Majestate, îţi urează sănătate!”
„Eu sunt un episod postbelic, m-am născut în Transilvania unită cu România. […] Toată perioada asta a fost o perioadă istorică teribil de rapidă, revenirea regelui… Aveam 10 ani când a venit regele Carol al II-lea, aveam 10 ani dar eu înregistram chestia asta şi am primit şocurile dictaturii regale. De exemplu, fiind cercetaş convins de la vârsta de 8 ani, eu am suferit că la 15 ani sau 16 ani cât aveam, s-a desfiinţat cercetăşia şi s-a făcut străjeria care era o formă de Hitlerjugend care se adunau în careuri, ridicau un steag, cântau: <Toţi străjerii, Majestate, îţi urează sănătate! Ura! Ura! Ura!> şi aşa mai departe, dar care în fond nu mai era nimic. Pe când cercetăşia avea un cod, un cod de comportament, un cod de onoare, formele alea care erau, mă rog, pitoreşti, cum erai echipat, campusurile pe care le făceam sâmbăta, duminica şi campamente organizate şi foarte disciplinate, adică copii de 14-15 ani care dormeau noaptea [în cort], îi prindea prindea ploaia, uscau a doua zi cortul şi aşa mai departe. Se făcea cu nişte reguli.
Am suferit de faptul că, de exemplu, după asasinarea lui Duca [în 1933], s-a instituit starea de asediu şi [s-a hotărât] ridicarea armelor şi eu aveam o puşcă de tras la ţintă care era jucăria mea. Eu îl jucam pe Winnetou la Bran, când mă duceam în vacanţă, plecând pe văi cu puşca în spate, cu mâncare în traistă şi făceam pe indianul, asta era joaca mea până pe la 14-15 ani… Mi-au ridicat puşca! Asta pentru mine a fost un semn de nedreptate pe care l-am resimţit, adică, din cauză că s-a întâmplat o crimă politică, eu am fost privat de această bucurie, adică am fost nedreptăţit.
Forme de-astea am început să le simţim: desfiinţarea asociaţiilor studenţeşti. De-abia aşteptam, ca tineri elevi, să ajungem să fim în asociaţii studenţeşti cum erau fraţii noştri mai mari sau generaţiile noastre mai mari. Erau în asociaţii, în conferii, cu sărbătoriri şi aşa mai departe. Am simţit chiar manifestări de extremă dreapta atuncea şi confruntări cu cei de extremă stânga, care se exacerbau – asta în perioada tinereţii care, evident, în timpul guvernării Antonescu şi în timpul războiului s-au exacerbat cum s-au exacerbat.”
Regulile de familie și cultura anglo-saxonă
„Generaţia noastră a prins această formidabilă transformare, răsturnare de cultură, aş zice eu, pe care am simţit-o din anii ’30: orientarea spre cultura anglo-saxonă, orientarea spre alte culturi decât cultura franceză. A început generaţia noastră să citească literatură anglo-saxonă, nu numai britanică, ci și canadiană, americană în primul rând şi aşa mai departe. Era epoca când apăreau Faulkner, John Steinbeck, Dos Passos, O´Neill. În Bucureşti, de exemplu, am fost la premiera Din jale se-ntrupează Electra a lui O´Neill care a fost în ´43 dacă ţin bine minte. Ea a fost cu un an sau cu un an jumătate mai devreme decât premiera, aceeaşi premieră, la Paris. Adică, receptivitatea Bucureştiului şi receptivitatea generaţiei noastre începea să fie de alt tip, de alt ordin decât cea a două generaţii înainte. […]
[Acasă] existau nişte reguli, de exemplu, regula de punctualitate la masă. Dimineaţa se lua masa până la 7.30 când copiii plecau repede la şcoală, tata mai întârzia până se ducea la biroul lui încă o jumătate de oră, un ceas. Masa se servea cu exactitate la ora 1.30 când noi aveam timpul să venim acasă. Tatăl meu, deşi de la birou se ducea la aperitiv – unde se întâlnea cu Zaharia Bârsan, cu Tiberiu Brediceanu dacă era în oraş, cu prietenii lui de generaţie, deci beau berea, la berărie, că aşa o beau -, la ora 1.30 era la masă. Iar regula de seară era foarte rar călcată de copiii mai mari care mai întârziau la cinema sau aşa mai departe, ora de masă.
Al doilea: felul în care te porţi sau în care vorbeşti cu cei mari, cum îi tratezi, era o regulă de etichetă. […] Exista un cod de maniere. […] Exista valoare culturală, exista valoare morală, exista valoare… caracterială, de prietenie şi aşa mai departe, oameni de petreceri care existau totdeauna, adică exista prietenie adevărată sau prietenii de petreceri sau de circumstanţă. Nu uitaţi, Clujul avea 70 000 de locuitori, toată lumea se cunoştea, toată lumea ştia de unul, de altul, toată lumea judeca pe ălălalt. Eu, venind în Bucureşti am descoperit că poţi să fii într-un oraş mare anonim, adică în cea mai mare mulţime poţi să fii cel mai bine anonim. […]
Am făcut Seminarul Pedagogic Universitar care era un liceu special, făcut pentru practica absolvenţilor la diferite facultăţi. Deci, absolvenţii din universităţi veneau şi aveau o practică de câteva săptămâni sau luni de zile la noi în şcoală şi, în faţa profesorului nostru care era de regulă profesor universitar, ne predau nouă. Aşa că noi am avut profesori din toate categoriile: şi de tip mai vechi, de tip Marius Chicoş Rostogan, oameni cu clişee de vorbire care erau rutinaţi şi oameni foarte noi de care ne-am ataşat foarte mult, în special de cei tineri, cum a fost Aurel Decei, istoricul, cum a fost Grigore Popa, filozoful, coleg cu D. D. Roşca şi, mă rog, provenit din şcoala lui Ştefănescu Goangă de filozofie, care erau oameni cu 15 ani, 10 ani mai mari ca noi, care erau fermecători. Lasă că erau nişte bărbaţi frumoşi, bine îmbrăcaţi, cu alură modernă, nu veneau în jachetă ca profesorii vechi! […] Eu nu spun depreciativ sau peiorativ, erau oameni din altă vreme, adică începuseră să fie din altă vreme, ori generaţia noastră de profesori… Bunăoară, când a venit pentru prima dată în clasa a V-a de liceu Daicoviciu, Constantin Daicoviciu, era profesor de latină. El n-a făcut numai latina cu noi, adică declinări şi acuzativ cu infinitiv şi conjugări şi aşa mai departe, le făcea că trebuia să le facem dar… el ne-a insuflat cultura latină! Am citit cu el împreună De bello Gallico, Metamorfozele, am făcut istorie şi arheologie, mitologie romană pe care o făceam singuri şi la istorie, mitologia greacă, dar el a făcut-o cu altă vână şi cu altă vervă. Era tânăr, activ… îi plăceau cucoanele tinere…”
Abilitatea de a desena
„Eu am avut o oarecare înclinaţie spre desen. Și când am avut 13 ani, ţin minte că, venind la noi Zaharia Bârsan cu soţia lui care era preşedinta Societăţii de Binefacere <Principele Mircea>, mi-a văzut picturile, pictam flori, pom, casă, mă duceam şi pictam cu oarecare abilitate care nu s-a dezvoltat spre picturalitate, ci s-a dezvoltat spre epură. Adică, abilitatea de a desena s-a dovedit ulterior că e spre partea de epură, adică spre partea volumetrică a vizualului. Şi acum mă surprind uitându-mă, într-un fel, cu mai multă plăcere la sculptură decât la pictură, deşi pictura domină arta vizuală, dar sculpturalitatea m-a interesat. Or, dezvoltându-mă şi pe plan tehnic, adică dezvoltându-mă şi pe partea tehnică, n-am fost tentat să mă duc spre artele plastice.
Am făcut o expoziţie la 13 ani, în folosul Societăţii de Binefacere <Principele Mircea>, 44 de tablouri, în cea mai bună sală de expoziţie din Cluj.[…] Câştigam 15 000 de lei, era o sumă mare de bani, atunci. Şi devenisem, cum să spun, o speranţă a picturii. Fratele meu râdea că am înşelat un oraş întreg, am escrocat la vârsta de 13 ani un oraş întreg, promiţând că o să fiu pictor şi încă n-am fost pictor! […]
Şi o discuţie cu un inginer care avea mulţi prieteni arhitecţi… El mi-a vorbit de frumuseţea studiului de arhitectură. A fost într-o vară, într-o discuţie pe stradă, în după amiezele de plimbare în care îmi arăta frumuseţea de arhitectură. Și eu m-am dus cu gândul ăsta şi m-am înscris la Facultatea de Arhitectură şi nu îmi pare rău, chiar dacă n-am putut-o profesa liberal cum am fi dorit, că eram încadraţi în mari institute de proiectare cu nişte şabloane de urmat, norme şi aşa mai departe. Eram de fapt salariaţi, dar asta erau şi medicii de fapt, aşa ajunseseră şi scriitorii prin edituri şi aşa mai departe. Poate pictorii de şevalet să fi rămas independenţi într-un fel, să rămână la aceeaşi floare, la portret, la peisaj şi aşa mai departe. […]
În general vorbind, Facultatea de Arhitectură prin faptul că erau puţini studenţi, că partea teoretică care se petrecea dimineaţă, cursurile, seminariile şi aşa mai departe, era dublată de întreaga după-masă de lucru în atelier, asta făcea ca să fie o amestecătură de ani, adică lucrau laolaltă studenţi din anul II cu studenţi care erau chiar întârziaţi. Nu era o regulă să se termine facultatea în trei sau patru sau în cinci ani de zile. Erau studenţi foarte buni care își dădeau diploma cu întârziere. Deci, facultatea asta a beneficiat de mai multe generaţii care se influenţau unii pe alţii, adică studenţii mari influenţau pe studenţii mici într-un mod direct, că lucrau cu ei sau îi ajutau să facă proiecte, <boboceală> se numea activitatea asta. Bobocului i se făceau, i se desenau, i se poşau nişte ziduri şi aşa, lucruri simple şi [apoi] din ce în ce mai complicate… Deci, era o treabă de atelier. ”
[Interviu de Mariana Conovici și Aurelia Mocanu, 2003]
